Autori > Dimitrie Cantemir


Istoria ieroglifica - Partea a triia



Partea a triia


Iară celelalte jigănii, toate carile în cârșma lăcomiii cu păharul răutății vinul vicleșugului bea, dacă pre Lup din mijlocul lor lipsind îl vădzură, precum acmu supt fundurile pământului să află, li să părură (că chipul neiubit, de față, nu ca ghimpul în picior, ce ca sulița pătrunsă prin măță stă). Și așe, "râdicatu-s-au nuărul de pre fața soarelui, luatu-s-au negura de pre fața pământului", cu mari răcnete striga. "Luatu-s-au piiedeca, lipsește pacostea, nu să vede vrăjmașul, dusu-s-au pizmașul", unul cătră altul spuind, ca de un bine prea mare să bucura și ca de o fericire nespusă să desfăta (că lucrurile lumești cu muritorii așe a să giuca s-au obiciuit, ca cu cât sint mai deșarte, cu atâta să să pară mai desfătate, și a cărora începături sint prea cu mari dezmierdări, acelorași sfârșitul să fie prea cu grele întristări). După acestea, cu toții împreună cuvânt își dederă și dzi de soroc își pusără, pentru ca la începutul Alfii și sfârșitul Sigmei, la cetatea Deltii (unde apa lui M. și apa lui A. a cura sfârșesc, și apa lui T. a cura și a să mări începe), cum mai curând să să adune, pentru ca acelea capul Cămilii să vindză și a Boului să cumpere

(că mai pre lesne ieste firii la Cămilă coarne să nască decât din inima rea cuvânt sau gând bun să izbucnească). Aședară, cu toții, după sorocul dat, la locul însămnat să adunară și la dzua pusă la cetatea Deltii să împreunară, unde Pardosul pe Cămilă de căpăstru purta și Râsul după dânsa, cu gândacii prin baligi-i, î-să primbla. Căci la Râși ca aceștea, căcăraza Cămilii mai de mare preț ieste decât căstanii la gliganii muntelui Olimpului.

Acolea dară, întâi ca a tuturor inimile mai cu de-adins să ispitească, apoi ca nici unul să nu cumva părtaș vicleșugului a nu fi să lipsască, socotiră, și câte doi, câte doi, pre numele cerescului Vultur și Taur, pentru ca să giure în capiștea Epiorchiii adusără. Unde unii de bunăvoie, iară alții de frică și peste voie supt groznic giurământ a să lega le căută (că precum între frumoși mai frumoși și între grozavi mai grozavi, așe între drepți mai drepți și între vicleni mai vicleni să află), adecă precum cu învoința, plăcerea și alegerea tuturor siloghizmul Corbului, sfatul Cucunozului și sentenția Pardosului să să întărească și capul Cămilii în cel de bou să să primenească și în epitropiia Leului să să psifisască. La care lucru, toți frații vicleșugului, ficiorii fărălegii și părinții atheofoviii: "facă-să facă-să, strigară, toți vom, toți priimim, cu toții aședzimântul și cuvântul acesta întărim și adeverim", din luntru crăpară.

Acmu a tuturor voie unindu-să și toți supt argumentul Corbului supuindu-să, cu toții în toate părțile să împrăștiară și prin toți munții și codrii, unde coarne de buăr lepădate ar găsi și cap de taur aruncat ar nemeri, cu toată nevoința cercară și nicicum undeva macar nu să aflară. De care lucru, cu toții în mare întristare aflându-să, ce vor mai face și ce vor mai lucra nu știia.

Și acmu mai-mai toată nedejdea pierdea, de nu ș-ar fi adus aminte Râsul de un hrizmos, pre carile Camilopardalul încă mai denainte îl învățase, dzicându-i :"Eu odânăoară prin pusti ile Ethiopiii în sus pre apa Nilului îmblând și pentru ca din izvoarăle Nilului cu gura apă să beau în inimă având, după ce peste munții ce să cheamă a Lunii am trecut și la bălțile unde crocodilii să nasc am sosit, bălțile din giur împregiur cutreieram, pentru ca gârla Nilului (carea în capetele bălților despre apus să varsă ) să aflu. La capetele bălților și în gura gârlii am aflat un 5 oraș preafrumos, cu cetate preafrumoasă.

Orașul dară și cetatea lui într-acesta chip era: Bălțile acelea, unde în capete să împreuna și vărsăturile apii Nilului în sine priimia, între dânsele de ce înainte mergea, de aceia în laturi să despărțiia și ostrovul lățiia și precum să videa ca la 700 de mile în lung și în lat tot uscatul între bălți cuprindea. Iară pre marginile amânduror bălților cele pe dinafară, din giur împregiur, ca cum cu zid ar fi îngrădite, cu munți și dealuri goli era încungiurate, așe cât numai unde bălțile în gârlă să vărsa și în matca Nilului să răvărsa, munții împreunați nu era, unde ca dintr-un hălășteu, ca pre stavila morii apa cum mare răpegiune să slobodziia și apa Nilului spre răsărit a cură răpedziia. Aședară, despre răsărit bălțile, munții și locul să avea, iară despre apus, adecă dincotro Nilul viniia și în capetele bălților îngemănându-să să despărțiia, într-alt chip era. Că pre cât munții acei din stânga și din dreapta să înălța (că și a munților înălțime ca la cinci mile să socotiia), pre atâta locul din dos să râdica și cu vârvurile munților de-a tocma câmpul despre apus în lat și în lung să întindea, prin mijlocul a căruia apa Nilului, din izvoarăle de unde ieșiia, spre bălțile ce-l sprejiniia lin și frumos curea. Iară pre șesurile câmpului aceluia, și pre o parte și pre altă parte de apă, atâta câmpul cu otavă înverdziia, cât ochilor preste tot, tot o tablă de zmaragd meree a fi să părea, în carile tot chipul de flori din fire răzsărite, ca cum cu mâna în grădină, pre rând și pre so coteală, ar fi sădite, cuvios să împrăștiia, și când zepfirul, vântul despre apus, aburiia, tot feliul de bună și dulce mirosală de pre flori scorniia. Așe cât nici ochilor la privală, nici nărilor la mirosală sațiu să putea da. Iară pre malurile gârlei tot feliul de pomăt roditoriu și tot copaciul frundzos și umbros, de-a rândul, ca cum pre ață de-a dreptul și unul de altul de departe ca cum cu pirghelul ar fi fost puși frumos odrăsliia. A cărora umbri, giumătate pre lină apa Nilului, iară giumătate pre mângâioasă fața câmpului să lăsa. Iară roada pomilor, și la frumsețe și la dulceață, nici Asiia au vădzut, nici Evropa au gustat. Căci tot într-același pom mugurul crăpa, frundza să dezvăliia, floarea să deșchidea, poama lega, creștea, să cocea și să trecea totdeodată, nici după vremi viptul îmbla, ce în toată vremea toată poama și coaptă și necoaptă să afla.

Iară unde apa Nilului de pre șesul ce despre apus viniia și din vârvurile munților în gârla cea de gios să vărsa, cetatea sta, a căriia nume cei de loc îmi spusără, precum Epithimiia o cheamă. Iară făptura și îngrăditura cetății era așe : din marginea malului, unde Nilul ca pre șipot în bălți să vărsa, spre apus, și pre o parte și pre altă parte de apă ca la dzece mile zid gros și vârtos de piatră în patru colțuri cioplită era, carile, după ce de la pământ ca la dzece stânjini să râdica, de ciia stâlpi mari și groși de marmure porfiră în sus să înălța.

Fietecare stâlp de cinci stânjeni de înalt și de 30 de palme în giur împregiur de gros, însă la rădăcină mai groși era, iară în sus, de ce mergea, mai supțiri și mai sulegeți era. Iară fietecare stâlp supt rădăcină patru lei de aramă prea frumoasă și ca aurul de luminoasă avea, și tuspatru, cu dosurile la un loc împreunându-să, cu capetele, doi spre câmp, iară doi spre apă căuta, deasupra a cărora stâlpul să răzima. Așijderea în vârvul a fietecărui stâlp, de la un loc și mai în sus, patru zmei începea a să împleteci și, după ce ca la trii coți în sus să râdica, capetele își despărțiia și puțintel can în gios le pleca, și doi spre un stâlpi, iară doi spre alt stâlp ce le era dimpotrivă, căuta. Deci, precum a leilor, așe a zmeilor făptură atâta de minunată era, cât nu zmei și lei a fi să părea, ce într-adevăr vii și cu duh a fi să videa. Iar din cerbicea a patru zmei arc sclipuit de marmure foarte frumos sclevesit în sus să râdica și, foarte cu mare meșterșug peste apă întindzându-să, spre stâlpul ce-i era dimpotrivă să lăsa și în cerbicea iarăși acelor patru zmei să aședza. Și așe, dintr-un capăt până la alt capăt, un sclip în chipul podului, peste apa Nilului să încheia. Așijderilea, din capetele stâlpilor zid de marmure în sus să ridica, cât cu înălțimea sclipului să atocma.

Carile pre dinluntru cu var cu prav de cărămidă și sfărmușuri de piatră și de marmure amestecate împlut era și tot locul înluntru pre ață de-a tocma atocmat era.

Iară din fața pământului, ca la un stat de om, zid cu zimți în giur împregiur încungiura, pentru ca celor dinluntru îmblarea și primblarea fără primejdie să fie. Tot numărul stâlpilor 730 era, adecă de o parte, 365, și de altă parte, iarăși atâția. Iară toată cetatea 24 de mile încungiura, 20 mile amândoaă laturile și patru mile amândoaă capetele (căci de la un stâlp până la alt stâlp dimpotrivă doaă mile spunea că sint).

Cetatea dară așe era, iară orașul și casele orașului ce era întrînsa, pre amănuntul, cine poate povesti? Căci făpturile și urdziturile acelea toată socoteala muritorilor covârșeste (că ce au făcut muritorii, de carea să nu să mire muritorii și ce n-au făcut muritorii, de carea să să mire muritorii). Ce pre scurt de unele a-ți pomeni nu mă voi lenevi (Camilopardalul dzicea): Dintre doi stâlpi de-a dreptul împotrivă până la ceialalți stâlpi uliță dreaptă și tot într-o măsură de lată să ducea. Iară la capătul uliții, și de o parte și de alta, poartă era, carea să închidea și să deșchidea. Iară din pragul a fietecare poartă, în gios, scară în chipul theatrului în gios să lăsa și, de ce să coborâia, la temelie să mai lățiia, carea și drum la suirea în cetate și poprele zidiului și sclipului era. Deci câte arce la sclip, atâtea uliță în cetate, și câți stâlpi la zid, atâtea porți pe zid și atâtea scări pre lingă zid era, deosăbi de patru ulițe, carile de-a dreptul din capăt în capăt mergea. Și în capete cerdace ghizdave și frumoasă afară din zid, asupra apii, scoase avea, în carile giudecâtorii împărății < i > pre rând ce avea, într-un cerdac câte 90 de dzile giudețele și alte trebe a publicăi căuta. Căci împărățiia aceia nu monarhie, ce publică ieste și în 90 de dzile 9 oameni, fietecarile în dzece dzile slujba obștii isprăvește. 3

Și așe, cineși după rândul său și în cerdacul său orânduindu-să, în 730 de dzile rândul plinindu-i-să, iarăși dinceput rândul apuca.

Ce de acestea lăsându-ne, la cuvântul nostru să ne întoarcem (că perioadele mari în voroavă și celui ce vorovește la cuvânt sminteală și celuia ce povestirea ascultă la audzire și la pomenire invaluială face) Aședară, ulițele, porțile și scările cetății să avea, iară casele ca acum tot într-un părete ar fi fost, nici mai afară de alta ieșiia, nici mai înluntru intra și așe, rândul caselor dedesupt era. Iară al doilea rând, cerdacile ca trulele în sus să râdica înalte, cât de gios de-abiia la vârvu sigeata ethiopască a agiunge să poată. Păreții caselor pri dinafară tot de marmure scumpă și tot feliul de scrisori ieroglificești într-însele săpate avea și toată dihaniia precum vie la păr, așe săpată cu floarea marmurelui să asămăna, de care lucru, nu cu mâna pe părete săpate, ce vii pre niște câmpi împrăștiate a fi să părea. Iară pe dinluntru stâlpii cei fără preț, marmurile cele scumpe și tot meșterșugul lucrului și făpturii ce avea, cuvântul a le povesti vrednic și gândul a le formui harnic nu ieste. Acolo chipurile bodzilor vechi să fii vădzut, icoanele a tuturor împăraților să fii privit, unele de aramă și poleite, altele de argint și de aur pline vărsate și vasuri în minunat chip lucrate, supt dânsele alcătuite și alte lucruri minunate în mulțime nenumă rate, în frâmsețe neasămănate să videa, carile nu numai a ochiului privală, ce și a minții socoteală amețiia și uluia.

Iară în mijlocul orașului era o capiște a boadzii Pleonexiii, carea cum era făcută și în ce meșterșug era zidită de pre atâta vii putea cunoaște, că toată alaltă a cetății și a orașului făptură ca zgura lângă aur și ca stecla lângă diamant să asămăna. Ce și pre aceasta în scurt și pre cât voi putea a ț-o perigrapsi mă voi nevoi. Din fața pământului urdzitura temeliii ca la doi coți de înaltă dintr-o materie de metal vărsată a fi să videa, care metal decât custoriul mai scumpă și mai grea, iară decât argintul mai ieftină și mai iușoară a fi să părea. Lumina capiștii în lung de 30 coți, iar în lat de 24 coți era, iară de înalt până supt poalele cele mai de gios, 55 de arșini să măsura. Deci cât meșterșugul vărsatului temelii ceii de metal și cât iscusită și ascuțită mintea vărsătoriului și tipăritoriului ar fi fost, florile și frundzele, carile una pe supt alta vârâte, și lozele una cu alta frumos impleticite, și șerpii, carii pintre frundze și pintre loaze să vârâia și coadele cu zmicelele își invătuciia, arăta. Așijderea, tot feliul de pasiri, de jiganii, de lighioi și de pasiri peste toate locurile să arăta, unele în pomșori cuiburile își făcea, altele, acmu făcute, pe oaă clociia, altele hrană puișorilor își aducea, unele muște prin aer goniia, altele lăcuste prin pajiște prindea, căile puii cloșcii să apuce să slobodziia, stârcii ca prin apă îmblând, piticii și peștii a prinde chitiia, pajorile șerpii (carii pintre frundzele iederăi să șipuriia) să-i apuce clonțurile își vârâia, brehnacea de sus iepurile supt stâncă vârit, când va ieși, în unghi să-l apuce pândiia, mâța, carea pre șoarece pe supt frundzele din copaci cădzute, precum îmblă simțind ni cu urechea asculta, ni pasul prea cu liniște spre sunet muta, ni cum l-ar apuca și cum mai fără veste s-ar răpedzi, cu picioarele cumpănindu-să, să găta, vulpea prin pomi și prin copăcei găinele și păsăruicele scociorâia, și unele acmu vânatul dobândind, cu coada bârzoiată spre bârlogul țincilor săi, cum putea mai tare, să ducea. Lupul după turma oilor pre piept să târâia, ciobanii, unii, ca de somn adormitând, în cârlige rădzimați, alții, ca de ploaie și de vânt rece cu glugile peste cap lăsate și pre un cot la pământ lăsați era, iară dulăii, unii în picioare sta și ca cum de departe mirosul lupului ar adulmăca, alții pre brânci lăsați și capul pentre picioarele denainte întinzându-și dormiia și ca cum în vis lupul în oi ar fi dat părându-li-să, prin somn ca cum ar scânci și ar brehăi să videa. Iară la alte turme, ca când lupul oaia ar fi apucat, ciobanii chiuia, cu mâna dulăilor lupul arăta, dulăii goniia, lupul cu cârlanul în gură fugiia, alți ciobani de la alte turme în timpinare îi ieșiia, lupul întraltă parte șuvăia și ca cum spre o pădure, carea înaintea lui aproape să videa, năzuia. Așijderea alalte turme de dobitoace sălbatice, cerbii și buării prin dumbrăvi, caprile prin stânci, ciutele pre șesuri, unele cu vițălușii după dânșii, altele, acmu aproape de fătat, pântecele de mijloc în gios le trăgea. Iară într-un loc lucru foarte frumos la privală să arăta, unde vânătorii măiestrii spre vânarea fililor punea: întâi o groapă adâncă și largă săpa, apoi din fundul groapei un gârlici strâmpt, până la fața pământului, costiș scotea, în gura a căruia gârlici un harbuz punea. După aceia, fietecare vânătoriu, câte o dobă în spate luând, în pădurea cea mare intra, unde filii îmblând să videa. După ce pre furiș în pădure întra și fietecarile într-un copaciu înalt să urca, apoi, din toate părțile în dobe lovind, pădurea să răzsuna. Filii, de sunetul dobelor spăimântându-să, la marginile pădurii spre câmp ieșiia, unde la gura gârliciului peste harbuz nemeriia. Vânătorii din copaci, vadzind precum filul la harbuz au nemerit, dobele a bate părăsiia. Filul cu botul harbuzul clătind, harbuzul pre gârlici în gios a să prăvăli purcedea. Filul după harbuz, pentru ca să-l prindză urmând, în groapa cea largă, carea în fundul gârliciului era săpată, întră, și altă grijă nepurtând, harbuzul să mănânce să nevoiește. Vânătorii îndată din pădure ieșind, cum mai curând, cu pari și cu alte zăvoară, carile acolea mai denainte gătate au, gura gârliciului astupă. După aceia, prin câteva dzile pre fil cu foamea domolind, cu lanțuh de grumadzi îl scoate și unde voia ethiopului ieste, acolo îl duce (că mai tare și mai vrăjmașă jiganie decât foamea alta nu ieste). Acestea dară și altele multe mai ciudate și mai minunate în temelia capiștii săpate și vărsate să videa. Iară deasupra temeliii, până supt streșinile cele mai de gios, patru păreți din patru marmuri de porfiră încheiați era, adecă fietecare părete dintr-un marmure sta, și încheietura în colțuri, pe unde, sau cum s-au împreunat, nu ochiul muritoriu, ce așeși mai și cel nemuritoriu, precum n-ar fi putut alege îndrăznesc a dzice. Tot păretele de sus până gios neted și decât diamantul mai luciu era, atâta cât dzua lumina soarelui ca printr-un preacurat criștal înluntru pătrundea și lumina dinluntru cu cea dinafară una să făcea, atâta cât nu mai puțină lumină în capiște decât în aer era. Iară noaptea, pe dinluntru, candile la număr decât numărul mai multe, și de sus până gios, pre lângă părete frumos orânduite, avea, și fietecare candilă 5 ocă de aur arăpăsc trăgea, iară înluntru 1 ocă de nard lua (căci în capiștea Pleonexiii undelemnul maslinului nu arde ). Carile, după ce ochiul ceriului să închidea și perdeaoa nopții peste fața pământului să trăgea, toate să aprindea și deosăbit de lumina carea înluntrul capiștii făcea, prin străluminoși păreții ei lumina candilelor pătrundzind, peste toată cetatea, ca soare lumina și ca luna între alte stele să arăta (căci la toată casa în cetate câte un cerdăcuț de acea materie de marmure să afla), și așe, tot orașul — precum noaptea, așe dzua — cu strajea luminii să păziia, nici altă strajă sau pază trebuia. Deci până la streșinile cele mai de gios, precum s-au pomenit era. Iară de acolo în sus, despre răzsărit, șepte, și despre apus așijderilea șepte înalte și cu mare meșterșug făcute trule avea.

Trula cea din mijloc drept asupra isimeriii căuta, și când soarele în zodiia Cumpenii era, cu radzele tocma în trula din mijloc lovind răzsăriia. Așijderea când apunea, tocma în trula cea din mijloc despre apus lovind apunea. Așijderea alalte trule fietecarea în dreptul zodiii ceriului din meșterșug era pusă, și așe soarele, în ce zodie să afla, în trula a aceii zodii răzsăriia și în vârful trulii, peste acoperimânt, sămnul zodiii, de aur curat și cu iscusit meșterșug făcut, pus era.

Trulele dară de prinpregiur așe fiind, în mijlocul lor era o trulă mai înaltă și mai groasă decât alalte, decât toate. Carea cu acesta meșterșug era facută că cu umbra ei ceasurile în celelalte arăta, ca și alalte trule după măsura gnomonului era puse. Iar în vârful trulii aceii mari chipul boadzii Pleonexiii în picioare sta, carea cu mâna dreaptă despre polul arctic spre polul antarctic, cu degetul întins, ceasurile arăta. Deci când umbra vârvului degetului în mijlocul trulelor celor mai mici sosiia, după numărul lor ceasurile să înțelegea. Iară denaintea ușii capiștii, o cămară, carea pe șepte stâlpi era ridicată, înainte să întindea și fietecare stâlp în chipul unii planete era făcut, ca precum numărul planetelor, așe chipul lor aievea să arete. Iară sclipul cămării carile din vârvurile acelor șepte stâlpi să râdica, giumătate de sfera ceriului închipuia și din fietecare stâlp pe supt sclip cu frumos meșterșug cununi de marmure era întoarse, carile drumul a fietecare planetă precum ieste arăta. Alalte zidituri și lucruri iscusite carile în giurul împregiurul capiștii era, cine le poate povesti?

Eu, dară, așe (dzicea Camilopardalul), ca cel strein, de toate carile videam peste măsură mirându-mă, și nu atâta de minunea lucrurilor vădzute mă miram, cât de carea întâi m-oi mira, mă minunam și de unile, a cărora nici începutul, nici săvârșitul a pricepe puteam, socotiiam, oare în ce chip a le cunoaște ași putea și cine să mi le arete s-ar afla chitiiam. Și după ce de multă cutreierare și mai cu de-adins de peste măsură mirare obosit, supt umbra a unor frumoși și umbroși copaci (carii denaintea capiștii sădiți era) ca puțină odihnă tuturor mădularelor să-mi dau, acelea, unde ca cei în agona morții dzăceam, o Lebădă bătrână și albă lângă mine să apropie și, dacă bună dzua după obiceiu îmi dede, de unde sint și ce pre acelea locuri caut mă întrebă. Eu, după ce îi spuș, precum din locurile marginii Ethiopiii sint și precum pentru ca izvoarăle Nilului să aflu și din începăturile lui apă să beau, în gând mi-am pus și cu aceasta pricină pre aceste locuri, îmblu, dacă-i dziș, ea răspunsă: Greu și aspru lucru, lungă și primejdioasă cale înainte ț-ai pus, o, priietine. De vreme ce eu, după ce din oul maică-mea am ieșit, până a nu putea zbura, cu răpegiunea apii și cu vânslirea talpelor câtăva vreme am călătorit, iară după ce penele mi-au crescut și aripele vrednice de zburat mi s-au făcut, în aer m-am ridicat și, tot pe deasupra apii zburând, de trii ori soarele învârtijirea ș-au sfârșit, până eu la acesta loc am sosit.

Și deosăbi de aceasta, la cale ca aceasta, nu talpe, ce pene, nu picioare, ce aripi trebuiesc, căci înălțimea munților, strâmptorile poticilor și lățimea și lungimea câmpilor, toate împotriva firii tale stau. De care lucru, fără cereasca agiutorință (carea spre toate poate), "spre acea cale mai mult înainte a păși, nu numai lipsa vinelor, ce și a crierilor a fi, decât toată ivala mai aievea ieste. " Acestea Camilopardalui de la Lebădă audzind, învățătura din praxin în theorie își mută și calea delungată în odihna mângâiată își schimbă. Însă către Lebădă într-acesta chip grăi: "Eu, o, priietină nu atâta ostenința căii, cât știința lucrului în samă bag. Ce fiind de față știința, de va lipsi ostenința și mai bine va fi (că toată agonisita lucrului deplin, macară că fără sudori și durori a fi nu poate, însă când voia voilor și puterea puterilor cuiva ceva de la sine dăruiește, nici ostenința trebuiește, nici lenea să probozește). Și de vreme ce trecutele tale ostenință bățul agiutorinții slăbiciunilor și neputințelor mele a fi să văd, cu multă plecăciune te rog ca pentru firea Nilului și pentru izvoarăle lui și adaogerea și scăderea lui, ce mai cu adeverință ai ști, pre cest la pravul talpelor picioarelor tale cădzut neînștiințat să nu lași (că toată știința atuncea de știință să dovedește, când după adeverință pre altul a înștiința știe)". Atuncea Lebăda cătră Camilopardal dzisă: "Priietine, obiciuit lucru între filosofii noștri ieste ca când cineva pentru Nil voroavă a face ar vrea, întâi în capiște mărgând, jirtfă boadzii locului să facă, apoi, în marginea Nilului coborându-să, pre mâni și pre obraz cu apa lui să să spele, de ciia, la locul său întorcândusă, ce i-ar fi voroavă să vorovască (că cine de la sine cuvântul începe, cuvântul a sfârși cu nevoie și preste voie îi va fi, iară cine de la cuvântul cuvintelor începutul începe, sfârșitul sfârșiturilor la cel poftit și dorit sfârșit fără prepus îl duce) ". Cătră carile răspuns (dzice Camilopardalul): "Cu dulce suflet și cu dragă inimă chipul bodzului a privi și cu înfrângerea inimii la picioarele lui a mă tăvăli ași pofti, însă ce vrednică ieste sărăciia mea jirtfă Pleonexiii a aduce și în ce chip strâmptă mâna mea largi grumadzii ei a sătura va putea?" Lebăda-mi dzisă: "Pentru aceasta în întristare nu întra, o, priietine (că Pleonixia de la cei bogați tot, iară de la cei săraci pre giumătate ia ), și cine ce i-ar duce, întâi priimește, apoi oare ce i-ar mai putea aduce și cu cuvântul și cu lucrul ispitește". Eu cătră dânsa dziși: "Eu peste mine aer, supt mine țărnă, iară în mine nemică ceva lucru de materie nu am, fără numai duhul, carile mă poartă ". Lebăda-mi dzisă: "Dintraceste trii, oricarea mai îndămână și mai pre lesne îți va fi, cu tine ia și cum mai curând la capiște să mergem, ca și eu, de ce am învoit, și tu, de ce ai poftit, să ne îndestulim". Eu în mine și cu mine socotindu-mă precum aerul nu să prinde, sufletul nu să scoate (că pofta fără stâmpărare nu numai trupul, ce și sufletul giuruiește și dăruiește ), în pumni puținteluș lut galbăn luaiu și cătră Lebădă arătându-l, dziși: "Iată pominocul jirtfii mele și, cu acesta împreună, pre tot pre mine spre jirtfă mă dau și, mai mult nezăbăvind, la capiște să mergem și, țeremoniile obiciuite plinind, la giuruita noastră să ne întoarcem ". Lebăda îndată cu mine împreună sculându-să, înluntrul capiștii întrăm.

Unde în mijlocul capiștii, boadza Pleonexis într-un scaun de foc ședea, supt a căruia picioare un coptoraș de aramă plin de jăratec aprins a fi să videa. Iară din giur împregiur făclii de tot feliul de materie ardzătoare cu mare pară, vârtos ardea.

La chip veștedă și gălbăgioasă, ca cei ce în boala împărătească cad a fi să părea, cu sinul deșchis și cu poale în brâu denainte sumese, ca cum ceva într-însele a pune s-ar găti, sta. Cu ochii închiși și cu ureche plecată, ca când ce în poale i s-ar pune să nu vadă, iară ce materie ar fi carea s-ar pune audzind să înțăleaga.

În mâna dreaptă cumpănă ținea, în carea de o parte, în locul dramului, piatra ce-i dzic ahortatos și anevsplahnos (căci piatra aceia doaă numere are) pusese, iară de altă parte, chipul a toată lumea pus a fi să părea. Insă cumpăna din dreapta la pământ atârna, iară cumpăna din stânga ca pana în aer giuca (că unde nesațiul stăpânește, acolo toată lumea decât bobița strugului mai mică ieste). Iară în mâna stângă ținea o leică, a căriia țievie până gios, la picioarele scaunului agiungea și deasupra cuptorașului celui de aramă într-o gaură ce avea să sprijieniia. Deci, pre cât socoteala mea agiungea, prin leică printr-aceia toate celea ce să punea trecea și în cuptorașul cel de aramă să topiia, de ciia în pară aprindzându-să scaunul în carele boadza ședea să făcea.

Iară dacă mai aproape de chipul boadzei ne apropiem, ca când mai denainte ar fi știut și ca cum din ceas în ceas așteptând, ne-ar fi păzit, întâi ochii ce avea închiși, decât a puhacii mai mari și decât a mâții mai luminoși steli. Iară după ce darurile ce purtam bine cunoscu, ca să nu le vadă, ochii închisă.

Iară când în cumpănă le vom arunca, pentru ca să audză, urechea pusă. Deci eu lutul cel galbăn în cumpănă aruncând, preotul carile pururea boadzii slujiia (a căruia nume bine nu țiiu minte, dară, pre cât mi să pare, Filohrisos îl chema) îndată din cumpănă lutul luă și în leica ce ținea în mâna stângă îl aruncă, carile îndată ca ceara să topi și ca undelemnul în cuptoraș și în para scaunului să amistui. Că pre cât puteam cunoaște, supt fundul coptorașului gura Tartarului era, și din fundurile pământului focul nestins în fundul coptorașului loviia, de unde atâta putere de fierbinteală și de văpaie ca pre o cahlă izbucniia. Carea nu numai lutul galbăn, ce și cărămida roșie ar fi amistuit (că focul din cuptoriul Pleonexiii nu ceința, ce câtința materiii cearcă ; așijderea, nu de mulțime să oțărește, ce de cel ce ar rămânea jelind să gălbenește). După aceia preotul Filohrisos mă întrebă ce mi-ar fi pofta și cu ce gând am adus jirtfa. Eu, dacă-i spuși precum la fântânele Nilului să agiung mă nevoiesc, el de mi-au mai rămas ceva lut, de carile întâi jirtfă am făcut, mă întrebă. Eu dziși că la mine nu am, ce, de-i va fi voia, un cescuț să mărg dă aduc. El, "nu sta, îmi dzisă, și cum mai curând aleargă și cât mai mult vii putea, adu". Eu, cu multă grabă din capiște ieșind, la locul ce știiam mă dusăiu și, după ce buzunarile, sinul și poalele îmi împluiu, iarăși la capiște cum mai de sirg mă întorseiu (căci și aceasta fire Pleonexia are, ca cei ce vor să-i jirtfască, cât de mult și cât de curând jirtfa a săvârși să silească. Și dacă lutul în cumpănă pusăiu, întâi, oarece, cumpănă a să clăti să videa, apoi piatra ahortasiii clătirea oarecum simțind, ca cum nu cu greuimea, ce cu răpegiunea în gios să slobodzi și toată greuimea lutului la pământ atârnă. Preotul Hrisofilos îmi dzisă: "Priietine, scutură-ți poalele, sinul și buzunarele, ca rămășița pravului ce va fi rămas asupră-ți să nu rămâie (că orice în capiștea Pleonexii întră, iarăși afară a scoate preste firea boadzii ieste), și în ceva scârbindu-să, și jirtfa și ostenința în zădar poate să-ți iasă". Iară după ce, după cuvântul lui Filohrisos făcuiu (căci atâta de tare peste tot mă scuturaiu, cât nu numai pravul ce ar fi aținat rămas, ce încă și stramțele de pre mine împreună cu pravul cădea), din fundurile capiștii un glas supțire ca de coruiu, piuind-grăind, la urechi îmi vini. Iară preotul Filohrisos dzisă: O, de trii ori fericit, priietine, că hrismos minunat ca acesta prea puțini au ascultat și în fericire ca aceasta mai nime n-au întrat." Eu, cu multă plecăciune, dacă pre Filohrisos pentru ca hrismosul să-mi arete rugai, el dzisă:
"Hrismosul ieste acesta:

In pamantul negru cine lut galben gaseste
Scela in toata pofta nu se oboseste.
Cine lutul galben pentru ziua neagra scoate,
Fantana Nilului in casa-si a avea poate.
In dragoste te-am luat, fiul meu te numeste
Tuturor si-n tot lucrul numele-mi pomeneste.

Într-acesta chip hrismosul dacă luaiu, împreună cu Lebăda, de pre poarta carea împotriva capiștii era, la marginea Nilului ne coborâm și după învățătura Lebedii, dacă pre mâni și pre obraz mă spălaiu și alalte obiciuite țeremonii făcum, iarăși la locul unde Lebăda mă aflasă ne înturnăm. Unde Lebăda, pentru firea Nilului, fântânele, adaogerea și scăderea lui, într-acesta chip a-mi povesti începu :"Sfânta aceasta a Nilului apă, din cei ai noștri pre la fântâne lui lăcuitori bătrâni, așe audzim și noi cu ochii noștri așe am vădzut. De la cetatea aceasta spre apus câmpul carile vedzi, 1.700 de mile să întinde, până unde la munții carii Monomotapa să cheamă să sfârșește, și ca cum Nilul prin mijloc i-ar tăia, înluntrul munților întră. Munții, în lungiș, toată marginea despre ochianul apusului și amiadzădzii cuprind, care margine în limba noastră să cheamă Cafaron, ce să tâlcuiește: neîmblat.

Iară în lățime opt sute și noaădzăci și trii de mile cuprind. Deci după ce Nilul în munți într-aceștea întră, de dese stincele, carile înainte îi ies, vasul, cât de mic și de vârtos, mai mult de trii sau patru mile, fără primejdiia zdrobirii, să margă nu poate, și așe pre apă cineva munții a covârși nu ieste cu putință. Așijderea pre uscat munții atâta sint de aspri și de înalți, cât nu Camilopardal, jiganie ca tine de mare, ce nici caprele sălbatici pe dânșii a să urca nu să pot. La care locuri (precum ț-am și mai dzis), penele și aripile și și acelea nu cu puțină ostenință și nu în scurtă vreme a străbate pot. Iară la mijlocul munților, ca o cunună împregiur munții să lărgesc și, ca cum groapa carea la rădăcinele lor ieste ar îngrădi, lacul acela 600 de mile încungiură. Iară în capătul unde munții despre crivăț vor să să împreune și gârla Nilului, carea despre amiadzădzi vine, pintre dânșii trece, din rădăcinele munților în loc de apă tină cleioasă și lipicioasă izvorește. Carea nu peste toată vremea, ce într-un an 40 de dzile numai, atâta de mult varsă, cât gârla Nilului în trii dzile iezăsc și după ce gârla să iezește, tina aceia într-atâta înălțime crește, cât cu vârvul munților să potrivește. Deci Nilul într-acesta chip denainte a cura oprindu-să, din gârla sa înapoi începe a da. Ce locul de unde fântânele îi izbucnesc (adecă vârvul munților Cafaron), cu trii mile mai sus decât munții Monomotapa fiind, iarăși apa Nilului înapoi împinge. Carile din gârla sa a să vârsa începând, tot lacul carile în vârvul munților Monomotapii ieste împle, atâta cât apa de atocma cu munții să suie. Iară după ce soarele în zodiia Racului să coboară (căci vârvul munților acelora supt zodiia Aretelui să află) și umedzala aerului și a pământului să înmulțește, tina acea, ca munții la iezetura Nilului grămădită și de fierbinteala soarelui întărită, din vârv a să muia și ca omătul a să topi începe. Deci și apa carea în lacul munților era adunată, loc de curgere aflând, încă mai vârtos, cu răpegiunea sa acmu moale tina aceia a săpa și mai vârtos a o răzsipi începe. Carea precum în patrudzăci de dzile crescând să boțește, așe prin patrudzăci de dzile răzsipindu-să și topindu-să, Nilul în gârla sa cea din fire să coboară. Aceasta dară, o, priietine, pricina adaogerii și scăderii Nilului ieste. Însă aceasta mai vârtos a ști ți să cade că din vârvul munților Monomotapii, unde gârla Nilului să iezește, până în țara Eghiptului, unde în Marea Roșie să deșartă, 55 de mire cerești, de la amiadzădzi spre crivăț să măsură, și la fietecare miră cerească câte 73 de mile pemintești, după socoteala gheometrilor, dând, pre dunga dreaptă fac mile 4.015.

Ce apa Nilulul, decât alalte ape cu multul mai șuvăită și covăită fiind, la patru părți încă o parte mai adaogem, pentru ca cursul apii urmând, călătoriia lui adevărat câte mile face să aflăm. Și așe încă 1.000 de mile adăogând, peste tot, de la munții Monomotapii până în marginea Mării Roșii 5.015 de mili să numără, pre carile trupul apei Nilului prăvălindu-să merge. Însă cei vechi nu pentru altă pricină apa Nilului în numărul bodzilor au numit și cu sărbători și jitfe pe an, la adaogere și la scădere l-au cinstit, fără numai princet curgerea lui socotind și în scurtă vreme atâta călătorie ce face vădzind și adevărat de mirat lucru ieste că cu câtă lină curgere ce are, aceste 5.015 de mile în 40 de dzile le călătorește, de care lucru au socotit că ca cu un duh oarecarile împins, de patru ori pre fund mai repede decât în față să cură. Deci așe precum s-au pomenit, din hăleșteul munților apa cea strânsă slobodzindu-să, în fundul său Livia și Eghiptul acopere și bivșugul locurilor acelora, precum audzim, pricinește. Iară cât pentru fântânele și izvoarăle lui putem ști, povestea aceasta ieste: Pre marginea ocheanului, despre amiadzădzi, ieste o țară carea să cheamă Zangvi, carea pre marginile mării, de la coasta Cafaronilor spre răsărit să întinde; în capătul aceștii țări sunt niște munți în marginea ocheanului stând, pe supt a cărora rădăcină 120 mile spre uscat un cot de mare iese. Iară în fundul cotiturii, unde munții o împregiură, de la pământ în sus ca de 15 coți, în coastele munților, în mulțime nenumărate gauri să văd. Așijderea, toată coasta munților acelora, ca buretele potricălită și găunoasă ieste. Deci când ocheanul crește, peste găunășiturile munților de dzece coți mai sus trece (căci ocheanul dintr-acea parte în șese luni crește și în șese scade și până la 25 de coți să înalță). Și așe, apa ocheanului toate gaurile munților acelora împlând, une izvoară prin munți într-o parte și într-altă parte izbucnesc. Iară o parte, la coasta munților de ceasta parte ieșind, cu mari puhoaie în lacul ce să cheamă Zaflan să coboară. Din care lac gârla Nilului în ceasta parte purcede, și în cale alte pâreaie și văi tumpinându-l, în mărimea în carea îl vedzi crește și să mărește.

Că după cea de obște socoteală a filosofilor noștri (toate apele dulci din marea amară ies și toate pâreaiele tulburi în marea limpede să limpedzăsc), de care lucru izvoarăle Nilului prin grosimea atâțea munți trecând și atâtea pietri strâmpte pătrundzind, materiia cea groasă, amară și sărată ca printr-un limbic să lămurește și, ca dintr-un vas într-alt vas prităcindu-să, să curățeste și să îndulcește. Așijderea, de la lacul Zaflan până ce la acesta loc vine, nu puțină piatră lovește, nu peste puține cataracte să zdrobește, carile toată amărâmea sugând îi opresc și de ce mai mult îl clătesc și-l zdrobesc, de aceia mai tare îl îndulcesc. Deci și cetatea aceasta, pentru a Nilului pricină, pre stâlpi într-atâta nălțime, precum o vedzi, ieste râdicată, și când năbușește Nilul, până la ușile cetății să suie. Căci aicea mai mult să înalță apa decât la Livia, întâi căci iezitura îi este mai aproape, apoi căci de aicea până acolo, în multe ape și gârle împraștiindu-să, să cheltuiește și mai vârtos dacă supt dunga Isimeriii agiunge, împotriva țării carea să cheamă Congo, în pământ să soarbe, a căruia huiet cale de 8 mile să aude. Și din sorbitură pre supt pământ, drept de-a crucișul spre apus ca la 400 de mile mărgând, în lacul carile Medra să cheamă izbucnește, și din lac iarași în gârlă purcegând, spre ocheanul despre apus cură.

Și dacă de-a lungiș din capăt până în capăt prin toată țara nigritilor trece, pre dinaintea orașelor Tomvut și Gvinea, în marea despre apus să deșartă.

Care apă în lungiș cu cinci mire cerești decât Nilul mai scurtă să numără și macar că de pre numele țării și apa Nigris să cheamă, însă adevărul ieste că fără nici un prepus din Nil să desparte și în lacul Medra izbucnește. Care lucru, macar că de multe ori și de la mulți s-au ispitit, însă acmu de curând, mai curată și mai aievea probă a să face s-au tâmplat. Trii filosofi, ghimnosofiste, pentru ca cataractele Nilului (celea ce dincolo de munții Lunii să află) a privi, de poftă încingându-să, cu vasele cele de piiele de fil (căci aici la noi corăbii din piei de fil cusute și foarte cu frumos meșterșug alcătuite fac), pre gârla Nilului în gios au purces și până la locul unde Nilul în pământ să soarbe vânslind, corăbiierii și cei ce cu vânslele trăgea, de ostenință biruiți și de somn omărâți, huietul carile apa acolo face n-au audzit. Și așe, fără veste, cu apa supt pământ s-au sorbit (că amintrilea, păzindu-să, pre despre amiadzădzi abătându-să, vasele cu funi din coajea finicului împletite de pre uscat trag, și dacă din holbura apii trec, iară că vânslele a vânsla purceg). Unul din filosofi supt cămara corăbiii aflându-să și ușa cu carea gura hambariului cu suptul apii deasupra închidzindu-să, de apă nedodeit, trii dzile și trii nopți au rămas. După trii dzile, cu tâmplarea câțiva păscari în lacul Medra pentru vânarea peștelui năvodul în baltă aruncând, în loc de vânat corabie și în loc de pește pre filosof din fundul corăbiii scot. Care lucru păscarii vădzind, întâi de minune s-au fost uluind, apoi pe filosof cine ieste și de unde ieste întrebând, le spusă precum de la cetatea Epithimiii ieste și precum cu corabiia la cataractele Nilului cu alalte soții era să să coboară, iar tâmplarea cum l-au purtat și cum în mreaja păscarilor s-au aflat, nici știe, nici pricepe, fără numai că din apa Nilului în balta Medrii precum au izbucnit cunosc. Așe filosoful și pre supt pământ lucrurile firești ispitind, apa Nigris din Nil a să despărți pre toți au învățat. " Acestea și altele ca acestea Lebăda povestindu-mi și de lucru rile carile mare poftă aveam a mă învăța înștiințindu-mă, zbură și încotro să dusă a ști nu mai putuiu ." Povestea aceasta Râsul prin lungă vreme cătră alalți povestind și precum de la Camilopardal mai în trecutele dzile să o fi audzit cu giurământ întărind, dzisă: "De vreme ce după atâta a tuturor trudă prin munți și ostenință prin codri, coarne lepădate a afla nu s-au putut, eu socotesc ca cu toții împreună la lăcașul Camilopardalului mărgând, hrizmosul Pleonexiii, carile în cetatea Epithimiii au audzit, a ni-l tâlcui să-l rugăm, ca doară și noi, jirtfă Pleonexiii aducând, cercarea să ne aflăm și pofta să ne plinim". Sfatul Râsului cătră toți viclenii plăcut fu și "cum mai curând la Camilopardalon, tâlcuitoriul hrizmurilor, să mergem", striga.

Unde după ce marsără, împreună cu sine și pe Cămilă ducând, și precum le ieste povestea îi spusără. Camilopardalul dzisă: (în grădini boți de lut în chipul omului fac, pentru ca pasire să sparie, iară oamenii boți de lut în mână țin, pentru ca să amăgească pre alții). "Între voi dară, o mamină să vede, ca și boțul în grădină (pe Cămilă cu degetul arătând), iară boț de lut în mână nici să vede, nici să aude. A ști dară vi să cade că eu în numărul fiilor

Pleonexii< i > prin hrizmos sint chemat și în urmele ei a îmbla sint învățat. Pre care învățătură cu lutul galbăn în cetatea Epithimiii am cumpărat-o. Deci, precum am cumpărat-o, așe a și o vinde mi să cade .De care lucru întâi învățătura hrizmosului învățați, apoi tâlcuirea lui, după învățătura ce viți lua, vă cumpărați: Acesta hrizmos pasirele și dobitoacele toate de la Camilopardal audzind, unele de prostime nu înțălegea, iară altele, înțălegând, a nu ști să făcea. Iară cele de sigeata cuvintelor rănite pentru cercarea coarnelor urechile a le primejdui socotiia. Din toate Râsul mai mult a Camilopardalului cunostință și prieteșug având (căci amestecarea singelui amestecă sufletele) și pre taină tâlcul hrizmosului Camilopardalului întrebând, dzisă: "Rogu-te, Ca milopardale, în taină, fără meteahnă și-n ascuns, fără prepus, să vorovim. Precum fiiul Pleonexiii să fii singur mai denainte ne-ai spus și precum în urmele ei calci, n-avem prepus, însă învălătucite cuvintele hrizmosului tău ce vor să însămnedze aievea să-mi spui te poftesc." Camilopardalul dzisă: "Boul răstoarnă țărna, plugariul samănă, stăpânul sau vinde, sau mănâncă, însă aceasta la lucrurile voastre ce folos aduce? (Chipul de om cu chipul de om să vâneadză și ochii întunecați cu lumina galbănă să lumineadză). Cuvintele scumpe și voaă svinte, cu slove mănunte, în tăblițe rătunde să cumpără, carile hrizmosul Pleonexiii a tâlcui și fundul Epithimiii a pipăi pot." Acestea precum sint Râsul bine înțelegând și hrismosul în ce lut galbăn și alb lovește, deplin pricepând, preste tot anul, cinci piei de jder cu țărnă albă împlute Camilopardalului giurui, ca hrizmosul Pleneoxiii să le tâlcuiască și ei coarnele ce cearcă unde vor fi să nemerească. Camilopardalul jirtva giuruită, în alb cu negru muruită, o pofti, ca sămnul giuruinții în arătarea adeverinții să-i fie. Pre carea Râsul, îndată gătind-o și cu multe picături negre pe dedesupt împistrind-o, Camilopardalului o dede. Camilopardalul, îndată la vrăjitorii locului mărgând, de să cade a jigănii ca acelea hrizmosul a tâlcui întrebă (căci vrăjitorii și următorii Pleonexii< i > în tot locul și în tot rodul să află). Carii într-acesta chip îi răspunsără: "(Al nostru ieste plata a lua, iară hrismosul cum să va tâlcui, vremii îi ieste a-l arăta ), de care lucru, ce înainte ți să întinde prinde, și ce din dărăpt te agiunge, nu împinge". Camilopardalul, toate tâlcuirile vrăjitorilor bine înțălegând (căci toate după pravilile Pleonexiii mergea), înapoi să întoarsă. Cătră carii într-acesta chip tâlcul hrizmosului dede: Hrismosul și tâlcul lui, macară că nici așe tuturor fu înțeles, însă Pardosul și Râsul bine-l pricepură. Adecă precum la vrăjitorii locului aceluia mâzdă și plată trebuie, pentru ca pofta să-și poată plini (că mâzda tot ochiul orbește și mita tot pierdutul nemerește).

Și așe, cu toții împreună, după hrizmosul Camilopardalului la vrăjitorii locului mărgând, cu multă mită li să îmbunară, de le vor muntele cel mai înalt și copaciul cel mai mare arăta (căci între munți și între copaci pre aceia vreme mare vorbură și amestecătură a să scorni începusă și carile mai mic și carile mai mare ieste a să alege mai nu să putea ). Deci dintre vrăjitori, unul într-acesta chip le răspunsă: "În șesul cel gios muntele cel înalt ieste și în rediul cel mic copaciul cel mare să află, unde coada păunului și cornul buărului supt rădăcinile lor încuiate sint." Aședară, răspunsul de la vrăjitori luând și muntele cu copaciul aflând, de supt rădăcinele lor întâi coarnele taurului scoasără, și nici ceva mai multă zăbavă făcând (căci acmu munții și copacii începusă a să clăti ), în capul Strutocamilii le pusără, înaintea a căriia toate dobitoacele închinându-să, "într-ani mulți și buni, trăiască," strigară. După aceasta pe Strutocamilă într-o șură închidzând, mâncarea și băutura la măsură îi orânduiră. Supt a căriia nume alalte jigănii (carile rădăcina și începătura vicleșugului era) toată pășunea mănoasă și toată oaia și vita grasă și frumoasă zugrumând și giunghind, mânca și să desfăta. Acestea într-acesta chip dacă le aședzară, în toate părțile și olaturile de lucrul ce s-au isprăvit știre dederă. Adecă precum din gâlceava Liliacului, a Vidrii să scornisă, dintr-a Vidrii a Strutocamilii să ațițase, și precum în ceastă dată siloghizmul Corbului întărindu-să, prin multă nevoința a sfetnicilor dintr-îmbe monarhiile, hotărârea Strutocamilii s-au ales și la capul Cămilii, coarnele taurului aflându-să, s-au pus. Așijderea, coada păunului a să afla și la Strutocamilă a o aședza au rămas și precum și aceasta s-ar fi aflat, numai clătirea munților și vorbura copacilor prin puțintică vreme a să mai zăbăvi, pricină au fost, însă în bună nedejde să află, precum după aședzimântul epitropii și podoaba chipului fără prepus i să va găti. Iară după ce veștile acestea tuturor trimasără, îmbe părțile cătră monarhii săi dzisără: "Cuvântul nostru înaintea împăraților noștri plăcut de va fi și slobodă voia monarhilor noștri de va învoi, de iznoavă la svătuire să întrăm socotim ca nu cumva, mai mult vre mea prelungindu-să și prin locuri streine lucrurile mai mult tăvălindu-să, vreo tâmplare oare carea împotrivă ieșindu-ne, cele de apoi decât cele dintâi mai proaste și mai aspre ni să vor face (că aiurea zăbava nu să laudă, fără numai în alegerea prietinilor, și aiurea graba nu să hulește, fără numai în aflarea sfaturilor). De care lucru, a înțelepților și a celor întregi la minte axiomă ieste: (Tot lucrul cu grabă să să cerce, iară de bun și de rău cu îngăduință să să aleagă). (Că piierderea vremii bune ieste maica și sămânța vremii rele) (nici călătoriul înțelept de ploaie și de arșiță socotește, ce de cele ce la cale trebuitoare sint și de povață să grijește)." Sfatul sfetnicilor plăcut fu înaintea împăraților și, în toate deplin putere dându-le, în locul cel de sfat cu toții să adunară, unde întracesta chip proimiul sfătuirii făcură (tot sfatul sămnul lucrurilor cu prepus viitoare ieste), în carile minte și într-o parte și într-alta întorcându-să, princet, princet, ca cuțitul pre cute să ascute și în simceoa briciului întorcându-să, părul peste simțire despică. Întracesta chip mintea, de un sfat și de altul atingându-să și într-un chip supțiindu-să, cele mai clinciuroase a lucrurilor noduri pătrund și din încâlcitură le descurcă."Liliacul, lighioaie fără nici un folos, carile într-îmbe părțile altă ceva să aducă nu poate, fără numai scandală și price în deșert, că de vreme ce neamul și hotărârea Struțului atâta de grea și cu nevoie alegere au avut, cu cât mai vârtos alegerea Liliacului mai cu nevoie va fi, fietecine a cunoaște poate. Așijderea că Struțul aieve pasire oătoare și cu pene fiind și alalte a zburătoarelor hirișii după fel și asămănare având, ce numai căci aripile mai mici decât după măsura trupului ar trebui, fiindu-i, cu câtă a tuturor ostenință și nevoință, și aceasta cu mare primejdie și cu ispite de hrizmuri și vrăji lucrul la săvârșit s-au adus. Și încă și pentru aceasta mai toată nedejdea s-ar fi pierdut de nu întâi agiutoriul ceresc (fără carile ceva între muritori nici să clătește, nici să odihnește), apoi cu îndămănarea aripilor Vulturului s-ar fi agiutorit. (Că tot lucrul muritorilor din voia slobodă purcede, iară sfârșitul cu bine a să videa din cele de sus să așteaptă). Și acmu, laudă fie Vulturului și Leului ceresc, între toate dobitoacele mai de cinste și mai de slavă a fi s-au ales. De care lucru pentru mică și rătăcită jiganie, păsăruță aceasta, foarte cu bună socoteală sama a lua să cade (că pentru lucrul mic sfatul mare a face a înțelepților, iară lucrul mic a samă a nu să băga, sau a mândrilor sau a nebunilor lucru ieste). Că pre amănuntul sama de-i vom lua, toată anomaliia și rătăcirea firii la dânsa vom afla. Și macar că iute la zburat și 2 bine într-aripat ieste (care lucru aievea monarhiii Vulturului îl supune), însă și alte multe a multe jiganii hirișii are, carile nu puțină materie de gâlceavă și de scandală înainte pune: întâi că fată ca dobitoacele, a doa că la cap ieste ca șoarecele, la aripi ca albinele ieste, a patra că la picioare în fire pe altul să i să asemene nu are, de vreme ce aripile în picioare și picioarele în aripi îi sint. A cincea că dzua orbăcăiește, iară noaptea ca puhacea purecele în prav ascuns zărește. Adevărat dară, iarăși să dzic, că arătarea firii în jigănuiță într-aceasta să arată. Pentru care lucru, după al mieu cuvânt și socoteala de obște de va urma, adecă pentru ca toate vorbele de împoncișeturi aducătoare și toate cuvintele de scandală purtătoare, ca cu briciul ața tot și peste tot deodată să le curmăm (căci mai mare vrednicie a să socoti nu poate, decât îndată gâlceava în pace a întoarce, și pre cât mai în grabă ar fi, cu atâta mai lăudată ieste). A mea dar socoteală ieste aceasta: Întâiași dată, singur din sine, supt a căruia monarhie ar vrea a să supune să-l întrebăm, și din voia și alegerea lui nici cât de puțin să nu-l mutăm. Că într-alt chip lucrul mai de să va scutura, de pricinele de gâlceavă aducătoare nicicum nu vom putea scăpa. Cătră aceasta ieste și alta nu de lepădat socoteală, carea spre dobândirea a toată lineștea bună și deplin nedejde a ne da poate. Adecă jiganiia aceasta din fire scurtă și puțină la voroavă ieste, din gura a căriia mai mult decât interiecția: țis, țis, a ieși nu poate și fără decât sămnul tăcerii, adecă decât tăcerea, altă n-au învățat. De care lucru, socotesc că ea în meșterșugul cuvântului nedeprinsă și în tropurile ritoricești neînvățată fiind, cu un cuvânt a să dovedi și cu o provlimă a să amurți să vă putea și singură din sine, veri într-o parte, veri într-altă, fără alt prepus să va pleca." A tot sfatul plăcut fu sfătuirea Pardosului (căci el era carile mormăia acestea) și așe, pre Liliac față chemând, Moimâța (carea precum în pravile ethicești știință să fie având dzisese), ca cum advocatul Liliacului s-ar fi făcut și despre partea lui în parisie voroavă ar fi făcut, într-acesta chip a mateologhisi au început: "Vestită și veche a vechilor giudecâtori axiomă ieste (că pedepsitului pedeapsa a să îndoi nu trebuie ). Cătră carea de la mine a lipi îndrăznesc și dzic (că cel a înota neștiind și în adânci ape cădzut, mâna întindzind, nu de creștet cufundat, ce de păr sau de mână ridicat, în aer și spre viață trebuie scos) (că de binefacerea cu cât ieste mai la primejdie și cu cât ieste mai curând, cu atâta mai bună și mai priimită ieste).





Izvoditoriul cititorului, sanatate
Iarasi catra cititoriu
Istoria ieroglifica - Partea intai
Istoria ieroglifica - Partea intai (continuare)
Istoria ieroglifica - Partea a doa
Istoria ieroglifica - Partea a doa (continuare)
Istoria ieroglifica - Partea a doa - continuare
Istoria ieroglifica - Partea a triia
Istoria ieroglifica - Partea a triia (continuare)
Istoria ieroglifica - Partea a patra
Istoria ieroglifica - Partea a patra (continuare)
Istoria ieroglifica - Partea a cincea
Istoria ieroglifica - Partea a cincea (continuare)
Istoria ieroglifica - Partea a sesea
Istoria ieroglifica - Partea a septea
Istoria ieroglifica - Partea a septea (continuare)
Istoria ieroglifica - Partea a opta
Istoria ieroglifica - Partea a opta (continuare)
Istoria ieroglifica - Partea a noa
Istoria ieroglifica - Partea a dzecea
Istoria ieroglifica - Partea a 11-ecea
Istoria ieroglifica - Partea a 12-ecea
Iarasi catra cititoriu
Scara a numerelor si cuvintelor ieroglificesti talcuitoare
Scara a numerelor si cuvintelor streine talcuitoare


Aceasta pagina a fost accesata de 754 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio