Autori > Calistrat Hogas


Amintiri dintr-o calatorie - Spre Pipirig



Pe la două ceasuri după-amiază ne luarăm rămas bun de la Agapia și de la dascălul Alecu, care ne însoțise până acum, și, pe același drum al Arșițelor ne înturnarăm la Săcu, unde maserăm peste noapte.

A doua zi, în revărsatul zorilor, părăsirăm Săcul și, călăuziți de un om de loc, tăiarăm de-a curmezișul pădurile pe o potecă de picior. După câteva ceasuri de un mers anevoios, ieșirăm în drumul mare al Pipirigului. La Dumesnicu ne oprirăm spre a ne odihni puțin la un han așezat pe șosea, la ieșirea din pădurile Săcului.

Era duminică, și lumea, câtă fusese și câtă nu fusese la biserică, năvălise în crâșmă. În toate locurile, dar în munte mai cu seamă, crâșma își are, ca și biserica, zeloșii săi închinători. Vinul e înlocuit aici prin un rachiu prost, care arde și descompune trupul bietului muntean. Astfel, nu e greu deloc să găsești pricina pentru care oamenii, chiar de munte, sunt decăzuți fizicește și moralicește. Dacă mai adaugi, pe lângă aceasta, boalele lumești, care, neoprite de nimeni, rod pe locuitorii munților, de la copil până la bătrân, apoi dai peste cei doi factori, înspăimântător de harnici, care lărgesc și populează cimitirele rurale.

Deși politica îmi e nesuferită, trebui totuși să mă întâlnesc cu ea în drum, și încă la Dumesnicu. Liniștiți, eu și tovarășul meu stăteam pe o bancă de lemn, stâmpărându-ne setea cu apă și zahăr; și iarăși liniștit mă gândeam poate cu cât cămilele sunt superioare omului, numai fiindcă, în nemărginitul lor pântece, își pot îngrămădi apa trebuitoare pentru opt zile.

Și fiindcă, în mersul acestei călătorii, mă hotărâsem să nu pun nici un frâu vagabondului meu gând, apoi cine știe pe unde m-aș fi mai trezit, plecând de la cămilele mele, dacă un moșneag lung și uscat, c-un pahar într-o mână și cu o sticlă de rachiu în alta, nu s-ar fi hotărât să se lege de mine.

— De nu v-ar fi cu supărare, domnișorule, zise el apropiindu-se, parcă v-aș cunoaște; nu sunteți de la Piatra?

— Tocmai cum ești dumneata din satul dumitale. Și-apoi întrebarea n-are supărare; dar cum se face de mă cunoști? Fără îndoială că la târg nu m-ai văzut cu opinci în picioare și cu bocceaua-n spinare.

— D-apoi cum să nu vă cunosc pe d-ta și pe Văleanu, de când cu alegerea lui Constantin Șoarec ca dipotat la București! De nu erați 'neavoastră, cine știe pe ce ciocoi mai alegeam! D-zeu să vă dea sănătate, că ne-ați luminat; doar Constantin Șoarec îi de-a noștri, doar cu noi ș-o petrecut...

Și fiindcă nu eram dispus să învăț biografii la Dumesnicu, întrerupsei pe uscățivul meu Plutarc, zicându-i:

— D-apoi încă ce mai chef pe urmă, moșule, la Ion Mocanu!

— Ei, da! la Năsoi, răspunse el îndreptând întrucâtva mitrica de botez a lui Mocanu, potrivit nasului cu care acesta era înzestrat de D-zeu; ba ce mai chef!... Apoi, dă, după izbândă veselie, așa o lăsat Cel-de-Sus. Da ia poftiți și-ți cinsti câte o țî' de rapciu, zise el turnând în pahar; îți hi osteniți.

— Nu tocmai, moșule; venim numai de la Săcu astăzi și suntem mai mult înfierbântați decât osteniți; de aceea bem apă.

— Și rapciul răcorește, domnișorule, ia poftim!

— Dar și amețește, moșule, zisei eu, căutând să scap de cinstea cu care eram amenințat...

— Da, ia mă rog, fă-ne hatâr, că doar n-a hi un cap de țară... Și-mi întinse paharul până sub nas. Nici o scăpare! Trebui deci să-mi moi buzele într-o adevărată infecție. Tovarășul meu, recrut în asemenea treburi, și crezând că hatârul se măsoară cu paharul, dete rachiul de dușcă până în fund; dar în schimb se oțerî mai rău decât Hristos pe cruce; se vede că rachiul de la Dumesnicu era mai otrăvit decât oțetul de la Ierusalim.

"Așa mi se cuvine, cugetai eu. Trebuie să faci politică la Piatra, ca să bei rachiu la Dumesnicu."

Temându-ne deci de o nouă cinstire, ne scularăm și, dorind rămas bun moșneagului, plecarăm.

Soarele atingea meridiana și razele lui perpendiculare cădeau ca niște săgeți de foc peste capetele noastre fără adăpost. Înaintea noastră drumul se desfășura ca o pânză albă și lungă... dar lungă fără sfârșit. Cine-a zis că urâtul e lung ca drumul ar fi putut zice că și drumul e lung ca urâtul; și când, mai cu seamă, duci în spate o coșcogemite boccea și pe sfântul soare pe deasupra, fără să te poți scutura de el, o! atunci desigur că ar fi mult mai nimerit să zaci de boala urâtului, decât să te faci nemuritor, bătând drumul Pipirigului și bând rachiu la Dumesnicu...

Tovarășul meu se înroșise ca o sfeclă și răsufla din greu ca un bou la jug.

— Mă rog, zise el deodată, foarte serios și oprindu-se în drum, d-ta, care ești meșter într-o mulțime de lucruri, n-ai putea să faci un fel de schimb între mine și boccea? aș vrea să mă mai poarte și ea pe mine, nu numai eu pe dânsa.

— Nimic mai ușor, numai dacă râvnești cu tot dinadinsul la gloria de boccea; dar, zisei eu, uitându-mă lung la nasul lui, nu cumva, până una-alta, ai schimbat nasul cu dascălul Alecu? Ce-ai pățit?

Și nasul lui era, în adevăr, grozav; mare de felul lui, nu se putuse îndeajuns adăposti sub umbra îngustă a chipiului și era deci roș ca un ardei; iar pielea zvântată de arșiță începuse a i se scoroji; rămase, prin urmare, nedumerit de observația mea și, îngrijit, începu a-și netezi nasul, căutând parcă să simtă cu mâna ceea ce nu putea să vadă cu ochii.

— Nu-i nimica, îi zisei eu în chip de mângâiere; peste puțin o să ajungem la Ozana; acolo vei face o baie nasului tău și are să-și vie numaidecât în fire; greu însă va fi să găsești un loc îndestul de adânc, unde să-l poți boteza în întregime.

— Îți vine să râzi?...

— Ba nu, zău, adică nu-ți puteai lua un alt nas de drum? Eu, drept să-ți spun, nu m-aș simți în stare să duc, pe lângă bocceaua din spate, și o așa dihanie de nas.

Și cu de-acestea timpul trecea și drumul se scurta... Intrasem pe prundul Ozanei. Soarele pleca spre apus și puțin mai avea până ce să coboare după înaltele creste ale Hălăucei.

Prundișul crâșca sub opinci și umbrele noastre deșirate ne însoțeau cu pași largi și cu picioare lungi.

Ozana luneca grăbit cu unde de aur curgător pe lângă noi; verdele pădurilor răsărea așa de fermecător de sub strălucirea cu care-l poleiau cele din urmă raze roșietice ale apusului, încât o nesfârșită haină de lumină se părea aruncată de o mână colosală și nevăzută peste această natură numai mie iubită și numai mie prietenă.

Totul era așa de încântător și eu eram atât de trist! Mă aflam atunci în una din acele stări sufletești, care s-ar putea numi neutre, și din care e de ajuns să faci un pas înainte sau înapoi, în o parte sau în alta, spre a te înălța de pe pământ la cer sau a cădea din ceruri pe pământ. Nu mă bucurai însă mult timp de acest echilibru sufletesc, căci un glas, ce mă striga din depărtare, mă trezi.

— Ei! jupâne, ei! n-auzi, ia stai! stai o țâră. Întorsei capul și, spre marea mea nedumerire, văzui un stol de fete și neveste, îmbrăcate de sărbătoare, care, ridicându-se de pe malul pârâului și alergând spre noi, ne făceau semn cu mâinile să ne oprim.

— Dar asta ce-a mai fi, zisei eu mirat tovarășului meu; ia să ne oprim. Și, oprindu-ne, sosiră și ele buluc. Toate erau roșii ca niște bujori și suflau ca niște foi în mișcare. Cât te-ai șterge la ochi, furăm închiși din toate părțile într-un cerc de altițe și de catrințe; nici una însă nu începu vorba; dar fiecare se uita cu un fel de neîncredere la noi.

"Minunat! cugetai eu, uitându-mă împrejur. Un Apolone ca mine și un cerc de grații ca acesta numai la Pipirig se poate găsi."

— Ei, și, în sfârșit, ce ne-ați oprit în drum; aveți să ne întrebați de ceva?

— Baaa... n-avem nimica de întrebat, zise una mai țanțoșă dintre ele; da v-am chitit de departe că aveți mărunțișuri de vânzare.

— Că, adică, suntem coropcari, nu-i așa? Apoi n-ați chitit rău deloc, numai cât, în loc să avem de vândut, avem de cumpărat: trandafiri de pe la fete și mure de la neveste; și zicând aceasta, strânsei ușor cu dosul a două degete obrazul grăsuliu și roș al celei ce-mi vorbea. Cu o lovitură ușoară ea-mi dete mâna jos și o rupse de fugă, râzând cu hohot. Celelalte o urmară și, ca un stol de rațe sălbatice speriate de vânător, zburară, împrăștiindu-se, care încotro.

Stătui un minut spre a le privi cum fug și, deși nu-mi plăcu deloc chipul cum mă cântărise în mintea lor acești judecători în catrințe, deși mă văzui scoborât la simpla treaptă de coropcar, totuși această neașteptată și hazlie întâmplare schimbă șirul gândurilor mele și-mi aduse seninul în suflet și pe față.

Soarele se coborâse acum sub orizont și umbrele nopții se ridicau fumegând de prin adâncurile văilor. Treptat, se stingea orice mișcare și, cel mult dacă un greier de miriște, un scârțâit de cumpănă sau un lătrat de câine mai tulbura adânca liniște a văzduhurilor cuprinse de amurg.

Era tocmai să ne abatem la cea dintâi casă țărănească, când iată că ne întâmpină preotul din sat, care mă cunoștea.

— Drum bun, ne zise el cam nedumerit; dar bine, de unde și-ncotro?

— De unde vrei și-ncotro vrei, părinte. Dar sfinția-ta?

— Ia, prin popor cu de-ale darului; da n-o să vă opriți nicăieri?

— Tocmai la aceasta ne gândeam și noi; suntem obosiți și flămânzi.

— Dacă-i așa, poftiți mă rog la mine și-om îngriji de toate. Se înțelege de la sine că, fără multe marafeturi, primirăm bucuroși invitația părintelui Ionică Găleanu.

Peste o jumătate de ceas, ne aflam deci în gazdă la părintele Ionică din valea Pipirigului.

Nu știu pentru ce, stând întins pe un așternut de iarbă proaspăt cosită și mirositoare și privind stelele, care începeau a se aprinde în seninul serii, mă strămutai cu mintea în niște timpuri vechi, dar vechi de tot: patriarhul Abraham trecea măreț prin închipuirea mea cu lunga lui barbă și cu sacrii lui perciuni; înfloritele văi biblice pline de soare se deschideau înainte-mi ca niște guri de rai; iar între îndoiturile verzi ale dealurilor, turmele albe pășteau în larg iarba fragedă a colinelor. Pe îngerii călători îi vedeam iarăși cum sosesc și bat la ușa binecuvântată a părintelui evreilor; iar pe bătrâna Sarah mi-o închipuiam umblând și aprinzând focul pentru cina de seară...

Și cu toate acestea nu mă aflam decât în nevoieșa vale a Pipirigului, lipsită de orice aureolă legendară, la părintele Ionică, un preot mic și blond, fără nici o asemănare cu fabulosul protopărinte al poporului lui Dumnezeu; la preoteasa sf.-sale, o femeie voinică cu chip curat românesc și care căpătase, fără nici o binecuvântare, pe cei cinci copii ai săi zdraveni și sănătoși, și din care pe nici unul nu-i trăsnise prin cap să-l jertfească vicleniei lacome a vreunui Dumnezeu. Noi?... Noi mai puțin încă semănăm cu îngerii călători; eu, mai cu seamă, m-aș fi spânzurat dacă cineva ar fi îndrăznit să mă ieie drept înger; și totuși închipuirea mea voia cu orice preț să însemne o trăsătură de unire între măreția legendară a trecutului și micimea schiloadă a timpului de față. Și cine știe pe unde ar mai fi cutreierat gândul meu, dacă foamea, pârdalnica de foame nu l-ar fi atârnat greu spre pământ. Părintele Ionică veni să ne poftească la masă. Ce pitorească era masa părintelui Ionică! În mijlocul unei mese rotunde de tei, cu trei picioare, stătea nemișcată o mare mămăligă frumoasă ca aurul, din care aburii suri și fierbinți se ridicau drept în sus, ca din jertfa lui Abel; iar împrejurul mămăligii, străchinile nouă, smălțuite cu albastru și roș, pline cu borș de oaie și numărate pe căciuli, stăteau fiecare alăturea cu câte o lingură albă de lemn, de asemenea nouă.

— Binecuvântează, părinte, zisei eu, așezându-mă la masă.

— Binecuvântată fie împărăția Tatălui și a Fiului... și sfârșitul binecuvântării, adică Sfântul Duh, se pierdu în gâtul adânc al părintelui Ionică.

Cu cruce, fără cruce, începurăm a sorbi din borșul fierbinte cu iuțeala potrivită foamei fiecăruia dintre noi, ridicând sprâncenele și încrețind fruntea. N-aveam furculițe și, prin urmare, căutam a da mămăligii forma cea mai nimerită spre a luneca pe gât. Sorbiturile și înghițiturile se urmau cu o cadență regulată și monotonă. Eram sătui. Ne scularăm de la masă: era și timpul, căci pleoapele noastre de plumb ne cădeau fără voie peste ochi; sângele nostru leneș începuse a circula greoi și somnul ne dobora la pământ...

"Et misit soporem in Adamum."

"Și trimise somnul asupra lui Adam" (lat.)

Atâta numai că, la deșteptare, nu era să găsesc lângă mine o Evă în plus și o coastă în minus.

Și, deși toată casa părintelui Ionică îmi era pusă la îndemână cu toate poclăzile și lăvicerile sale, mă hotărâi totuși să dorm afară. Am câteodată porniri molatice de sibarit ; decât, aceste porniri îmi vin, de regulă, tocmai atunci când le pot împăca mai puțin...

Astfel, în locul așternutului moale de foi de trandafir, mă mulțumii cu o pătură groasă de iarbă mirositoare, cosită în ajun; înlocuii stofa moale de Bitinia prin o albă și curată pocladă de lână țigaie făcută de însăși mama preoteasa; iar sub cap pusei o pernă vârtoasă de lână, cu horbotă pe margini și înfățată chiar atunci. Mă învălii cu altă pocladă și, spre a-mi fi mai cald, aruncai pe deasupra cerul cu stelele. N-avui timp să mă îmbăt de priveliștea măreață a serii aceleia. Luna și stelele, care înotau în negrele și depărtatele adâncuri ale nemărginirii, mă priveau cu atâția ochi de foc cu gene de umbră... dar ce-mi păsa mie de toate acestea? Mie-mi era somn și adormii. Dormii dus. Noaptea trecu într-o clipă de ochi.



Dictionar:
Mitrică, metrică — registrul stării civile
Sibarit — persoană care trăiește în lux, lene și desfrâu




Amintiri dintr-o calatorie - Spre manastiri
Amintiri dintr-o calatorie - De la Varatic la Secu
Amintiri dintr-o calatorie - La Agapia
Amintiri dintr-o calatorie - Spre Pipirig
Amintiri dintr-o calatorie - Halauca
Amintiri dintr-o calatorie - In Valea Sabasei
Amintiri dintr-o calatorie - Pe Sestina
Amintiri dintr-o calatorie - Jupaneasa Zamfira
Amintiri dintr-o calatorie - Ion Rusu
Amintiri dintr-o calatorie - Un popos


Aceasta pagina a fost accesata de 557 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio