• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Pentru ce am fost contra razboiului - De la 1914 la 1916

Odessa, 20 martie 1917

Este o datorie de bun român de a examina cauzele pentru care am fost bătuți, căci am fost bătuți. Nu o spun pentru vana glorie de a dovedi că prevăzusem cele ce se întîmplă astăzi, ci pentru a trage învățăminte și a deschide ochii copiilor noștri. Chiar dacă, pînă la urmă, Aliații vor fi învingători iar germanii învinși; chiar dacă România nu va pierde nimic; mai mult, chiar dacă va cîștiga ceva, un lucru rămîne adevărat: am fost bătuți.

Din înfrîngerea noastră vom scoate putere pentru viitor; din amărăciunea umilinței, vom distila parfumul răzbunării; din durerea eroilor noștri, vom scrie epopeea morții glorioase a învinsului, acea Chanson de Roland pe care s-o înțeleagă aliații noștri.

Terre de Roumanie, mult estes dulz païs.

Dar poporul român nu merita această soartă. Tradiția sa, cumințenia generațielor trecute, jerfele domnilor pămînteni, sacrificiele boierilor, superioritatea țăranului asupra tuturor popoarelor neolatine, toate lucraseră împreună pentru a face, din munteanul daco-roman, un om liber, supusul unui stat neatîrnat cu cel mai mare viitor înaintea sa. Pentru a ajunge acolo, bărbații noștri politici de astăzi trebuiau să fie "cuminți". Atît și nimic mai mult.

Să vedem.



De la 1914 la 1916

După declararea războiului european în 1914 mă aflam la Sinaia, cînd a început fierberea în public și printre politicianii noștri, relativ la intrarea României în acțiune. La hotelul Capșa se afla toată lumea cunoscută, toți diplomații ce nu aveau vile. Prin urmare, întîlneam acolo pe ministrul Italiei, baron Fasciotti; pe ministrul Germaniei, d-l Waldhausen; pe ministrul austro-ungar, contele Czernin; pe ministrul Olandei, d-l de Wredenburg; pe toți românii noștri, de la d-l Marghiloman pînă la ultimul cățel conservator, de la d-l Ion Brătianu pînă la ultimul agent liberal.

Firește, fierberea era mare. Printre străini, unii ar fi voit să mergem cu ei, alții cu ceilalți.

Românii erau în mare majoritate pentru Puterile Aliate (Franța-Anglia); guvernul Brătianu zicea că vrea să rămînă neutru. Partidul Conservator era împărțit: unii filogermani, alții filofrancezi. D-l Carp, singuratec, părăsit de mai toți amicii politici, încă de la 1913, dar totuși foarte frumos. D-sa era singurul de părere, împreună cu d-l Stere din Partidul Liberal, să mergem hotărît cu germanii. Tocmai atunci sosește din străinătate d-l Nicu Filipescu. D-sa este astăzi mort. Prin urmare, se poate vorbi despre d-sa cu cea mai absolută imparțialitate, mai cu seamă cînd cel care vorbește sunt eu, care nu am făcut politică niciodată și nici nu am avut cu d-sa alte raporturi decît ale unei perfecte urbanități.

Una dintre primele persoane cu care a vorbit d-l Filipescu, după întoarcerea sa, am fost eu. Dumnealui povestea cum trecuse prin Germania și asistase la desfășurarea primelor evenimente, cum văzuse organizația admirabilă a acestui popor; cît puteau fi de pericoloși și cît eram noi de departe de administrația lor. Nu avea cuvinte destule pentru lauda germanilor.

Firește, pentru orce om cu scaun la minte, reieșea că d-sa va fi pentru o politică filogermană sau cel puțin pentru neutralitate. Lucrurile merseră nedeslușite pînă la primul Consiliu de coroană - cînd, deodată, d-sa se face stegarul ideii contrarii, a intrării României în război, imediat și cu orce preț, în contra Germaniei.

Ce se întîmplase? În Consiliul de coroană, d-l Marghiloman, pe care d-l Filipescu îl alesese șeful Partidului Conservator, după ce răsturnase, pe rînd, pe d-l Carp, pe d-l Iorgu Cantacuzino și pe d-l Maiorescu, iar acum voia să răstoarne și pe alesul său de ieri - d-l Marghiloman, zic, se declarase pentru neutralitate. Ura violentă a d-lui Filipescu contra d-lui Marghiloman, care dospise în intervalul acesta și se făcuse bubă, îl îndemna la orce fel de excese, de unde deci și excesul războiului. Timp de doi ani, ziarul d-sale Epoca duse cea mai dezmățată campanie contra d-lui Marghiloman, pe care Partidul Conservator, rupt în două, îl repudie alegîndu-l pe d-sa, Filipescu, în loc, și o campanie tot așa de deșuchiată pentru Transilvania, inventînd pe preotul Vasile Lucaci, ca prezident al Ligei, și pe poetul Octavian Goga, ca scriitor al ei. Pe toți aceștia îi cunosc personal. D-l Marghiloman are o suprafață destul de mare, grație însemnatei sale averi și unei înlesniri sufletești de a părea. Nu are însă nici puterea de caracter a lui Carp, nici vastele cunoștințe ale lui Maiorescu, nici pasiunea lui Filipescu, nici talentul lui Take Ionescu, ci stă între toți ca barometrul la "variabil", cînd poate ploua, poate ninge, sau poate fi chiar frumos. Preotul Vasile Lucaci, pe care l-am cunoscut la Roma foarte de aproape, cînd era refugiat de urgia ungurilor, este un amestec de martir, de patriot și de scamator, care cu timpul s-a coborît pe scara acestor trei atribute pînă la cel din urmă, unde s-a oprit definitiv. În momentul cînd îl întrebuințează d-l Filipescu, preotul Lucaci este un scamator sadea. Poetul Octavian Goga e scriitor de real talent; dar, mai presus de toate, este un ambițios lipsit de mijloace.

Cînd dar toată lumea aceasta începe campania nebună a intrării României în acțiune imediată și necondiționată pentru "întregirea neamului"; cînd la agenții de mai sus se alipește colegul meu din Academie, Barbu Ștefănescu Delavrancea, cu elocvența sa năstrușnică, cu stilul virulent al scrisorilor sale politice; cînd prezidentul Academiei, nevinovatul dr. Istrati, ia pe față poziție "contra Germaniei" și "pentru Franța"; cînd dezechilibratul general Crăiniceanu devine directorul Universului și umple ziarul cu proza macaronică a strategiei sale, care trebuia să-l ducă la retragerea rușinoasă de la Brașov; cînd șioiul amenință să devină Dunăre, să rupă și să dărîme totul în cale - atunci omul gîndurilor și al scrisului, eu, Duiliu Zamfirescu, am ridicat capul. România este a mea cel puțin tot atît cît este a lui Filipescu, a lui Delavrancea, a dr-ului Istrati, a generalului Crăiniceanu, a lui Take Ionescu, a lui Mille, a lui Pisani, a lui Rubin. Eu am iubit-o și am cîntat-o în romanele mele; am visat la dînsa, pe cînd trăiam departe, la Atena, la Bruxelles sau la Roma; m-am îmbătat din poezia istoriei noastre daco-romane în însuși Forul lui Traian, și apoi, cu toiagul în mînă, pe malurile Streiului. Toată România Mare trăia în sufletul meu, ca floarea în sămînță. Vreau să învăț pe români a cugeta și a simți în această îndrumare, pînă ce fiii sau nepoții noștri, ajunși la maturitate politică, s-aducă la îndeplinire visul generației noastre, printr-o lungă pregătire. Căci nimic nu se încheagă dintr-o dată.

Cînd, dar, am văzut că împrejurările din afară tirau după ele lumea noastră politică, toate clasele, toate vîrstele, pe femei și pe bărbați; cînd, mai cu seamă, am simțit că guvernul se duce cu încetul pe alunecușul prăpastiei, am crezut că nu mai pot tăcea. Atunci am vorbit în Academie.

Ce m-a făcut să vorbesc?

Nu trebuie să fie cineva mare geniu ca să priceapă că un război de cucerire nu se face ca o nuntă din amor. Pentru a lua din mîna ungurilor Transilvania, se cer două condițiuni : a) ca actuala formațiune politică a Austro-Ungariei să fie atinsă de caducitate sau ca Austro-Ungaria să fie angajată într-un mare război; b) ca România să aibă o pregătire complectă: finanțe, armată, drumuri-de-fier, fabrici interne de munițiuni, depozite de hrană, spitale etc., etc.

Pentru ce atîtea lucruri extraordinare deodată?

Pentru că Transilvania, după care suspinăm noi, este atît de trebuitoare ungurilor, încît, în ziua în care nu vor mai avea-o, vor fi pierduți.

Prima condițiune, aceea a distrugerii Austro-Ungariei pe calea armelor, putea să se întîmple în războiul actual. Pentru aceasta țara noastră avea un singur lucru de făcut, un lucru simplu, cuminte: să aștepte.

Dar, se va zice, e cu putință să aștepți să-ți dărîme alții pe vrășmașul tău de moarte, iar tu să stai cu mîinile la piept?

Răspuns categoric: da.

Acest răspuns, atît de hotărît, este datorit faptului că ambele condițiuni pomenite mai sus trebuie să se împlinească în același timp. Nu poți să te arunci asupra Ungariei, spre a-i lua Transilvania, chiar dacă ea este angajată în altă parte, fără a avea o preparațiune desăvîrșită, care să-ți permită a suporta un război crîncen. În condițiuni normale, România nu se poate măsura singură cu Ungaria, deoarece 8 milioane de oameni trebuie să fie învinși de 18 milioane; cu atît mai puțin cu Austro-Ungaria. Pentru a avea probabilități de biruință, se cere neapărat ca Austria să oblige pe Ungaria a-i da contigentul său de trupe, care s-o reducă, slăbindu-i organizațiunea militară.

Am spus mai sus că Transilvania este podoaba Ungariei. Pentru a nu o pierde, ungurii sunt în stare să-și vîndă sufletul Satanei, să facă orce slugărnicie, să dea în genunchi împăratului Germaniei, cum a făcut Tisza cînd s-a văzut atacat de noi. Se poate afirma, în treacăt, că contele Tisza a ipotecat viitorul Ungariei și că slăbiciunea acestei țări începe acum.

Prin urmare, pentru a profita de prima condițiune, angajarea Austro-Ungariei în războiul mondial, România trebuia să împlinească și pe a doua condițiune, de a fi pregătită într-un mod cu totul extraordinar, și chiar atunci să se teamă de ceea ce s-a întîmplat acum, cînd germani, unguri, bulgari și turci s-au aruncat asupra noastră, spre a salva Transilvania și a o păstra ungurilor.

Și cum eram pregătiți noi?








Pentru ce am fost contra razboiului - De la 1914 la 1916
Pentru ce am fost contra razboiului - Cum eram pregatiti
Pentru ce am fost contra razboiului - Planul de razboi
Pentru ce am fost contra razboiului - Drumuri de fier si strategia
Pentru ce am fost contra razboiului - Armament. Aeroplane
Pentru ce am fost contra razboiului - Armament. Mitraliere si sarma
Pentru ce am fost contra razboiului - Sarma


Aceasta pagina a fost accesata de 564 ori.