Autori > Victor Eftimiu


Soarele



Din valurile noptii alene se desfasa
Imensa metropola in palidele zori;
Conturele sunt clare, iar
Sena uriasa
Albeste-n revarsarea metalicei colori.

Se-nalta din adancuri a soarelui lumina
Si arbori, turnuri, case, le-mbraca-n alb si ros.
Orasul se desteapta: un suier de masina
Rasuna de departe ca glasul de cocos.

Se-mprastie deodata a razelor splendoare
Iar fumul negru pare un nobil curcubeu:
Superb se urca-n slava eternul
Rege-Soare
Si binecuvanteaza cu gest de
Dumnezeu.

Acum incepe viata multimii nesfarsite
Ce curge ca un fluviu din zori pana-n amurg.
Orasul varsa oameni
In palcuri risipite
Alearga, se framanta, si-n marea vietii curg.

Incet, se face seara
Parisul isi sporeste
Haoticul amestec de oameni, roti si cai,
Al cerurilor rege cazand, isi risipeste
Tristetea majestoasa in parcul
Versailles.

Viseaza
Trianonul in umbra de-nserare.
Statuile viseaza apuse maretii.
Castel, fantani, bazine si numfe solitare,
Adorm in mangaierea luminilor tarzii

Ca sufletul de para al vremii trecatoare
Contempla asfintitul trecutele splendori,
Mai starue o clipa si-ncepe sa coboare
Ducand cu el lumina si ostile de nori

Si-acuma, cand domnia in lume i se curma
Priveste inc-o data
Parisul in amurg,
Si, trist, el isi trimite surasul cel din urma
Reginelor de piatra din vechiul
Luxemburg.

(Paris, 1909)




Soarele


Aceasta pagina a fost accesata de 281 ori.