• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

La Grandiflora - Partea 01

In "gradina", adica in petecul de fineata tunsa, cu trei pruni, din dosul circiumei in chip de pavilion, prietinii sarbatoresc intoarcerea lui Manaru de la tara.

"Tara" asta nu-i departe; nici macar cinci kilometri nu-s pina acolo, socotind din mijlocul oraselului. Totusi pentru ca drumul urca si coboara Dealul Oltului, se ridica iar pe Dealul Marcului si se lasa ca sa se suie din nou pina la jumatate coasta pe Dealul Verdii, distanta ce se pierde astfel in vai si in podgorii pare vrednica de respect, mai ales pentru orasenii care n-au vie. Iar viile din Dealul Verdii sunt intrevazute de toti printr-un invelis de mister. Acolo, departe, ele toate trebuiesc sa fie mari si sa dea un rod fara pereche.

Manaru a sosit pe seara si fara nevasta. si-a schimbat hainele, apoi a aruncat o privire nelinistita in cuprinsul odailor, de unde vagi luciri de obiecte ii rinjeau sarcastic prin intuneric, si a plecat sa ia masa in oras - "Sotia mea a ramas la vie; stiti, acuma strugurii dau in copt si nu poti avea incredere in nimeni... iar vierii sunt niste hoti!"

in gradina domnului Alexandru Cocosel, la "Grandiflora", e deci sarbatoare mare. Paharele se ciocnesc des si cutitele patrund taioase in muschiuletele cu singe, fumegind pe talere de lemn.

- Alexandre, o momita!

- Un ardei verde, baiete!

Masa lor, asezata subt prunul cel mai noduros si mai falnic, e luminata de trei becuri, atirnate printre ramuri, ca trei renclode neobisnuit de mari si neobisnuit de coapte. E o "idee speciala" a patronului, onoare rezervata "mesei banchetelor". Mai putin favorizate, mesele celelalte se multumesc cu lumina ce se iroseste spre colturi, pina la searbad, din globul comun, infipt intr-un stilp, la mijloc.

in restul gradinii, putinii consumatori, care au mai intirziat, sunt grabiti, cer plata nerabdatori, cu batai repezi de cutit in pahare sau de inel in faianta sonora a farfuriilor. Ei isi cauta si-si prind unul altuia privirile, reped scurt barbia spre prunul cu renclode electrice, surid cu inteles sau clipesc din ochiul sting, apoi pornesc spre iesire cu zor mare si cu scobitoarea intre dinti, ca dinaintea unei furtuni. Caci bateriile au inceput sa se succeada cu repeziciune crescinda in jurul lui Manaru si agapele acestea nocturne si subite au radiatiuni telepatomagnetice in oraselul vestit in vii.

Totusi Manaru nu izbutea inca sa se inveseleasca; banuiala patrunsese in el ca un cutit lung, la fel cu cele de care se servesc cirnatarii cind taie sunca in felii. De ce tocmai un astfel de cutit si nu un altul i se implintase in suflet, nici el n-ar fi putut lamuri precis; dar alta forma nu mai gasea uneltei care-l sfredelea nemilos. Poate pentru ca atunci cind ii venise in minte "ideea", tirguia mezeluri de la cirnatareasa cea noua, rotunda si rumena, ca si marfa ei. O mingiiase putin pe mina alba punctata de pistrui mici si cafenii; ea-i incuraja indrazneala, rizind cu mare pofta si amenintindu-l cu accentu-i unguresc:

- Bate borbat...

- Eeh, borbat! facuse Manaru cu buze pline de dispret, ca si cind cuvintul acesta "borbat" ar fi insemnat un lucru foarte netrebnic.

si gindul ca si Ramura ar putea spune la fel, intr-o imprejurare identica, doamnei Manaru, il facuse sa paleasca. O nepotolita curiozitate ii prelungise totusi indrazneala pina pe subt bluza de stamba cu dungi verzi si galbene si degetele-i se infipsera in sinii mari si moi.

Iar femeia, cu care atunci vorbea a doua oara in viata, nu gasi alta impotrivire, decit sa-l apuce putin mai tare de bratul iscoditor si sa rida si mai zgomotos speriindu-l cu acelasi accent stricat: "Vin musterei!" Lu Manaru ii venise pofta s-o plesneasca insa, iata, ea deveni deodata livida si ochii-i parura ca se inchid ca de-o durere. Manaru intelesese atunr ca si intr-o cirnatareasa mai exista o ramasita de pudoare. Daca l-ar fi palmuit, i-ar fi sarutat mina pistruiata si lucioasa! Dar unguroaica a gemut un "ah" atit de lung si un "nu se poate" atit de zugrumat si de fagaduitei ca el si-a smuls mina cu cruzime din carnuri si-a pornii furios, trintind usa cu clopotel.

- Asta e! S-a terminat!... Ticalosul a indraznit!..

si grabea spre casa, cu pachetul in mina intinda mult inainte, cu buza de jos lasata, dind buzna peste trecatori, raspunzind monosilabic la saluturi si urari.

"inconjurat de prietinii cei mai buni, luminat pe din afara de lumina blonda a celor trei renclode si pe dinauntru de lumina tot asa de vie si tot asa de blonda a repetitelor pahare, Manaru isi aminteste cu fiori si durere drumul acela orb si buzna aceea de salbatec, in salonul in care Ramura, invitat la masa, isi trasese scaunul atit de aproape de doamna Manaru, ca genunchii lor aproape se atingeau.

Cine ar fi putut spune ca nu se atinsesera cu un minut sau cu o clipa inainte; ca nu se atingeau tot astfel de doi ani, de cind Ramura era invitat in orice zi de sarbatoare si chiar in multe zile de lucru la masa, sau in alte zile de orice fel, cind nu era invitat deloc, dar cind Manaru trebuia sa plece neaparat la vie, sau la Bucuresti, sau la Craiova, sau la Rimnic? Ea refuza mai totdeauna sa-l insoteasca in aceste calatorii, spre necazul lui de sot napastuit, cind "una in deal", spre bucuria-i mare, cind lua drumul departe. La intoarcere, raportul ce i-l da ea trebuia neaparat sa se termine cu vechea poveste: "A fost si Ramura pe aci in sfirsit: l-am determinat! Acuma ia pe Preoteasca."

La inceput a fost Preoteasca, mai pe urma Georgeasca si mai pe urma Rafaileasca... Acum, ca s-a maritat si Rafaileasca, oare cine ar mai putea fi pretextul lungilor convorbiri intre patru ochi, pe jilturile moi, de plus, ale salonului?

- La ce tot gindesti, Manarule? Ia mai slabeste-ne cu mutra asta acra.

- Mai, dar pe Ramura nu-l vad. Se poate sa nu fi auzit el de venirea ta?

Manaru schimba vorba domol si, totusi, ceilalti parca zimbesc. Pe nesimtite el duce conversatia spre alte limanuri, dar ceilalti zimbesc necontenit, zimbesc si paharele blonde ce parca-s pline cu lumina electrica, zimbesc si renclodele, care parca-s pline cu vin... Totul scinleiaza de zimbet intepator ca vinul si ca electricitatea, o bataie de joc generala, muta si totusi zgomotoasa, in jurul unei babe oarbe din jocul copilaresc, ce se invirteste caraghioasa in bezna. insusi Manaru a inceput sa zimbeasca, parca sa arate ca si el isi bate joc de toti si de toate. Asta, desigur, il face si mai caraghios in ochii celor care poate stiu ceva, dupa cum se face caraghios in ochii sai proprii; cine-i poate spune, insa, ca n-ar fi inca si mai caraghios, daca n-ar zimbi deloc... Nu stie si trebuie sa rida prosteste ca baba-oarba cu mini dibuitoare.

Mesenii tin dirji, pe loc, vorba despre Ramura, desigur pentru ca nu se poate sa-i faca decit placere lui Manaru, pomenindu-i de un prietin bun. Baiat fara pereche! si un crai! Aici i-a scapat cuiva un "ssst" foarte usor, parca s-ar fi auzit vinul mustind. si Manaru, galben ea vinul si ca electricitatea ce se reflecteaza pretutindene, nu stie daca trebuie sau nu sa sara, sa ia de piept pe cel ce-a sisiit. Nu stie... si suride prosteste...

Discutia s-a schimbat de tot cu venirea ultimelor surprize ale lui Alexandru; niste maruntaie renumite si nestimate, specialitatea "Grandiflorei". Ele sunt primite cu indelung murmur de admiratie, iar in sufletul lui Manaru produc o jale de nespus el nu le va mai simti gustul ca odinioara!... se vor imbiba si ele de amaraciunea-i nesfirsita.

- Sa mai "apreciem" putin, nene Manarule! Dar ce ai, frate, de stai asa ursuz?

Paharele se ciocnesc rizind cu scinteierea lor orbitoare, care mingiia odinioara atit de dulce ochii conului Manaru. Unde gindeste? Doar la via aceea indepartata, unde a lasat in surghiun pe Frosica, vinata de indignare.

- I-auzi, ce josnicie... sa ma banuiasca., si cu cine?... cu Ramura, cu cel mai bun, cel mai dragut amic...

Dragut!?... Ah, asta e!... Ticalosul a ajuns departe!...

si, totusi, toata diplomatia lui, toate rugaciunile, toate iertarile anticipate, toate izbucnirile lui n-au folosit la nimic: un strop de marturisire n-a rasarit dintre buzele strigator de rosii.

Dar vinul se indura in sfirsit de vechiul lui prietin. ii insufla ingaduitor mintuitoarea intrebare: daca o fi asa cum spune... daca e o nedemna banuiala? N-ai vazut cum plinge, cum se zbuciuma, cum se indigneaza?...

As, vinul a gresit-o mai rau! Oare unguroaica, luata de coade, n-ar fi raspuns la fel barbatului ei? De ce tocmai atita zbucium, de ce atita nobila indignare?... Cind un simplu:"ia mai lasa-ma, frate, in pace" !

insotit de un ris cu multa pofta si citeva glume...

Lui Manaru ii vine sa muste paharul, ca sa-si inabuse strigatul. Pe limba chiar simte praful zgrunturos al sticlei pisate.

- Ei, Manarule, dar esti chiar enervant de plictisitor...

- Pai c-asa e, zau! Parca ai fi un cotoi afumat... - Ia lasa-ne, nene, d-aia veniram noi colea...

inainte Manaru era vestit pentru replicile sale, de aceea petrecerea fara dinsul nu avea nici un suflet. Acuma zimbi iarasi prosteste celor suparati de mutenia lui, inspaimintindu-se in adinc de aceasta slabiciune si tavalind prin toate cutele creierului cele doua cuvinte, "cotoi afumat", pentru a le gasi vreun tilc ironic sau indecent.

ii era cu neputinta sa spuna vreo vorba. si privea cu ochi tulburi, fara intalegere, peste mesele celelalte ale gradinii parasite de consumatori; in fund de tot, chelnerii incepusera sa aseae peste ele scaunele, cu picioarele in sus. Padurea de scaune crestea, venea spre el; iar de sus, din lampionul central, parea sa curga un fel de apa galbuie si murdara care inunda totul in lumina ei puhava. Manaru se infiora, caci oricit se silea, nu mai putu descoperi nici un chelner printre scaunele intoarse. I se paru ca de la sine se inmultesc, dind proportii uriase periei naprasnice de tepi. Globul din mijloc se stinse.

Atunci, deodata, in decorul acesta sinistru, invaluit de semiintuneric, aparu Ramura.

Statu o clipa la indoiala in desisul de tepligi. Il stinjenea parca o presimtire. insa Bazil il zari: - in sfirsit, uite-l! il primi un ropot violent de aplauze. Ramura inainta stingaci; se prefacea ca se fereste de lumina renclodelor. Manaru parea ca-l inghite in ochii fixati asupra-i. intelegea acum bine aceasta codeala, care-l nedumerise si inainte, fara sa-i dea totusi prea multa seama. Dar ce se intimpla mai la urma puse capat la toate: prea tirziu se hotari sa descopere pe Manaru, printre cei prezenti. si atunci avu o izbucnire de bucurie prea puternica. si cu toate astea era ceva masurat si cintarit in aceasta prea mare bucurie. Cu citeva clipe, un moment poate mai din vreme, daca ar fi stiut sa-si joace surpriza, si asa intirziata, totul inca ar fi ramas indoielnic. insa Manaru a bagat bine de seama: nemernicul l-a observat mai inainte de-a exulta de fericire; l-a observat si ochii i-au alunecat indata intr-o parte... apoi deodata i-a rostogolit cu sila inapoi si cu ei speriati, bulbucati, a inceput sa-l aclame, cum niciodata nu l-a mai aclamat, nici chiar cind a venit de la Paris, dupa sase luni de calatorie.

Atunci in mintea lui Manaru, care vintura aceste consideratii in sferturi de clipita, fulgera o mare inspiratie: intirzie si el citeva momente sa intinda mina spre mina ce i se intinsese. si, Doamne! - oricit de inselator sa fi fost reflexul renclodelor - pe obrazul lui Ramura se petrecu cu totul o alta miscare decit un simplu joc de lumina. Iar ochii ii crescura deodata mari si fricosi.

Parca inveselit de aceste neasteptate descoperiri, Manaru s-a ridicat brusc, mecanic, si peste masa a imbratisat cu prea multa, grozav de multa efuziune, pe vechiu-i amic; iar acesta, uluit acum peste fire, dar pastrindu-si inca destul de bine cumpatul, s-a silit din toate puterile sa fie la inaltimea cordialitatii cu care a fost intimpinat.

in tot acest timp mesenii zimbeau acelasi suris egal, corect, masurat. Uneori zimbetul lua culori de indoiala, alteori de spaima, ca aceea vaga penumbra plumburie a soarelui ascuns de-un nor prea straveziu. Dar toate aceste schimbari se petreceau cu iuteli imperceptibil de repezi si zimbetul comun raminea la fel, egal, corect, masurat, infigindu-si taiusul in gindul lui Manaru, cu aceeasi staruinta inceata si sigura care-l facea sa geama de usturime.

Iar Ramura se opintea in van sa gaseasca in mintea pustie vorba ascutita, care sa taie in doua coarda intinsa prea din cale afara. El incremenise cu gura intr-un rinjet prostesc, atit de poltron si atit de caraghios, ca-l vedea reflectat in privirile compatimitoare ale celor de fata. Se silea sa-l schimbe, izbutea poate pentru un moment, dar de la sine gura lua conturul aceleiasi strâmbaturi de paralitic, care lamurea, mai bine decit orice, adevarul temut.

Ramasesera acum numai ei doi, despartiti de masa cu pahare goale, cu sticle rasturnate, cu resturi de friptura, cu invelitoarea patata, uda, umflata. Ramura s-ar fi scuzat ca si ceilalti, care scosesera rind pe rind ceasurile, se ingrozisera de ceea ce descopereau subt capacele de aur si pornisera unul dupa altul, minati parca de-o grija fara margini. Alte dati Manaru i-ar fi oprit cu protestari indirjite ce nu admit replica; dar acum le daduse mina la cea dintii vorba de scuza, impartindu-le cu darnicie larga nopti bune, ca si cind, in graba lor subita, el si-ar fi gasit mintuirea sufletului pe care-l muncea din nou crincen o curiozitate si mai arzatoare ca la inceput; gasise cheia adevarului, stratagema descoperirii!

in schimb, la miscarea cea mai mica a lui Ramura, se framinta nervos, curbindu-si spinarea ca un pisoc atent la agitatiile prazii; din ochi i se varsau efluvii de scinteitoare, ingrozind pe celalalt, imboldindu-l sa planuiasca o iesire brusca si dibace - si totusi risipindu-i, la cea dintâi injghebare, orice bruma de plan mai potrivit.

Iar prietinii cei buni, chiar si cei mai anevoie la inteles, pricepusera si ei greutatea imprejurarii; rind pe rind se ridicau seriosi si paseau grav spre iesirea impodobita cu marea firma a "Grandiflorei", pentru ca de-acolo, nevazuti de nimeni, sa se arunce ca la un consemn, printr-o spartura de gard, in oceanul de balarii al locului viran de alaturi si inotind prin verdeata de doi metri sa ajunga, feriti de uluci, linga masa de-abia parasita. Se intilnira cu totii acolo, potolindu-si surprizele cu soapte si risete inabusite, in vreme ce peste gard, subt cele trei renclode, Manaru si cu Ramura se cercetau inca tacuti, pipaindu-se ca doua uriase insecte, cu antenele privirilor.

Deodata Manaru dadu drumul unui potop de sudalmi groaznice, improscind cu ele un chelnar somnoros, ce se mistui ingrozit in padurea de scaune, din care iesise. si ramasera iarasi singuri, fata in fata, unul cu fata catranita de necaz, de sprincenele prea lungi si de mustatile negre, taiate scurt si aspru; celalalt cu ele galbene-rosioare pe figura fara pic de singe si zburlite intr-o parte si intr-alta ca doua pitulici muiate in vin.

- De la inceput, sa-ti spun, Ramura, ca nu mai e nevoie de nici o fereala. stiu tot...

- stii tot?

- Da...

- Dar ce insemneaza acest "tot"? Ce anume stii, mai Manarule? (ii zicea si el la fel cu Frosica, pe numele de familie: "Manarule!" si cind te gindesti ca inainte de a se inzdraveni prietenia asta in trei, il striga - singurul in oras - pe numele de botez: "Sava, Savutele draga, Savisor" si cine stie mai cum, numai "Manarule" nu!).

- Nu e nevoie sa te mai ascunzi in dosul aerelor astora de nepricepere si inocenta rau simulate. Ea mi-a marturisit!

Cuvintele lui Manaru ieseau suierate, sfirsite, se trageau ca dintr-un plamin de ofticos. Ochii lui priveau fara lucire si se uitau pe deasupra capului neincrezator din fata, ca si cind nu mina lui Ramura l-ar fi interesat, nemaiavind de scos din ea nici un adevar; adevarul era stiut demult si intru tot; altceva parea sa caute el a descifra in impletirea aceea de raze electrice si intuneric de deasupra parului roscovan si incirliontat.

Dar ochiul cestuilalt inca astepta fricos in colivia grijei, temator de viclenia celui ce deschisese larg usulita.

Manaru insa vorbea inainte cu acel altcineva invizibil, imaterial, de deasupra lui Ramura, ca si cind ar fi tainuit cu propriul sau spirit, proiectat acolo, de reflexul dantelat si ciuruit al prunelor luminoase, printre ramurile si frunzele miscatoare.

- Totul e sfirsit... ti-o las!... Eu... trebuie sa renunt la ea.

Ramura asculta cu ochii mariti si tacea, necontenit ingrozit.

- E cel mai bun... si singurul lucru de facut... cum m-am sfatuit si cu dinsa... ramineti...

Atunci capul lui Ramura se lasa in jos, iar cele doua pitulici de subt nas isi plecara cozile... El incrunta sprincenele si paru ca priveste adinc in farfuria pe care drojdia de cafea, scursa din ceasca intoarsa pentru ghicit, desemna ceva cu chip de pasare, pe patru picioare. O clipa numai, coada ochiului drept i se mai ridica in sus, spre Manaru, dar cind il vazu pierdut in aceeasi contemplare aeriana, absenta, se zgii din nou in farfuria innegrita.

El n-avea de unde sa auda inima celuilalt, care batea sa se sparga de nerabdare, desi simtea dinainte ca totul e pierdut; tacerea asta. intirzierea asta incurcata de-a protesta, mutenia asta infioratoare! Risul acela asa de puternic, razbind dintre dintii aceia asa de puternici ai lui Ramura, de ce nu izbucneste el acum sa sparga strinsoarea care inabuse pe Manaru!

"Ei, dar m-ai facut sa rid, mai Manarule!..." "Cum ai ticluit-o tu!... "smecher esti, mai... smecher, dar prost..." Sau altcum, la fel!...

Nimic insa... Tacere, tacere si tacere. in sfirsit, primul si singurul cuvint uscat, vinat, zugrumat. (Manaru avu lamurit aceasta impresie, vinat si zugrumat, caci el vazu vorba pronuntata - de trei sunete numai - si i se paru lunga si cu limba scoasa, ca un spinzurat!)

- Fie...

Atit: fie!... si numai cu atit, cu aceasta vocabula atit de obisnuita, poarta groaznicului mister se deschise cu vuiet de feronerie grea si ruginita. Numai cu trei sunete, cu trei semne, sa afli o tragedie asa de ingrozitoare! Asta il scoase de tot din sarite. tisni in sus de pe scaun si masa, pe care o izbi in miscare, se clatina si se propti cu farfurii, sticle, pahare, si lichid inca nezvintat, in pieptul lui Ramura.

- Va sa zica e adevarat!...

Urletul acesta trebui sa se fi auzit in tot oraselul, atit de mare era taccrea imprejmuitoare. Iar renclodele clipeau vesele. insa in dosul lui Manaru, in dosul gardului, se auzi o piriitura brusca si scurta, care semana mai degraba cu plesnetul unei capse de cartus, continuindu-se cu o alta lunga, ocolita, ca a copacului ce se fringe sa cada, sfirsindu-se cu un bufnet scurt si infundat.

Manaru, care intoarse capul repede, de la primul zgomot, avu timp sa vada gardul, pe o intindere de citiva coti, lasindu-se repede la pamint, prefacindu-se in scinduri si stacheti; apoi risete bizare, pe urma mini fantastice iesira de sub darimaturile de lemn, se agitara in sensuri felurite si curioase, ca si cind brate incarnate de stafii ar fi facut semne magice; caci numaidecit ulucile cazute incepura sa joace ca pornite pe dedesubt de-o apa si capete si trupuri se incherbara de subt ele, tisnind brusc in sus si zbughind-o, ferind de lumina, cu chipul intors spre bezna de cucute din care iesisera ca sa intre iarasi. Manaru paru nespus de contrariat de neprevazuta intimplare si poate ar fi scuipat chiar din virful limbii un: "Piei, drace!" daca incurcatul cel mai rau printre tandari, ca sa iasa si sa-si ascunda fata mai cu zabava, n-ar fi adus prea mult la figura cu Marinciu, convivul de pina acum jumatate de ceas.

- A fost Marinciu! confirma si Ramura, care putu in cele din urma sa-si pastreze zdravan prezenta de spirit, pentru ca sa n-o ia indata dupa turma de draci.

- Asa e c-a fost el?... Tilharii, au ascultat tot... grai indurerat Manaru si se lasa zdrobit pe scaun.

Ramura vazu chiar o expresie atit de chinuita pe fata lui, incit putu sa remarce indata cu cit mai teribil e pentru unele naturi vileagul, sincerul, necrutatorul vileag, decit insusi pacatul, oricit de vizibil, insa tagaduit cu dirja incapatinare.

Manaru ridica, din caucul palmelor, chipul care parea desfigurat cu totul: mustatile umezite se lasasera in turturi mici, negri, pe buza de deasupra, iar ochii i se oblicisera si parca se stinsesera de tot; in locul lui Manaru, Ramura avu impresia unei aparitiuni galbene de dincolo de mari si continente, o schimonositura omeneasca de pe malurile Hoang-Hoului, ce ti-ar rasari asa, deodata, in noapte, caci un fior de moarte ii raci sira spinarii si-i ingheta salele intr-atit, incit simti ca acum, sa si vrea, si n-ar mai putea sa fuga!

- si crezi ca ei au plecat, crezi ca nu forfotesc inca prin buruienile astea? dadu Manaru din cap, inapoi, spre salbaticia de balarii din spate-i.

Vocea lui se schimbase, de parea alta; Ramura, cu tot intelesul celor spuse, crezu ca aude un idiom sinistru si tot asa de galben, ca si fata din care izvora, isi pipai buzunarele inconstient, regretind pe urma cu toata sinceritatea ca numise poltronerie obiceiul lui Marinciu de-a avea totdeauna browning-ul cu el.

- Ei cred ca sint gelos! Pff... ha, ha, ha....

Ridea prea dezmatat Manaru! si ochii prea-i erau nesiguri! si cele ce continua sa spuna, atit de neasteptate, ca nu-ti venea sa crezi auzului.

- Parca ale lor... si toata lumea... si parca eu... n-am, n-as avea... (iarasi hohote repezi si dezordonate, ca-ti amintea de galopul unui cal deselat)... trecutul meu...

si intoarse capul, de tot acum, aruncind priviri de sfidare spre valurile negre de buruieni inalte cit porumbul, usor agitate de-un vintisor ce prevestea dimineata...

- Ha, ha, ha, ho, ho, ho... asta-i viata, ma...

si pali cu atita prieteneasca putere umarul lui Ramura ca i-l paraliza complect; drept raspuns, acesta zimbi supus si dragastos, atit de dragastos, ca pitulicele de pe buza-i tremuratoare parura c-au inceput deodata sa cinte.

- Du-ma acas’, ca sint beat, gemu Manaru.

Pornira. Ramura schimba necontenit si neregulat picioarele proptite oblic in pamint, pentru a mentine cu toata siguranta nestatornicul echilibru al grupului; o turburare mai insemnata a cumpenei ar fi adus poate si un dezechilibru in actualul sistem de cugetare al lui Manaru - Doamne pazeste! - cu cine stie ce consecinte!

in orasul adormit, subt patura de intuneric, printre ragusitele si frintele inceputuri de cintec, vocea inselatului chicotea:

- Aha, frumoasa-i viata, maaa! Apoi, numaidecit, infuriat la culme, zguduind cu toata puterea pe sustinator: Tu nu cinti ba, pacatosule?

si indata pornira amindoi pe doua voci cu totul felurite:

Drag mi-e sa traiesc pe lume, Frica mi-e ca mor ca-a mine, O-ooo-ooof...

Manaru simtea pe cel de-alaturi cirpa in mina lui; i se parea o papusoaica miscatoare, plina de tarite si cu par de cilt, pe care ai putea s-o intorci cum vrei, sa-i aduci piciorul la cap sau sa-i indoi capul pe spate pina-n dreptul sezutului, s-o faci ghem la pamint cu un picior pe dupa git sau cu minile innodate la spate ca doua capete de fringhie, in sfirsit numai bun de jucat subt tocuri pin-a iesi toata tarita si toti ciltii dintr-insul.

Dar in urma lui, in tacerea neclintita sau de dupa gardurile pe care le intilneau in drum, i se parea ca se ridica ochii dracilor de adineauri; atunci scotea indata degetele din carnea moale a lui Ramura, care ridea cu lacrami, potolindu-si durerea in notele extrem de ascutite ce pridideau in gitlej.

- Zi, baa! urla Manaru cu toata inversunarea de care era in stare. Simtea astfel nevoia sa-si faca auzita, din ce in ce mai respicata, mai tare, nepasarea tuturor zarilor innegurate.

Cete de cini, trezite din somn, ii acompaniau o bucata in latraturi furioase si cu tremolo prelung de cobe, tragind a pustiu. Rareori se misca vreun transparent la ferestrele rind uite ca niste imobili strajeri ai ulitei. Pe cer, un nor mic, cenusiu, pe care parca il sufla cineva de la rasarit, matura ultimele stele.

Trec-cu neica-a-c-citeodata...

si-l vazura lumea toata...

- Ho, ho, ho! il vazura lumea toata!... asta-i tare buna... Vino sa te pup, Ramura!

A doua zi, dupa-amiaza, cind Manaru reveni printre prieteni, la cafeneaua lui Gustav din piata, o tacere apasatoare se intinse din masa in masa. Toti ochii se intoarsera furis spre chefliul din ajun. Era si Ramura, dar el era adincit in partida de sah, pe care o incepuse cu Maruntache demult, alene si distrat, si care, de la aparitia lui Manaru in gura pietii, il interesa grozav.

Maruntache, namila a carei greutate a contribuit desigur cel mai mult la ruperea gardului aseara, ii da nemiloase lovituri de pantof pe subt masa, incurcindu-l de tot in combinatia lui savanta de regina, turla si cal. Ramura suferea dirz, cu ochii zgiiti in luciul cutiei cadrilate de sah, pe care figurile multiplicate deodata ii pareau acum ca danseaza singure ca pe un parchet de bal un joc complicat, miscindu-se fiecare in sensurile stabilite de traditie, inconjurindu-se de la sine si inaintind tiptil prin incurcatura de probleme, surprinzindu-se si inlocuindu-se in hazul general al lacului stralucitor, ca niste homunculi zburdalnici si savanti. Se miscau atit de frumos, atit de repede si cu atita precizie in noianul de linii (i se pareau toate figurile din geometrie, aruncate pe tipsia lucioasa claie peste gramada, drepte, strimbe, incovoiate), ca Ramura pierduse firul combinatiei lui si ramasese cu gura intredeschisa si cu ochii cascati la aceasta eleganta, in vreme ce urechile dibuiau ca doua active microfoane, inghitind indata in pilniile lor lacome cele mai subtile unde acustice ce s-ar fi emis pe-o raza de citeva mese in juru-i; in aceasta incordare fara seaman, cuvintele lui Manaru cazura pe timpanul intins la extrem ca pe-o tamburina un ciocan de toba mare.

- A, ha... aci erai, Ramura? Nu te vedeam... si nemultumit de remarca pe care acum el o facea prea tirziu: Te-ai ascuns in dosul pionilor alora... (Aci se apropie de masa lor)... Uite! (striga deodata). Au roi! si A la reine! L-ai luat din amindoua partile... Maruntache, te-a luat dracu!

Ramura ridica ochii sfios spre bunul sau prietin; si, culme, Manaru pleca pe-ai sai.

- Nu te intaleg, ce vrei sa zici? spuse Ramura... "sahul" il vad eu bine... Dar "garde"...?

- Uite, draga!... Nu te superi, Maruntache, ca-i arat...

- Vai de mine! Ca la dumneavoastra acasa! declara Maruntache, iar pe subt masa piciorul lui se porni cu toata furia asupra pantalonilor lui Ramura.

Manaru se-ncrunta si strinse buzele. Totusi indica din doua incrucisari de deget sensul miscarilor ce urma sa faca Ramura. Apoi se-ntoarse spre mesele din jur si observa cum la toti, rind pe rind, ochii le sareau in laturi ca broastele in iaz, la apropierea privirii lui scrutatoare; si cum toti dadeau pe git, dintr-o singura inghititura, zimbetele de pe buze. Unii insa se inecara si zimbetul le fu aruncat inapoi de beregata, ris sadea, ferit subt capete plecate brusc sau rasucite repede intr-o parte si alta. Mina lui Guta Zambiloiu, mai slab de inger dintre toti, arata ceva vag in largul pietii si, dupa ce se balabani prin aer fara rost, se opri cu aratatorul intins la doi cini ce se dau peste cap si se muscau prietineste in praful ulitei. Atunci Zambiloiu nu putu sa se mai tina, se sparse parca deodata intr-un cutremur de ragete isterice si se puse pe fuga inauntrul cafenelei.

il urmarira huiduielile tuturor, care profitara astfel de prilej sa-si usureze piepturile umflate; rideau desigur - se pare acum - de risul nebunului de Zambiloiu. si toti rideau zdravan, nici unul nu se incurca. Iar Ramura ingalbenise de tot.

"Va sa zica a ajuns adevarat lucru public!" gândeste Manaru si minia il cotropeste. "Lucru public"; asta e buba care-l doare mai rau... Pina acum mai mergea: banuiala, nesiguranta... Dar, de aseara, toata lumea asta stie precis si mine va sti si mai multa si poimine va afla tot orasul. si toti vor glumi pe socoteala Frosicai, toti si-o vor inchipui gresind cu Ramura, toti si-o vor inchipui gresind si cu ei, gresind cu tot orasul. Toti vor despuia-o in inchipuire si-o vor vedea goala, in toate amanuntimile ei intime.

Manaru simte ca se clatina. I-ar da desigur lui Ramura una in cap si basta! Dar vede limpede ca atit n-ar fi de-ajuns. Cum ar putea da in cap acestui consens general de gluma, risete si priviri cu inteles. Ar fi sa dea cu un retevei in taciuni, ca sa-i prefaca in flacara. Priveste lung la Ramura si-l simte atit de moale, atit de flasc, incit isi inchipuie ca daca l-ar trage de par, apasindu-l de umeri, gitul i s-ar lungi ca o guma de bragagerie, desfacindu-se in ate lungi, subtiri, cleioase. Cum a putut Frosica sa se dea galbenusului astuia rotofei si scirbos? (Caci Ramura ii ceteste gind cu gind in luminile ochilor si figura i se innegreste necurmat, ceara necurata.) Dar Manaru simte acum si mai bine ca trebuie sa faca altceva decit o grozavie, decit o isprava cruda care sfinteste si induioseaza; dimpotriva ceva simplu, glumet, intorcind ridicolul de la sine si aruncindu-l luminos ca un nimb in capul advers. Ideea de a-i da pe Frosica ii suride mai mult ca orice. Sa pofteasca sa si-o ia. si chiar trebuie s-o ia. Altfel... (Aci mintea lui incepea din nou sa se intunece. Dar jocul inchipuirilor putea acum de minune sa imbrace haina cernita; tragicul ar fi fost limpede, curat, crutat de zgrunturii deformatori ai ironiei insuportabile.) insa Ramura de buna seama n-ar indrazni el sa se impotriveasca. Numai ca povestea pare prea lunga; cu divort, cu bataie de cap, cu cheltuieli. Pina atunci, pina atunci ce e de facut, aceasta-i intrebarea?

Deodata Manaru se scutura ca de un vis rau; in ochi ii clipeste acum lumina, izbucneste in ris vesel si pilpiie din pleoapa:

- Voi nu stiti unde ma duc acum? striga triumfator si pilpiie si mai tare din pleoapa.

Si fara sa adaoge altceva, porneste, traverseaza piata si de departe intoarce privirea rizatoare inapoi; e la distanta destul de maricica, dar pleoapa parca tot se mai vede clipind. Apoi o ia in lungul strazii Traian. Unde s-o fi ducind? se privesc nedumeriti amicii.

Manaru s-a oprit la cirnatarie si a deschis usa cu clopotel. in pravalie nu-i nimeni, dar la banganul clopotului perdeaua din fund s-a dat in laturi. S-a dat prea tirziu caci din doi pasi Manaru a si ajuns acolo: cirnatareasa alba si cu pistrui mici si cafenii i-a cazut drept in brate.

- A, domn Manaru...

El o stringe cu atita putere ca grasimea ei moale se revarsa pe de laturi.

- Nu se poate... borbat... geme ca, fara sa-si poata opri un zimbet.

Dar prin intredeschizatura perdelei. Manaru a vazut ca patul e gol si odaia e goala. si muschii lui se incordeaza ca niste macarale, ridicind dintr-o singura sfortare pachetul de stambe scrobite si de carne. inapoia lor. aripile perdelei se lasa si se-mpreuna ocrotitoare.

in noaptea fara luna si posomorita, "Grandiflora" e desarta. Numai in coltul tainic al mesei celei lungi, initiatii intru secretul culinar al d-lui Alexandru Cocosel iau cina. Cele trei renclode stralucesc deasupra capetelor lor, in prunul falnic, ca lumini cu intales esoteric.

si ceremonia se prelungeste in tacere, intrerupta de izbucniri rare de veselie, de comenzi si raspunsuri. Fusesera sacrificati in ziua aceea citiva berbeci la hala; si d. Alexandru Cocosel adusese pentru vizitatorii sai alesi tot ce gasise mai bun pe altarele singerinde.

- Baiete, inca un ardei verde!

- La mine mai pune doua!

- Una la mine...

- Vezi ce faci cu sifoanele alea, nataraule!

- Mai gogomane, asculta colea ce-ti vorbesc! bubuie o voce tunatoare, acoperind totul.

- Vinee, domnul Maruntache...

- Ce sa vie, ma dobitocule? I-ai spus lui Alexandru sa puna deoparte patru bucati pentru domnu Manaru?

- Spus demult, boierule.

- Te ia mama dracului, dac-ai uitat! Te face piftie Manaru...

Chelnerul alerga fara sa asculte mai departe, pentru ca sa nu uite din nou.

- Mi se pare ca se face lata, prevesti cineva. Cum e Manaru de amarit...

Veselia cea mare, deplina si dezmatata, parea ca pindeste alaturi. Prezenta ei tot mai cotropitoare se simtea prin zbucnete zgomotoase de ris, care-si repeteau la intervale tot mai scurte aparitia. Afara de cele trei renclode, in gradina golita de septembrie, venit de curind, nu mai stralucea decit bucataria, al carei duduit se auzea pina aici. Privea la ceremonia din fund ca un Baal cu doi ochi enormi, rosii si fiorosi, iar pe gura deschisa intr-o parte, arunca limbi de lumini, ce se intindeau tremuratoare spre stinga, ca niste asternuturi de aur si arama.

Prin fisiile acestea aprinse, Ramura, vesnic cu ochii spre poarta, descoperi o umbra ce inainta tiptil.

- Manaru! urla el cu atita bucurie, de parca rostul ocultei intruniri ar fi fost atins si aparitia invocata s-a facut vazuta din nori de catran si flacari. Manaru! mai striga el, cuprins de-o dragoste si-o duiosie nemarginite. ti-am oprit si tie, sint delicioase.

Si-i facu loc pe scaunul lui, el trecind pe scaunul rezervat lui Manaru.

Dar Manaru nu se aseza. Nici nu lua in seama pe cel care-l primea cu strigate atit de cordiale. Fata lui radia de-un suris de nemaivazuta satisfactie, iar ochii stinsi si parca-n fundul capului aveau luciri de scintei in invelis de cenuse.

- Pina acum am stat, fratilor!

si rise cu atita putere rautacioasa, ca se cutremura toata "Grandiflora", iar Ramura sari speriat de pe scaun, prefacindu-se ca vrea sa traga mai linga dinsul o solnita cu piper.

- C-asa e! Unde dracu fusesi, mai? Ca te cautaram tot tirgul.

- Cu siguranta c-ati trecut de-atitea ori pe linga mine si nu m-ati simtit...

Si rise din nou. Se aseza la masa si se descoperi. Maruntaiele jertfei aparura automat inainte-i. La mirosul lor, narile i se umflara, ca de o fluiditate divina; el ridica brusc paharul, din care sarira trei stropi, si striga:

- Traiasca viata, fratilor!

Si impiedicat de bucatile dulci ce se topeau in gura, el povesti in cuvinte rupte de inghitituri, silabic, insa picant ca si mincarea ce o ingurgita gaman, ce anume se petrecuse in dosul perdelelor care despart mezelaria orasului de alcovul mezelaresei. Mai ales facu un haz nespus de consumatorii care zdringaneau usa cu clopot la fiecare zece, douazeci de minute, plecind cu pofta de mincare deschisa gata de abilitatea minilor impure ale vinzatoarei, impartind pentru sotii, parinti si copii, bucata poate cea mai gustoasa a mesei lor din seara asta. si ideea asta il umplea de placere diabolica.

Pe urma, vreme de multe ciocnete si pahare golite cu atit de strasnica incapatânare si atit de comica compatimire, tot aduse vorba de cirnatarul Ianos (mai mult pomenea de el decit de cirnatareasa), ca mesenii se uitara unul la altul intalegatori.

Si atunci glasurile tuturor se prefacura in virtejuri de ris. Rideau acum cu totii din adinc si atit din greu, ca risul rau, schimbat repede in arpegii de racnete, ii tragea in jos de capetele usurate de vin ca niste balonase de la iarmaroc, pe care si le intorceau de pe-un obraz pe altul, gata sa le tavaleasca in mocirla alba a fetei de masa, udata de bautura si patata de sosuri..

Dar cel mai zgomotos dintre toti fu desigur Zambiloiu, care se dumiri si cel de pe urma. Subtirel de tot, risul il imbrinci in razamatoare, apoi il repezi dintr-o parte in alta si inapoi, pina cind izbuti chiar sa-l dea jos de pe scaunul ce cazu, virindu-i-se printre picioare. El se impletici, indoindu-se necontenit de mijloc, parca ar fi facut matanii, si-n cele din urma se propti intr-o masa vecina, pe care minile-i, iesite din mansetele tari si largi, o apucara strins, zgiltiind-o subt inversunatu-i haz.

in fata acestei naprasne, ceilalti tacura si privira pe subt sprincenele ridicate, cu ochii mirati de copil, pe cel aproape lesinat de accesul isteric; parea ca viata iese afara dintr-insul, gilgiit cu gilgiit de ris. si-l auzira bolborosind ceva ca un om in agonie.

Ce-o fi vrind sa spuna? Caci vadit se silea sa spuna ceva celorlalti.

Se mai intrema si putu in sfirsit sa-si smulga pintecul din dunga mesei.

- N... c... va... a... gre... gre... dre... sa... biigui el si cazu din nou, zvircolindu-se pe tablaua lustruita ca pe jaratec.

Pe figurile comesenilor se asternu acum ingrijorarea: Ce l-a apucat? Manaru luase o stranie infatisare: gura parea tot rizatoare, insa contrasta infiorator cu otelul care scinteia in privirea-i tintita drept asupra acelui zbuciumat de delir.

Zambiloiu izbuti in sfirsit sa articuleze, incercind sa-si potriveasca directia ochilor spre Manaru.

- Nu cum... va... ai... gresss... it... a... dresa.

si dupa aceasta isprava, se incovriga acuma iarasi in jurul lui insusi.

- Ce-a zis? intreba nervos Manaru, nestiind inca daca trebuie sa rida sau sa izbeasca.

- Ce-a zis?

Ceilalti meseni credeau ca potrivesc:

- E... beat...

- Parca el stie ce vorbeste?

- Zambilica, vino-ti in fire.

Dar Zambilica se instapineste iar pe cuvint. A aflat si el o gluma si tine cu orice pret s-o spuna. Doar toata seara n-a facut decit sa rida de ale altora.

- Ia vezi, nu cumva ai gresit adresa! putu in sfirsit sa indrepte cuvintul spre Manaru, aplecindu-se, parca potrivindu-si singur cu mina membrele flexibile, intepenindu-le sa asigure cumpaneala subredului corp.

- Ce!?

si acest "ce" grozav, insotit de-o lovitura si mai grozava in masa, alunga nu numai risul, dar si orice picatura de singe din obrazul lui Zambiloiu. Doar ochii ii mai ramasesera lustruiti de inertia hazului.

insa cum nici una din fetele, la fel ingalbenite ca a lui Zambiloiu, nu se astepta, Manaru isi reveni repede si rise in sila, fluierind si incercind in zadar sa puna un strai mai de lumina pe figura neagra-verzuie.

- Ia uitati-va cum a ramas Zambilica? Mimoza... si-l privi cu ochi atit de rai, ca parca auzeai suietul fluidului urii. Vino-ncoa’, ma Zambilica! si intinse mina pe deasupra mesei spre dinsul, cu trei degete impreunate, asa cum faci cind momesti catelusii. Ia loc, mai Zambilica, nu vezi ca te-ai pierdut tot...

Zambiloiu se apropie ascultator.

- sezi!

Si Zambiloiu sezu.

- Ce va sa zica asta: "ai gresit adresa"? Ce-ai vrut sa zici? Hai, spune, ce adresa am gresit? (si vocea ii crestea)... si unde e adresa cea buna?...

Zambiloiu tremura. Ochii lui erau stersi acum de orice intelegere; buza de jos i se lasase ca la un idiot, si atit de confuza ii era toata infatisarea, ca parea sa intrebe si el: "Unde-i adresa cea buna?"

- Unde? racni Manaru deodata si facu ca si cum s-ar scula de pe scaun.

Zambiloiu ramase nemiscat. Numai ochii ii crescura de veselie, ca si cind strigatul celuilalt ar fi presarat in ei scinteierile nebuniei, iar buza i se lasa si mai mult in jos.

- Care adresa? Nu pleci de-aei pina nu-mi raspunzi! ameninta Manaru.

Abia acum Zambiloiu se dezmetici.

"Esti idiot, esti idiot! - incepu el sa-si spuie in gind, inchinindu-se cu inchipuirea. Iar ai facut-o boacana, iar ai facut-o boacana! Nu puteai sa taci? Nu puteai sa taci? Nu vezi cit esti de prost?... Nu vezi?..."

Adica repeta exact vorbele pe care foarte adesea le auzea din gura domnului Enache Zambiloiu, batrinul, pe cind traia.

- Ma Zambilica, facu Manaru, luindu-l cu cele trei degete de gusa ca pe un copil (si aici se simti rumoarea unei scurte miscari imprejurul intregei mese). De ce te-ai pierdut, puiule? Zici ca, intrind la cirnatarie, am pierdut adresa, nu? Ei, unde trebuia sa nimeresc, Zambilica?

ii vorbea cu duhul blindetei, mingiindu-l cu mina pe obrajii stafidii. si contactul minii aceleia, pe care Zambiloiu o simtea grea ca fierul si totusi vibrind de viata si calda, parca ar fi avut inima, ca o pasare, il facu sa biiguie in complecta prostratie:

- Asta s-a mai intimplat si la altii..:

- Ce s-a mai intimplat, Zambilica?

- Tot Orasul... toata lumea... la moda...

- Iar vorbesti in ghicitori, Zambilica.

- Vremurile...

Se ineca cu totul si ramase cu restul vorbelor in git, cu ochii albastri si gura strimba. Deodata uitatura cineasca, pe care o simtea apasindu-l ca o povara de sute de kilograme, fulgera.

"Sunt mort"! mai putea gindi Zambiloiu. si acest unic gind fu singura dovada a existentei lui, in clipele acelea.

Manaru insa se insenina; otelul din privirea-i calita deveni parca mai maleabil, se lichefie:

- Tot orasul, asa e, Zambilica? facu el cu veselie, pricepator. Tot orasul! racni apoi, de parca ar fi vroit sa domine cu vocea tot orasul acesta cufundat in noapte si-n somn. Apoi scobori, dulceag: Ei, si adresa cea mai urgenta care e, Zambilica?

Zambiloiu, caruia ii mai revenise putina culoare in obraji, se facu iar de ceara.

- Sa ti-o spun eu, Zambilica?

si Zambilica intelese si el, o data in viata lui, totul dinainte... Ochii lui zvicnira in orbite. si singele i se intorcea in clocot, izbindu-i pieptii pe dinauntru.

- Strada... bravo, Zambilica! Colt cu... ss... am inteles... Ha, ha, ha... ah, ah, ah... este?

Statu putin ca sa-si surida gindului.

- Ei, ce zici, continua apoi, prefacindu-si glasul in behait de miel. Asa e ca acum am nimerit-o... Ho, ho, ho... Hi, hi, hi... Da mina colea, Zambilica. Drept plata ca mi-ai atras atentia, iata, miine cred c-ai sa... Mine sint la tine la masa!

si privindu-l cu ochii fulgeratori de la inceput, i se apleca la ureche:

- Oare... cind oi bate la usa ta... imi deschizi... Nu?... Aud?...

Pe urma, apucindu-l de brate si tragindu-l la sine, peste masa, moale ca de cirpa, il saruta pe fruntea rece de mort.

- Ai zis o vorba mare, Zambilica; toate sint cirnatarese!

si facu, cu ochii de otel, circuitul amenintator al intregii mese. Ar fi vrut sa vada pe cel ce-ar fi avut ceva de zis impotriva.

- Toate... cirnatarese! mai racni o data batind cu pumnul in gol.

Se aseza, zgiltiind puternic, subt caderea-i naprasnica, scaunul si dadu de dusca, fara sifon, trei pahare mari, unul dupa altul.

- Toarna, Zambilica!... Tu ai vin bun? Adica tu n-ai vie, pacatosule... Las’ ca-i bine. Mine iti trimet o damigeana de cel turbat... de-acum doi ani - o ai la noua, cel mult zece!... Ori nu vrei s-o primesti? si zguduindu-l, cu mina implintata in cutele hainei largute, ii puse intrebarea definitiva: Ba, asculta colea! Tu nu intelegi româneste? O primesti, ori n-o primesti? Vorbeste... ca...

Glasul care raspunse paru al unui oftioos in ultimul grad:

- O primesc... tocmai bine... sunt singur...

- Minti, Zambilica... N-am vazut eu pe madam Zambiloiu...

- Miine trebuie sa plece neaparat la socru-meu.

- As, pleaca poimiine, Zambilica... De atita cinste ma bucur si eu in casa ta... (si stringindu-i virful degetelor pina la cea din urma durere.) Asa-i ca ma bucur de atita cinste, Zambilica... afara, ma rog, daca trebuie neaparat sa plece... iaca, am si gasit cum sa ne distram in lipsa-i: iti dau lectii de box...! Traiasca cirnataresele!... si Manaru apasa cacofonia cu placere rautacioasa, privind iarasi, biruitor, la toti oei din juru-i, dintre care numai Ramura era neinsurat.

Dar ei rideau cu totii, dind din umeri, ca si cind nu i-ar fi privit asa ceva. Numai Zambiloiu vedea infricosat profilindu-se aievea silueta mobila a sotiei sale, surizatoare si fericita la auzul unei prietinii atit de neasteptate si de cordiale. O lasase singura la masa si fugise la chef in seara asta, dupa o cearta violenta. Prea se interesa de Ramura: cum se poarta in fata lui Manaru? Daca-l priveste drept in ochi? Daca ride cu dintii lui frumosi? si cite altele. si mai ales o vorba a ei ii tiuia necontenit in auz ca o musculita lipita in ceara urechii: "Parerea mea e c-a fost proasta; oricit de bine ar fi Ramura, tot mai bine e Manaru, incomparabil!“

- Rizi, Zambilica, racni Manaru, stringindu-l cu caldura la piept. Rizi, n-auzi?

si Zambiloiu rise ca sa scape de strinsoare. Iar cele trei renclode luminara pina tirziu in noapte ceremonia... Manaru fu preocupat numai de Zambiloiu; ii turna vin pe git si-l stringea in brate cu pasiune. Iar Zambiloiu se impaca la gindul ca nevasta-sa gasea mai bine pe Manaru, tocmai pentru a-l linisti pe dinsul, care tuna si fulgera contra lui Ramura, in aprinsa discutie avuta.

Dinspre rasarit incepura sa curga apele murdare ale diminetii.

- Vine toamna, sopti cineva.

si la aceasta veste toti se sculara sa plece, de parca soapta, pe care nu stiau de pe ce buze venise, ii umpluse de-o neasteptata ingrijorare.

Manaru nu slabea de mijloc pe Zambiloiu. Acesta il apuca tremurator de mina si-i sopti rugator in ureche:

- Nu veni... te rog, nu veni...

Atit de rugator, ca Manaru il privi o clipa nedumerit; si la lumina palida ca de candele a ochilor acelora mariti parca de-o durere fara seaman, ochii de otel se lasara in jos.

Candelele lucira mai viu, dar privirea metalica se ridica din nou neinduplecata si le stinse.

- Hm, dar eu... eu cum ramin?...

Si dupa ce ochii i se mai coborira o data in pamint, in vreme ce Zambiloiu ramasese cu gura cascata, sopti cu vocea scazuta, pe ginduri:

- De ce te temi... Doar vin ca oamenii cu gind cinstit... Apoi crezu nimerit sa-i lamureasca: Am nevoie de prieteni... de prieteni multi si buni... intelegi... ma sufoc...

in cele din urma ca sa nu mai lungeasca explicatiile, conchise categoric: imi trebuie sfatul si veselia voastra! Altfel se intimpla lucru mare...

Zambiloiu se infiora, iar Manaru, a carui inchipuire plana cu totul in alta parte, se scutura ca de-un vis rau si cu puteri reinnoite de veselie urla ragusit de vin:

- Sa ducem pe Zambiloiu acasa. Ura!

- Traiasca Zambiloiu!

- Uraa!

si pornira cintind:

Pe-al nostru steag e scris unire...

Il luase in brate ca pe-un copil; iar Zambiloiu, ca sa se tina bine, il apucase cu mina pe dupa git, rugindu-l in ureche, cu caldura gurii aburite de duhoarea alcoolului:

- Nu veni, te rog... ce ti-am facut?

Si mai pe urma, necajindu-se pina la lacrimi pe propria lui prostie de-adineauri: Cum dracu casunasi, nenisorule, tocmai pe mine?

Globul din mijloc se stinse si ramasera numai cele trei renclode misterioase din prunul cel mare; atunci cerul se deslusi mai bine. Dreptunghiul Orionului se ridicase hat binisor cu buzduganu-i de pe piept; iar cei doi cini de vânatoare tocmai isi scoteau boturile de Jupa crestele coperisurilor, la rasarit.

- Mi se pare ca o sa fie o toamna dulce si lunga, isi dadu cu parerea Nasturas.

Dar vorba, care o porni astfel pe mersul vremii, fu schimbata odata cu aparitia lui Manaru, la brat cu Zambiloiu. De doua saptamini Manaru il tragea pretutindeni lupa sine, ca pe-un trofeu. Cind Zambiloiu ridica palaria sa salute, toti ochii se indreptara ca de obicei staruitor spre chelia-i stralucitoare, cercetindu-i, mingiitori si prietinesti, timplele.

El ridea prosteste cu gura, cu chelia in care becurile taiau muchii lucioase, cu toata infatisarea lui chiluga. Pindi, pina cind Manaru se incurca in itele unor neasteptate si indraznete consideratii asupra "casniciei moderne", si fugi. Tirziu Manaru baga de seama dezertarea. si facu spume de minie.

- Ma duc sa-l aduc din pat! racni el cu hotarita strasnicie. il smulg de linga Eliza si-l aduc!

ii spusese pe nume doamnei Zambiloiu si amicii incuviintara cu zimbete si clipiri. Iar Maruntache se puse pe ris. Hohotu-i greu cutremura noaptea.

- Manarica, va sa zica putem sa te felicitam, intrucit priveste madam Zambiloiu, lua el pe urma cuvintul.

Toti ceilalti isi aratara dintii.

- Ce vreti sa ziceti? intreba Manaru cu un suris sagalnic de prefacuta nevinovatie. Nu va intaleg...

Mesenii isi aratara acum si gingiile.

- E, lasa, craiule! facura citiva.

si luat de suvoaiele curiozitatii lor necontenit ofensive, Manaru cazu in plina indiscretie ca un pietroi la fund.

El dadu amanuntele cele mai picante cu putinta si discuta critic calitatile si defectele intime ale Elizei, nu fara sa protesteze impotriva celor prezenti ca-l trag necontenit de limba.

Dar observa de la un timp ca atentia generala se destrama incetul cu incetul. Manaru vru s-o concentreze din nou asupra spuselor sale, impanind evocarea cu citeva boabe de piper. Degeaba! Ascultatorii cascau, iar unul chiar indemna:

- Mai da-o dracului!

- Va sa zica nu s-a schimbat! adauga un altul.

- Exact asa cum ne-a descris-o si Silvestru.

- Ce Silvestru? Dar Nasturas, aici de fata.

- si Goruneanu.

- si Gorunescu... Ce-mi faci semn? Ce te mai dai in laturi...

- Ca sa nu mai vorbim de Ramura, eternul crai...

- Bine, dar ea incepuse intr-un rind cu toti bacanii, ba chiar si cu baietii de pravalie, asa-zisii, "functionari comerciali", de nu ma insel taxa era doua sute de lei.

- Eu nu i-am platit nimic, se mindri Ramura.

- Manarelule, tu i-ai trimes o damigeana, asa-i? relua Maruntache. Hotule! si cu cadoul de ne povestisi... cam scumpisor... tot ea ti-a ramas datoare...

Manaru ingalbeni. Un necaz orb il plesni peste ochi. si avu lamurit impresia doboritului, care incearca sa se ridice din baltoaca si caruia prietinii cei mai buni, cei mai apropiati, toti prietinii la un loc ii dau cu piciorul sa-l trinteasca inapoi.

Mindria infrinta il frigea acum ca jarul, suflat de foaia miniei. Cum stateau astfel in jurul mesei, pareau - si el si ceilalti - o ceata de dulai dusmani in preludiul luptei: nimic altceva decit rinjete si horcaieli. Manaru lamurea in sufletul lor, pretutindeni, acelasi tipat mut, infingindu-i-se in auz: "Ai gresit adresa!" - care se traducea de la sine in umilitoarea comparatie: "Ce deosebire zdrobitoare intre cirnataresele tale si izbinda lui Ramura, eternul crai!"

in ochii lui Manaru otelul mai scinteie aspru, de citeva ori. apoi se schimba iarasi in lumina de triumf.

- Ce v-am spus eu? Toate sunt cirnatarese! striga el si izbucni in ris. V-am spus sau nu?

Rise cu pofta mare, privindu-i pe rind si asigurindu-i: De-acum ceva nou!

Iar ochii ii jucau necontenit in cap ca la viezure; pripeau ca soarele verii inainte de ploaie; rasfringeau lacomia marinarului poposit in bordel, din lunga-i calatorie.

Fruntile sotilor coborau subt ochiul dezmatat. Cu privirile plecate-n farfurii, zimbeau fara vlaga, tematori. si pareau ca asteapta cu gitul strins vorba cea noua a lui Manaru ca pe-o sentinta.

Numai Maruntache, formidabil, ridea din toata inima. Statura-i privilegiata ii asigura, cu dimensiunile neobisnuite si-n raport invers cu numele, pacea domestica.

"Pe care?" parea ca spune Manaru, plescaind din buze si privindu-i pe rind.

Cei cu neveste mai urite sau mai vitrege de fire isi miscau mai in voie grumazul; cei ce si le stiau sprintare si cu ochi fugareti ramasesera cu el intepenit, asa cum fulgerul din ochii scrutatori ii apucase.

Situatia incepea sa devina penibila. in obrajii loviti prea pe neasteptate se intorcea singele. si revolta se aprindea sub sprincene, in taisuri de sclipiri. Dar ea stralucea dirz cit timp ochii stau infipti in farfurie; cum se ridicau la Manaru, culoarea li se muia, iar fetele se desfaceau in crestaturile rinjetului umilit, ca un rind de cepe plesnite de un pumn viguros.

Atunci reaparu Zambiloiu.

Intunecat si hotarit, cu ochii zgiiti asupra lui Manaru, el aluneca in noapte printre mesele posomorite, ca o umbra. intr-atita figura-i era descompusa ca nici nu-l recunoscura la inceput; iar cind apuca in lumina, se speriara de infatisarea-i salbateca. EI se intepeni drept in fata lui Manaru si ochii ii tisnira de scintei. Se sili din greu sa-si desfaca gura inclestata si falcile articulara amenintator:

- Domnule...

si atit. Falca de jos incepu sa-i tremure, iar obrajii se facura pamintii.

- Ce-i cu tine, Zambilica, il incuraja Manaru.

- Domnule! repeta cavernos Zambiloiu si tacu iar, facind sfortari sa-si aduca in gitlej amenintarea, somarea, sau cine stie, provocarea pe care o pregatise acasa sau pe drum.

- Eu credeam ca te-ai culcat, Zambilica, incerca sa-l impaciuiasca Manaru, pus pe pozna. Doamna Eliza nu s-a culcat? intreba apoi de-a dreptul pentru a taia orice curaj in inima revoltatului.

Dar acesta nu se dadu batut:

- Domnule, cu incepere de mine, nu mai calci in casa mea...

si toate aceste cuvinte le pronunta imbracate de hotarire nestramutata. Pieptu-i era nespus de agitat, tradind; discutia violenta avuta putin inainte cu doamna Zambiloiu.

- Pai de ce, ma Zambilica?

- Domnule, cit a fost gluma a fost... orasul a inceput sa murmure...

- Acum, noaptea, bagasi tu de seama, Zambilica, asta, cind doarme tot omul?.. De cind tot murmura, Zambilica... De, nu stii tu, lumea... parca tu nu murmuri... Hai, ia un pahar de vin, colea... treci odata cind iti spun...

- Domnule! Eu vorbesc serios! Eu te-am primit in casa mea ca pe un prietin si dumneata ai incercat sa intri in lipsa mea... in orele de biurou...

- De cite ori am incercat, Zambilica?

- Cum de cite?... Astazi! si totdeauna usa-ti va fi incuiata...

- E, atunci ia loc...

- Crezi ca ma sperii? Eu te vestesc prietineste; de mine n-ai ce mai cauta...

- Adevarat!... De mine n-am sa mai vin, Zambilica... He! esti multumit acum?... Hai, ia loc, si hai noroc!

Figura lui Zambilica se destinse. si chiar toata persoana lui se destinse. Lung si ciolanos, paru si mai lung si mai ciolanos.

- Va sa zica, ne-am inteles! mai indruga el, surprins de repedea izbinda.

- Bate mina, colea, Zambilica!

Zambiloiu privi la ceilalti, dadu din umeri a:,:nu vedeti cum-ii?" si incepu sa rida ingaduitor. si batu mina lui osoasa in palma intinsa si rasunatoare a lui Manaru, care-l apuca strins si-l trase pe scaun.

Zambiloiu sorbi totusi pe ginduri paharul rubiniu. Daca nu-i decit tot o gluma de-ale lui? N-are acum vreme de cearta si-ti fagaduieste orisice...

- Noroc, Zambilica! Paharele se apropie si neastâmparatele raze de rubin se impreuna; ai crede ca tâsnesc din mica explozie a ciocnetului.

Zambiloiu vazu pe fetele celelalte zimbete fugare. Va sa zica, ma minte, gindi el. Va sa zica, isi bate joc de mine! Ochii ii scaparara si oasele capului ii intrara si mai adinc, pe dedesubt, in pielea intinsa si galbena. Se scula in picioare si, tremurind de furie, sparse paharul de masa:

- Domnule, eu nu glumesc deloc, intelegi... Cu asta nu se glumeste...

Vorbea pe nerasuflate si suierat, si cind tacu, falca de jos se porni iar sa joace.

Saltindu-se putin si doar apasindu-l cu un deget pe umar, Manaru il aseza din nou pe scaun:

- Sezi, ba, jos... ca te ia mama dracului! Bea si taci! Cind iti spun ca nu mai viu, nu mai viu... Cind ti-am spus ca viu, am venit... vorba mea e vorba...

Risul lui Maruntache se porni formidabil zguduind masa; ceilalti rideau in sila. Zambiloiu privi uimit la ei si nu mai stiu ce sa creada. "De venit nu mai vine, asta-i lucru hotarit! Parca, hm! Ce-l opreste sa nu spuna altfel. Dar de ce nu vine? De ce nu mai vine? Sa se fi speriat de amenintare?..." Zambiloiu il privi pe subt gene si-i cintari structura de fier. "Haida-de... si nepasarea cu care vorbeste acum de cu totul alte lucruri. Bine, bine! Hotarit ca nu mai vine! Dar de ce, de ce?"

Un fel de umezeala rece ii cotropi incheieturile si o durere grea i se lasa in cap. si cu ideea urmatoare, o furie oarba ii navali cu valuri de singe in fata:

- si... adica... de ce? intreba el tare, cu ochii arzind de friguri in ochii lui Manaru. De ce zisesi dumneata asa... ca nu mai vii...

- Pai nu-mi spusesi tu, ma... sa nu...

- Bine, bine... dar asa... ai zis asa... ca si cum...

- Ca si cum ce?

Zambiloiu se incurca de tot. Masa paru ca ride singura, caci se zgiltiia usor de pintecele, umflat peste masura de veselie, al inconjuratorilor. Pe buzele tuturor era un sisiit de giste, care, dupa sfortari disperate, plesni intr-o ruptoare napraznica de hohote. Iar la veselia ce se dezlantui nebuna luau parte si paharele, ciocnindu-se subtirel.

Zambiloiu ii privea grozav de holbat, ca si cind nu si-ar fi crezut ochilor. Cind? Aceasta era intrebarea care i se plimba prin creier ca un ac inghitit prin stomah. Cind? si numaidecit pe ochi i se asternu un luciu gros, sclipitor, si boabe mari, improscind raze de diamant, se lasara in jos, pe radacina, nasului. Se alergau una pe alta ca pe un siret mataniile de chilimbar, tot mai mari si mai repezi.

Apoi dintr-o data, cu o smuncitura brusca, o mina nevazuta il smulse de pe scaun. El se clatina de citeva ori, se intoarse pe picioarele subtiri si porni imbrincit de mina nevazuta, ca un copil orbit de plins.

In urma lui si-a risului inghetat, se lasa tacere desavirsita. Se sculara sa plece. Priveau pe furis pe Manaru, care ramasese visator, surizind la culoarea carafei. si ochii lui parca erau acoperiti de aceeasi retea lucioasa. Dar se scutura ca de frig si, virindu-si minile in buzunare, se ridica si el. Din ochi ii disparuse orice urma de luciu si culoarea metalului mat isi facu loc mai rece si mai rea ca intotdeauna.

Pornira. La poarta, inainte de a se desparti, ramasera iarasi citva pe ginduri, muti, in noapte.

- Curios, facu cineva. Adica el sa nu fi aflat pina acum nimic...

In iarna care urma, lunga si moliie, jilava si noroioasa, Manaru porni o adevarata vinatoare printre femeile prietinilor. Era de-ajuns sa le vada singure pe strada, ca din citiva pasi sa le ajunga si sa inceapa depanatul curtenitoarelor tirade, baltate de spirite, cind mai ieftine, cind mai izbutite, dupa obraz. Desigur nu se sfia sa intre in vorba chiar cind doamna era insotita de barbat; ba cauta sa se intimple astfel pentru a risipi ingrijorarea stirnita de glumele cu Zambiloiu. Atunci, de buna seama, cuvintul era masurat si ideile pe care le emitea, cintarite cu precizie de balanta spitereasca, pompau departe peste subiecte pline de tot interesul, insa indeajuns de asiguratoare pentru deplina pace a caminului. Cu o abilitate pe care experienta i-o facu uimitoare, el aducea convorbirea de pe un tarim pe altul, ca apele unui riu naravas. Cind barbatul era de fata, doamna Manaru era terfelita in modul cel mai necrutator cu putinta; si nu inceta filipica, pina cind asistentii nu interveneau in ajutorul celei absente. Cind insa se gasea doar intre patru ochi cu vreuna, atunci povestea se schimba. Preamarea cu toata admiratia de care era capabil pe nevasta-sa, ce stiuse atita vreme si cu atita tact sa-si acordeze inima in doua strune; si nu intelegea surghiunul pe care singura si-l prelungea acolo, la vie, cind aici ar fi asteptat-o aceeasi libertate (Dumnezeu e martor!), pe care a stiut totdeauna, tainic si intelegator, sa i-o daruiasca! (Doamna Manaru primise porunca severa prin vier sa nu cumva sa se urneasca spre oras, fara cuvint de ingaduire, ca mare nefericire o asteapta.) Cu Ramura, in seara de la "Grandiflora", facuse o sotie - cum de altfel a si iesit toata imprejurarea din noaptea aceea - tocmai pentru a-i pune in ochi mai cu temei (ca sa-i slujeasca si lui cind va fi insurat) prapastia ce desparte vremurile de altadata, "de vremurile ce-au inceput sa scalde, cu binefacatoarea lor civilizatie, pina si bietul nostru orasel".

Aci verva lui Manaru crestea amarnic in "saloanele" pe care le frecventa zilnic. Lua cu inflacarare apararea sotiei copile, care vine ca o "mielusea curata" la pieptul barbatului totdeauna mai in virsta, vitiat si istovit de orasele si scolile pe unde a umblat, care sint mai mult scolile vietii si ale desfriului. "Nu! Femeia trebuie sa cunoasca si ea anii virstei celei mai frumoase. Iubeasca-si sotul cit va pofti. Dar alaturi de el iubind pe copilul de aceeasi virsta cu ea, zburdalnic si naiv ca si ea, sau pe cel ce a ramas cu inima de copil, in sfirsit pe cel de al treilea, pe amicul casei, cum se spune si care se impune pe zi ce trece, tot mai mult, in lumea culta, ca o necesitate sociala. Dar poti convinge pe vreunul din barbatii mucigaitei noastre urbe de acest lucru? O, de ar sti ei ca numai asa va pot apropia, cu adevarat, pe dumneavoastra, sotiile lor, ca numai asa vor putea goni ura si prefacatoria dintre cele doua sexe! Raspundeti dumneavoastra, aci, de fata, singurele in drept sa raspundeti, intai ca femei pur si simplu si pe urma ca femei culte?"

Si ele, care nu se stie ce-ar fi facut ca femei "pur si simplu", se grabeau sa raspunda afirmativ ca femei "culte".

Insa asiduitatea vizitelor lui in anume case, la ore cind de obicei barbatii erau la cafenea sau cu ocupatii, precum poate si unele soapte scapate de ascultatoarele mai putin. culte, produsera in mod firesc din partea sotilor amenintati reactiunea fatala. Cèl mai revoltat dintre ei, inginerul Misu Ignatescu, interzise formal lui Manaru, intr-o seara la Gustav, la aperitive, sa-i mai calce pragul. Dar ironiile lui Manaru, incomparabil mai sfichiuitoare ca raspunsurile lui Ignatescu, precum si felurite gesturi cam nesarate din parte celui dintâi, ca de pilda ciocniri brusce pe trotoar, provenite din intoarceri neasteptate, prea violence, ca firavul necajit sa nu dea trei pasi in laturi, cu un "pardon»! cerut in bataie de joc; apoi chemarea care nu admitea zabava a chelnerului tocmai cind Ignatescu, singur la o masa opusa celei a lui Manaru si a numeroasei sale suite, batea in farfurioara comanda sau poruncea zorit plata; apoi oprirea deodata a muzicei la bal, tocmai cind surioara lui, venita dintr-un oras vecin, facuse primii pasi de dans; apoi, pe linga multe altele, un cintec in sfirsit cu o strofa ad-hoc, facind aluzii prea spirituale, ca sa nu devina populara, la nu de mult trecuta administrare a unor fonduri comunale concesionate inginerului printr-un contract foarte ingaduitor; toate acestea izbutira in cele din urma sa determine pe cel nacajit sa faca singur precum zicea el mea culpa si sa vie cu mina intinsa la Manaru, asigurindu-l ca s-a lasat influentat de indemnuri straine; ca "scrutindu-si constiinta" s-a convins ca nu are dreptul sa-i faca nici un "proces de intentie"; ca "vagabondajul" lui Manaru prin domiciliile amicilor il explica prin "necesitatea inexorabila" de a-si deschide sufletul asupra decurindei lui amaraciuni conjugale; "cui? - celor mai buni duhovnici: femeile"; si ca a vazut in sfirsit ca datoria lui ca prietin si a tuturor prietinilor, in aceste momente, departe de a-l alunga, dimpotriva, trebuie sa fie a-l aduce in mijlocul familiilor, ca prin viata tihnita ce-o duc cu femeile si copiii si prin bunele exemple sa-l traga la o parte din drumul pierzarii. Iar in surdina, celorlalti, Ignatescu le mai adauga ca oprelistea stirneste curiozitatea si nesatul si ca femeia, "fir-ar a dracului ea sa fie, domnilor, s-o pui si-n clopot de sticla, daca-i sâminta rea, tot degeaba!"

Fireste, neasteptata retractare produse consternare tocmai in rindurile prietinilor celor mai buni ai lui Manaru si celor mai des vizitati de el. Dar nici unul nu mai avu gustul sa parcurga curba descrisa de suparatul din ajun, pentru a reveni ridicoli la punctul de unde trebuiau sa porneasca. Pe de alta parte, femeile asigurara in mod unanim ca, in mijlocul lor, Manaru e de o cuviinta exemplara, ca nu arare este de o tristete care-ti face mila si ca deprimarea lui merge pina acolo, "incit uneori ochii i se umplu pina si de lacrami".

- Un baiat atit de bine, atit de corect, cu trasaturi atit de nobile, si de ce sa n-o spun, un baiat atit de frumos!... Ce-a gasit idioata aceea de Frosica la rotofeiul de Ramura?... Altfel, draga Misule, daca si-ar permite...

Cu aceste vorbe isi termina de obicei doamna Ignatescu parerile ei asupra lui Manaru, cind "mai discuta" cu barbatu-sau sau in societate.

Si-n vreme ce sotii surideau multumiti, numai ele in de ele observau cu stringeri nervoase in coltul gurii ca ochii celei care a sfirsit de aparat pe sarmanul napastuit planau inca deasupra convorbitorilor, se pierdeau ca intr-o ceata departata, impaienjineau de parca ar fi descoperit acolo ceva extrem de delicios.








La Grandiflora - Partea 01
La Grandiflora - Partea 02
La Grandiflora - Partea 03


Aceasta pagina a fost accesata de 890 ori.