• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

La Grandiflora - Partea 03

In vale, intre dinsul si orasel, ceata incepuse sa presare mici incendii, ca exploziile obuzelor pe cimpul de razboi. Pe urma, o fumaraie deasa cutropi totul, parca pamintul intreg s-ar fi aprins. in dreapta si-n stinga drumului, pina cit mai tinea ochiul, zarea se ineca in aburul de picla. si-n desimea lui inegala, fiintele omenesti luau dimensiuni de fantasme. Colea, aproape, in vale, pazitorii zarzavageriilor, strinsi la foc, unde parca incendiul subteran razbise prin crusta pamintului, se vedeau ca o ceata marunta de liliputani; iar dincolo, departe, lucru nemaipomenit, peste Olt, pe culme, prin fumul necontenit mai opac, un calaret parea tot atit de inalt cit dealul pe care-l calca; ai fi zis ca da de cer cu virful caciulii.

Manaru ridica din umeri neintelegator; i se parea ca paseste intr-o lume stranie, ireala. I se parea ca strabate acum funduri de ocean. Tristetea il coplesi iarasi. Se intreba din nou: "E oare cu putinta sa existe intr-adevar ceva intreg, in totul si in totul intreg, nestirbit de vircolacul nici celei mai slabe umbre?... Un suflet femeiesc?"

si privi in juru-i, asteptind raspunsul din nepatrunsul cetei. Dar nu venea nici un zgomot, nici cel mai mic zgomot. Liliputanii se inecasera de tot in negura; iar pe creasta dealului, trupul calului si-al calaretului disparusera; si numai capul cu caciula lunecau deasupra abisului ca o luna din inchipuiri de trogloditi, ca o aratare sinistra si cobitoare.

Demult, de nu se mai tine minte, pentru intaia oara acum Manaru isi facu semnul crucii.

Ca in toata iarna aceasta, nici acum zapada nu se prinse deloc. Pe strazile umede, noroiul plescaia sub talpi, care-l zvirleau departe in siroaie groase-pacurii. Doar dimineata pojghita ghetei de peste noapte mai tinea impietrita aceasta revarsare murdara de glod, care reincepea odata cu pasul omenesc. Putin, dupa faptul zilei, urmele incaltamintei se-ntipareau ca-n ceara; erau urme de bocanci grei cu stiftori, incrucisindu-se cu gaurelele dispuse geometric, lasate de galos; urme de talpa larga, barbateasca, distantate la intervale rari, printre care pecetile ascutite ale pasilor femeiesti se legau in lant marunt ca un sir de rindunici; parca le si vedeai in mers zorit, abia tinindu-se de calcatura destinsa si apasata a cizmei voinicesti.

De cind tot se ducea la piata dis-de-vreme, Manaru prinsese toate aceste deosebiri; caci abia in zilele de tirg mai putea avea prilejul sa revada pe Morarita.

La cea dintii intilnire, a salutat-o larg, strengareste, insa ea nu l-a vazut, sau poate s-a facut, preocupata de modul cum servitoarea trebuia sa aseze in cos, fara sa le strice, citeva buchetele de ghiocei, ramasita a zapezei ce se luase. Manaru isi facu loc printre doua vinzatoare si se posta drept in fata ei, in dosul liniei lungi de taranci chincite cu picioarele sub sezut, cu bratele cruce in sinii cojoacelor, imbrobodite si cocosate de frig, nemiscate dinaintea stergarelor cu gramajoare de bunatati, ca o galerie de idoli vechi de piatra innegrita, in fata carora credinciosii se prosterna in matanii asidui de cumparatori aprigi la togma. si Manaru zimbeste la privelistea siragului de idoli precupetindu-si singuri ofrandele; apropierea asta baroca ii sufla iarasi de sub capacul testei un vint de inviorare. Ar fi vrut sa fie peste tot o rasturnare grozava din virf pina-n temelii, si-si da seama ca simte aceasta nevoie acum mai mult ca niciodata; o simte in singe si in maruntaie; ca foamea si ca setea, chinuitoare si neogoiata.

si iata ca femeia asta neasteptata se aseaza de-a curmezisul prabusirii generale. si iata ca indata atunci el vede lumea restabilita in temeliile pe care le stia intai si pe care incepuse sa se invete a le socoti pe urma prea invechite, badaranesc cioplite, putrede, mincinoase.

incurcat in paienjenisul tuturor intrebarilor fara raspuns, ca un halucinat, el se invirte in jurul Moraritei, apare in dosul vinzatoarei care o serveste, se trezeste cot la cot cu dinsa, sare peste siragul de idoli, in zarva de miriieli si protestari acerbe, pentru a-i fi necontenit in fata sau alaturi. Vorba pe care ar voi sa i-o spuna se ingramadeste in git, se preface in saliva, tot plimbind-o cu limba de colo pina colo. si tot nu incepe sa indrazneasca. il apuca iarasi necazul pe sine; niciodata nu i s-a parut sie insusi mai bleg ca acum. si simte din nou o placere neinfrinata sa-si dea in gind epitete caraghioase. Un singur lucru il mai incurajeaza; ea desigur se preface ca nu-l vede si nu pare deloc contrariata de ocolurile lui tot mai apropiate. in sfirsit a izbutit sa se amestece intr-o togma cu o vinzatoare mai incapatinata. Dumnezeule, vocea ei e linistita si privirea-i limpede nu pare a mai pastra nici un necaz!

Dar, lucrul naibei! Acuma tocmai seninatatea asta il incurca! Cuvintele ii fug din cap ca un stol de vrabii la o aparitie neasteptata. si se tine astfel dupa dinsa, prostanac si caraghios. in cele din urma isi aduce aminte comparatia cu idolii si i-o spune, intinzind cuprinzator mina deasupra intregei piete. Ea zimbeste: va sa zica i-a placut. si i se tine iarasi incintat pas dupa pas. Dar, repede, repede, o indoiala il pune din nou in cumpana: daca ea a zimbit numai asa, a bataie de joc, pentru ca el a glasuit-o, floricica lui de imaginatie, dintr-odata, fara nici o legatura, ca pe ceva aflat din alta parte, sau amintit dintr-o carte. Trebuia desigur sa i-o spuna inca de pe cind se aflau in marginea pietei; de acolo s-ar Ci vazut mai bine justetea-i si ar fi parut intr-adevar o improvizatie! Aici vinzatoarele stricasera siragul si-l stirbise pe distante mari. El privi speriat peste intreg cuprinsul pietei; respira usurat. Comparatia tot era buna, dar tristetea nu-l parasi, caci inspiratia secase iarasi si pe urma grija de ce va fi zicind dinsa de vorbele lui fara legatura si de tircoalele necurmate reincepu sa-l nelinisteasca peste masura. Vai! Niciodata nu s-a gindit ce-ar putea zice vreo femeie de staruintele sale. Totul era sa nu se gindeasca la nimic si sa dea buzna! si acum, cind doamna Moraru, multumita de cumparaturi, il saluta fara nici un cuvint, cu o scurta si severa inclinare a capului, care-l incunostiinta ca ascultarea ce i-a acordat a luat sfirsit, el ramase pe loc, nemiscat, ca la o porunca fara chip de rastalmacire.

si-l trezi din starea asta de nemiscare zgomotul tirgului, care incepu de-abia de acum sa-i patrunda cu adevarat in urechi.

- Boierule, boierule, trei poli perechea...

- Aici la mine, boierule, le-am lasat la doi cincizeci... ieri le-a ouat...

Iar clestele gratarului cu. mititei birui totul cu zgomotul infernal:

Arde sf frige si n-are gura sa strige, Mitite-i-ii!

De citeva ori s-a prezentat la Moraru cu planul unei ingenioase afacerii, care-l incerca de ani, si la roada careia ar fi vrut sa fie unic culegator. Lui Moraru i-a suris ideea si l-a primit cu tot entuziasmul. Dar atunci casa i s-a parut goala de orice alta fiinta, aflara de barbatul priceput in treburi, de comert fulgerator si de misilie in mare.. (Aflase el ceva? Afecta linistea si ignoranta pentru a arata nepasarea sau pentru a-si bate joc?)

intr-o a doua zi insa, dupa plecarea Morarului la Bucuresti, Manaru a sunat cu violenta la intrarea asociatului, chipurile pentru traditionalele"hartii uitate pe biurou", dar n-a venit nimeni sa-i deschida. A batut staruitor trotuarul din fata casei, mai bine de un ceas, cu aer - ce i se parea caznit dinlauntru - de om de afaceri stanjenit si contrariat, in mersul vertiginos al operatiilor, de un lucru cu totul lipsit de importanta. isi exprima chiar cu voce tare nedumerirea si ciuda fata de citiva prietini trecatori, care nici gind n-avusesera sa-l intrebe de rostul lui in fata acestei porti. Dar cit striga de tare, nimeni nu veni sa-i deschida. Poarta de dreve era inlantuita si lacatuita atit, de strins, ca abia de faceai zgomot, cand o zguduiai cu toata puterea.

Din ziua aceea, noptile ce urmara incepura sa-i fie grozav de chinuitoare: spiritul Moraritei il vizita fara preget la fiecare jumatate sunatoaare a pendulului ca o fantoma rea. O vedea intrand pe usa, usoara ca un vis, necontenit destramandu-se si vesnic refacindu-se ca norul de tigara. Apoi prindea din ce in ce mai multa consistenta, o vedea aidoma, trup si viata, privindu-l lung si languros. Capotul de casa i-e prins intr-o catarama de jartiera, si lasa sa se vada aproape toata pulpa tare, rotunzindu-se lunguiet. Mina lui se intinde tremuratoare si ochii fixeaza fantoma, hipnotizind-o, imobilizind-o. Nebunia curiozitatii ii dilata narile, ochii, sufletul intreg, ii scurteaza respiratia, facind-o gifiitoare. in faldurile capotului albastru sta ascuns tot ce face gloria acestei femei; o singura aruncatura de ochi si totul ar fi redus la obisnuitul profan si impur. inchipuirea lui Manaru atinge cu mini tremuratoare marginea capotului, insa acesta ramine nemiscat, ca faldurile de ceara ale vestmintelor de papusi. inchipuirea imi innebunita doboara atunci si smulge; dar vestmintul aparator ramine nemiscat, unul si acelasi cu misterul investmintat, ca imbracamintea imaginilor din lentilele rasturnatoare. si atunci in sufletul lui sfiriie si mai arzator jaratecul poftei, peste care cade incontinuu picatura de pacura a imposibilitatii.

si timpul il duce astfel in goana-i necurmata si necrutatoare; lui i se pare ca-l duce invirtindu-se ca un zanatec in jurul sau insusi, fara spor si fara preget. Ca pe unul din asteroizii aceia marunti si sterpi invirtindu-se in goana nebuna si de prisos in jurul lor si-n jurul soarelui. Cind ii veni intii aceasta idee, Manaru se cam inspaiminta; ea-i veni cu atita intensitate si-l obseda intr-atit, incit ii aminti un fost prietin, pe care-l vizita la un ospiciu, invirtindu-se fara sa ameteasca si asigurindu-l ca-i burghiu. s-apoi imaginea asteroidului reveni din ce in ce mai des, mai sigura si mai precisa, de parca si-ar fi aratat din ce in ce mai temeinic existenta in obiectivul lunetei unui astronom descoperitor. Acasa, gandindu-se la ea, pe strada, la cafenea, la un prietin, intr-una cu gindul atras de magnetul puterii ei ascunse in misterul departarii, el avea tot mai mult impresia ca se rasuceste deodata in juru-i ca un virtej si astfel o ia razna de-a lungul strazilor, in neostoiat tircol pe langa casa Moraritei, ca pe linga palatul din povesti al soarelui.

Timpul il ducea astfel in spirala din ce in ce mai strinsa spre monomanie, pina cind el se razvrati deodata. Primavara venise demult sau, mai bine, acum era primavara adevarata, adica nu acel sfirsit de iarna care-i maninca primele luni cu murdaria sivoaielor si a noroaielor revarsate, cu zapezile acelea apatoase, mari si destramate in bob, ca scamele de bumbac. Cazuse acum zapada fiorilor, orbitor de alba cit cuprindeai cu ochiul sau, uneori, de colori diferite, tot asa de orbitoare, de parca pe-un timp de omat te-ai fi uitat printr-un ciob de sticla colorata.

Se pregatea deschiderea "Grandiflorei". Chiar se impartise micile afise boite in tot chipul, care anuntau marele eveniment: "in curind deschiderea «Grandiflorei», grand cinema si teatru de vara, complect renovat, mititei, fleici, antricoate si tot felul de bauturi spirtoase vor sta la dispozitia onor. P.T.T. public la orice ora din zi si din noapte". Afise ceva mai maricele dau si unele amanunte asupra imbunatatirilor aduse de patron stabilimentului sau estival. Se vedea intr-insele pana incercata a d-lui Cocosel, care mai tinea si corespondenta evenimentelor din orasel la ziarele bucurestene: "Razoare de garoafe, mixandre, zambile, pansele si zorele, ca si tufisuri de trandafiri vor imbalsama aerul, dind mirosului ales al fripturilor, parfum de esente rare, iar onor. P.T.T. public consumator impresiunea edenului pe pamint".

Anunturile acestea cutremurara de sus pina jos pe Manaru. "Grandiflora!" Zeita nocturna a atitor chefuri si-atitor delicioase maruntaie de berbec sau de vacuta frageda! De cind nu mai pusese el strop de vin pe buze. de cind nu-i mai umpluse narile mustul sfiriitor al gratarului!

De cind cu Morarita, se instrainase incetul cu incetul de prietinii buni si de chiulhanurile trecutului. si cum se resimtea de aceasta dezertare! Cazuse prada ideilor de nebun, ajunsese vaduv de orice nadejdi, slabise ca un ogar si-n sufletu-i se impiclea, tot mai staruitor, nerabdatoare si halucinante nelinisti.

Reintoarcerea la "Grandiflora"! L’embarquement pour «Grandiflore»! incepu sa strige chiar de-a doua zi, cuprins de o ciudata veselie subita, prietinilor care-l intrebau de sanatate: "Fiti pregatiti, ca sa nu va gaseasca in voi cu duhul rau".

Rideau si Maruntache si Ignatescu si Goruneanu si Gorunescu si toti ceilalti, pina si Zambiloiu isi intindea buzele intr-o parte si intr-alta, fara sa le dezlipeasca, nestiutor daca trebuie sa se inveseleasca de-a binelea sau sa dea dracului "Grandiflora" asta, care-i adusese atita necaz. ("Cine dracu m-a pus sa ma nimeresc tocmai in seara aia acolo!")

si ei. cu totii, se lasasera de dracovenii. intr-adevar "ce insemna «Grandiflora fara Manaru!" isi spusesera chiar in ajun, privind cu melancolie afisele rosii, albastre si verzi; si acelasi lucru il spusera astazi cu toata bucuria lui Manaru, cind acesta inainta spre dinsii, fluturind ca pe-un stegulet vestea tiparita.

- Dar ce inseamna Manaru fara "Grandiflora"! le raspunse el, scuipind cu dispret. Sa va spun eu: un biet pacatos si un poltron... S-a dus cu bietul Manaru! E timpul sa ne intremam cu singele Domnului... la edenul lui Alexandru...

Vinul curgea girla si hohotele de veselie deveneau tot mai nestapinite. Manaru plutea in plin romantism. Din grotescul petrecerii, ochii lui se ridicau adesea spre inaltimile ceresti. intunericul tocmai se sparsese in rasarit, si prin spartura, apa luminii gilgiia potop, diluind catraneala de deasupra. Manaru parea ca aude acel gilgiit, caci sufletul lui se infratea acum iarasi cu toate, patrundea in toate, intelegea toate; era ca intr-o stare de supraexistenta, se simtea tronind deasupra tuturora, in nori de extaz si de fericire nemarginita.

Atunci il picura in urechi cuvintele hotaritoare:

- Esti sigur ca Moraru vine azi?

- Da, da, hotarit.

- Atunci mergem amindoi la gara...

Era o frintura de conversatie dintre Gorunescu si Goruneanu, din care pina acum Manaru prinsese, fara voie, numai cuvinte razlete, "vagon", "cinci mii la chila", "corpuri straine"...

I se paru ca gitul rasaritului s-a cascat acum de tot si prin beregata strapunsa de cutitul luminos al nevazutului navaleste potop o zariste rosie, diafana, umple totul de foc si de-un fluid neinteles si dulceag, tot mai dulceag, care-l ineaca. El priveste vrajit, acolo, in spartura de lumina, si vede cum se furiseaza spre dinsul, in galop turbat, ca vintul si ca gindul, trei raze, trei pareri de raze, ca trei cai inaripati. ii ajung drept in minte si iarasi sunt atrasi inapoi in cer pe razele intinse, ca pe sirme, acum mai mult de trei, o herghelie imensa, si pe urma vin din nou in aceeasi goana si-n aceeasi stralucire de aur si pietre scumpe. Nu-i inca soarele vrednic al zilelor de iunie, dar e soarele gindului care-l dogoreste acum ca-n namiaz de vara.

Manaru se ridica si buzele lui rostesc parca in somn: "Acum!"

E toata un virtej aprig si o hotarire nestramutata mintea lui "acum". Se scoala, tremurind din tot corpul, ca apucat de un frig naprasnic, si porneste printre mesele zburlite de scaune intoarse, ca printr-o turma de arici fantastici, incremeniti in somn. De sub prunul girbov, cu renclode electrice, prietinii il striga intrebator. Dar el s-a pierdut de tot.

- Lasati omul sa-si faca nevoile! spuse cineva.

Manaru grabea acum pe asfaltul trotoarelor jilavite de roua si i se parea ca in inaintare corpul lui destrama palele de intuneric de cele de lumina. Ajunse la casa Morarilor cu ultima binete a cocosilor. Dimineata era inca turbure; dar in vazduh pluteau fulguiri de raze.

Zgiltii fara nadejde poarta de fier, se uita cu dusmanie la lacatul umflat ca un ghem, ce-l privea la rindu-i sarcastic, prin ochiul zgiit, in toate chipurile, al cheii.

Ca unul care le socotise toate de mai inainte, el aluneca zorit de-a lungul grilajului argintat, cu sulite galbene in virf, si dadu alaturi, la Ristea dogarul. Ristea era, doar, omul lui. De i-ar fi iesit cumva inainte, il potolea din doua vorbe. Poarta acestuia era scunda si de lemn; Manaru mai arunca o ultima privire in lungul strazii ce se incovoia intr-o parte si in alta si apuca solid de virfurile a doi stacheti, la distanta potrivita. il izbi atunci drept in urechi un pocnet puternic ca de besica umflata, plesnita in palma, urmat de-un horcait lugubru de om parind ca se ineaca de mai multe ori si care, apoi, gasindu-si un ton potrivit se schimba intr-o aghioasa lunga si tremurata de usurare. Manaru clatina din cap cu deplina stiinta; Andrei, vardistul, isi indeplinea ca de obicei constiincios veghea matinala pe cimentul cerdacului deschis al conului Iancu, avocatul.

Se avinta. Poarta gemu si se zbatu subt greutate. Dar el era acum deasupra, sprijinit voiniceste in muschii de otel; isi petrecu picioarele dincolo, se legana si sari. Se pierdu repede printre turnuletele patrate de doage innegrite, dispuse simetric, ca niste sonde mici. Se trezi intr-o vrasila de butoaie desfundate, rupte, injumatatite; se impiedeca de cercuri de fier care, apasate de talpa, se ridicau de subt asternutul de aschii si gunoi, viclene si taioase ca niste falci dé curse, coperite inadins. La urma de tot fu simtit si de javra curtii, ce-si facea somnul, patrunsa de umezeala zorilor, sub o ruptura de hirdau.

Manaru impinsese un butoi linga gardul cu sirma ghimpata al Morarilor. Acum era sus; iar cinele ramasese deodata uimit, asteptind cu ochii lui de fosfor, ca maracinisul de metal sa dea inapoi pe indraznet. in Manaru era insa numai vointa si se simtea el insusi facut dintr-un metal mai brut si mai dur decit al tepilor zburlite pe fire. Cu siguranta rece in miscare, indeparta sirmele rar, deschizindu-si loc destul printre ele, ceea ce atita necazul tinguitor al dobitocului dedesubt. Se cocota maimuteste, incalecind uluca, stringind din dinti, cocosindu-se, ferindu-se de ascutisuri, zdrelindu-se, sfisiindu-si hainele; o miscare ii scapa insa si cazu destul de greu dincolo, pe pavajul neted de piatra taiat in patratele galbene. Dar era dincolo! Statea inca jos pe piatra si ridea. Simtea cum triumfa toata carnea dintr-insul, odata cu durerea ce i se alina in trup.

Alaturi, javra lui Ristea se jelea amarnic, urlind a mort; atunci se auzi si hamaitul scurt si gros al zavodului Morarilor. Cind Manaru se ridica, ii vazu capul enorm iesind neincrezator din cusca lipita de gardul opus. El ezita un moment, il crezu legat si inainta. Dar din citeva salturi, zavodul i se opri inainte, miriind amenintator si tintindu-l cu ochi de flacari.

Alaturi cateaua lui Ristea - nu putea fi decit o catea, gindea cu drept cuvint Manaru - desteptase toata mahalaua... O polifonie lugubra de latraturi, de schelalaituri. de vaiete infernale, adevarate tipete canine, prelungi si infioratoare, aprinsese de zgomot curtile vecine pe o intindere respectabila. Iar zavodul fulgera doar cu ochii, tacut si groaznic. La cel mai mic semn si mai apoi la mijeala oricarui gind de inaintare, falcile se deschideau si se inchideau intr-un clampanit sec si metalic.

Manaru intelese greutatea imprejurarii; era amenintat sa ramina, pina la desteptarea celor din casa, in aceasta situatie destul de nepotrivita cu maretia planului sau; dimensiunile cinelui erau intr-adevar cu totul si cu totul iesite din comun.

Audaces fortuna! rasuna, din intelepciunea claselor de liceu, ca din departarea secolelor, in mintea lui, dupa cinci minute de nemiscata asteptare, lungi cit cinci ceasuri; o usa scirtii undeva sus; apoi jos, la usa ce raspundea in curte, clampa incepu sa se agite.

Era chiar ghemul de petice, de care daduse intai, cind patrunsese in casa aceasta. La baltata-i aparitie, zavodul se inversuna si se napusti la Manaru; dar acesta racni cu atita putere si atit de poruncitor, ca zavodul se opri la mica distanta, iar fata servitoarei, abia iesita din burduful de boarfe, prinse ochi.

- Cheama cinele! tuna iarasi, poruncitor, Manaru

Femeia savirsi dupa porunca; zavodul ii veni la picioare, se gudura, apoi se intoarse iarasi minios. cind Manaru indrazni in cele din urma sa faca un pas. Servitoarea se dadu inapoi si ochii i se deschisera si mai mult. Atunci Manaru se scotoci prin buzunare si indata flutura in aer citeva bilete de banca albastre si fosnitoare.

- Le vezi? Sint ale tale, o asigura el. si poftim, uite, iti mai dau! se grabi sa-i arate cit mai multa darnicie. incredintat ca nu se mai gaseste vreun alt suflet prin curte caruia sa-i pastreze tain. iti dau cit vrei. Numai du-te si vezi-ti de treaba... si lasa-mi usa deschisa aici. Du-te la piata si pe urma ai sa spui c-ai uitat-o deschisa. Nu sint hot, n-am nici cutit, n-am nici pistol la mine. Vreau sa fac dragoste cu cocoana; asta vreau! Doar nu s-o darima lumea...

Zavodul tacuse, parea ca asculta si el, de vreme ce miriia tot mai fara convingere. Numai ochii ghemotocului de cirpe se cascase de astadata enorm, ca sub puterea unor farmece teribile si repezi.

Vocea lui Manaru se taie atunci si paru ca ia alt ton; el scoase inca tot ce mai gasi prin buzunare si, zugrumat de emotia clipei hotaritoare, dadu ultimele lovituri:

- O sa inchizi poarta, poftim... si cu asta nu poate sa-ti spuna ca te-ai inteles cu mine... si usa de aici o uiti deschisa... Ce, nu ti s-a mai intamplat s-o uiti deschisa?... Cum ar putea sa-ti dea in gind ca ar veni cineva peste un gard cu atitia ghimpi si cu un asa zavod in curte, daca nu m-ai vedea... Ia banii si nu fi proasta...

Femeia facu o miscare pe loc si disparu. Manaru suiera o injuratura de ciuda... Ah, in casa asta ferecata pina si slugile sint de fier!

Dar, dupa o clipa, servitoarea aparu cu cosnita la brat; cinele, care-si incovoiase iarasi autoritar sira spinarii, se lasa jos, gudurindu-si ciotul scurt.

Femeia ii facu semn sa intre.

Manaru ii arunca banii in cosnita... O mai intreba:

- Ce face stapina ta?

- Doarme, doarme, nu ti teme... si pina acolo nu-i cheie...

Va sa zica, si-n casa asta, coada dracului poate gasi o gaura pe unde sa se strecoare! Va sa zica, nu-i chiar asa de ermetic inchis cuibul Morarilor!

Curios! Un presentiment vag si trecator, ca si sufletul Moraritei ar putea sa aiba vreo portita deschisa, il intrista la inceput. Dar se mira singur de acest simtimint neasteptat si atit de absurd in imprejurarea in care se gasea. Iar cind se afla dinaintea canaturilor albe si inalte ale usii cu ingerasi ce varsa cosuri de flori roze, plutind pe nori albastri deschis, redeveni complect el. O dori ca si pe celelalte, la fel de prefacuta, si de perfida. O dori uimita in fata indraznelii lui, cazind fulgerata de teama si de admiratie; o dori strigind de patima cu gindul gol de orice imagine a Morarului, daca nu, cu imaginea unui Morar inselat, nepricepind nimic, caraghios.

si inima lui ii batea ca un pumn pe cind gindea astfel; in vreme ce, totusi, cu nespusa atentie, examina clanta usii si gaura cheii.

Cu mare migaiala izbuti sa clinteasca fara zgomot astupusul incleiat de vopsea al broastei; cind il dadu intr-o parte, cheia infipta pe dinauntru isi arata calcaiasul picnit de rugina, oprind orice vedere si taind nadejdea oricarei strategii.

Dar Manaru nu dispera. Era ca intr-o inertie de actiune, asa ca ideile noi ii veneau in creier ca verigile unui lant invirtit de scripet; si veneau de-acolo, din fintina gindului, prefacute gata in fapt.

incepu sa bata usor tablia canatului, subtiindu-si vocea:

- Cucoana! Cuconita!...

Se auzi dinauntru ceva, o miscare a patului si apoi un cuvint neinteles, bolborosit Manaru isi cintari iarasi miscarile si incepu: toc! toc!

- Cucoana, cuconita!

Acuma se auzi distinct:

- Tu esti, Dumitro?

- Eu, cuconita.

- Cine e? Ce vrei, frate, ce te-a gasit?... Hai, intra odata...

A, va sa zica usa nu era incuiata! Manaru o si repezi in laturi si pentru a nu da nici o secunda de reculegere celei culcate, nu mai statu sa contemple efectul neginditei lui aparitii. Dintr-o dubla saritura fu linga pat si in clipa urmatoare bustul ce se ridicase instantaneu, intr-o simpla camasa, al Moraritei spaimintate. se frinse sub greutatea vijelioasa a pieptului sau. Lupta corp la corp se incinse din nou si deveni din ce in ce mai violenta din amindoua partile.

O gresala a ei, incercind o miscare disperata, fu pentru dinsul un punct cistigat. Atunci ea gemu:

- Lasa-ma... nu acuma... acuma nu se poate... Singura te voi chema...

Cind se ridica triumfator, ea ramase in aceeasi pozitie lubrica, nerusinata. Parea ca nu se mai sinchiseste de nimic si chiar Manaru se mira de atita nesimtire. Ea tinea ochii inclestati si tremura. El o acoperi. Ea izbucni atunci intr-un plins fara lacrimi, un sir de vaiete lungi, zugrumate, care apoi incetara sau mai degraba se-nabusira in gitul ce sforaia sub apasarea lor.

Manaru o mingiie: nu va sti nimeni! El a sarit prin dos si nimeni nu l-a vazut. A pindit numai ca servitoarea sa plece in piata, asa ca nici ea nu stie nimic. Cind va fi sa se duca si el mai tirziu, caci acum putea bate la ochi, ii va deschide singura. in sfirsit, nimeni nu stie si nu va sti nimic, afara de cine cu care a dus o lupta strasnica, grozava, corp la corp.

- Aveti un cine, doamna, scumpa doamna, intr-adevar ca va seamana... Haide, lasa, nu mai plinge, la toti s-a intamplat... si mie... ia pipaie-ma... am niste cornite mici...

- intelegi, ma durea sa stiu ca mai exista cineva, in oraselul asta al nostru, lipsit de astfel de podoaba... Acum pot sa dorm linistit... Uite... Am sa-mi chem nevasta... o iert... nu vezi... fapta dumitale de-acuma are o inalta semnificatie morala: aduci pacea in familii... Fiind cu totii la fel, nu mai avem ce sa invidiem...

El trancanea inainte, jumatate glumet, jumatate serios. Glumea ca s-o imbuneze pe ea si s-o potoleasca, dar singur se minuna de cit adevar cuprindeau spusele lui. Ea continua sa plinga. insa din ce in ce mai tacut si din ce in ce mai dureros. Nu se mai impotrivi la nici una din mingiierile lui, nici chiar cind ele devenira dezgustator de indraznete. I se lasa ca o carpa pe care poti s-o intorci in toate chipurile. El intelese ca aceasta este inceputul imblinzirii. Plinge. dar se lasa! Mine se va lasa zimbind, iar poimine rizind cu hohot. in sufletul lui coborise acum o pace fara seaman, ca un rasarit intirziat de luna pe intinderea de mult adormita. si indata imaginea Frosicai ii aparu in minte. il cuprinse un dor puternic de dinsa; o va chema! Chiar o si vazu in inchipuire, aparind dinainte-i infricosata si tremuratoare. Pastra mai mult sub pleoapele inchise aceasta imagine, infricosata si tremuratoare. Se inchipui vorbindu-i cu voce grea, chemind-o mai aproape; si ea cascind ochii mari - frumosi ei ochi negri - cind, in locul loviturii, mina lui se va lasa mingiietoare pe frunte-i... Dorul abia rasarit se preschimba in dorinta apriga, arzatoare. Femeia de alaturi nu-i mai spunea nimic. Ce poate sa spuna o femeie mai mult decit alta? Se ridica si politicos o saruta pe frunte. O intreba daca trebuie sa treaca in odaia cealalta, cit timp ea va chema servitoarea, ca el sa poata iesi, fara cumva s-o intilneasca. Dar Morarita nu-i raspunse nimic; ea plingea necontenit, din ce in ce mai aspru si mai zugrumat. Se intoarse cu capul in perni si acolo inabusea sughitele care-i cutremurau tot corpul.

Manaru ridica din umeri, saluta respectuos. Iesi prin usa cea mare de la strada; de ce n-ar fi fost vazut... de ce sa nu se stie de toti ca totul e unul si acelasi?

inainte de a deschide usa, se gindea: "Cu cine m-oi intilni? De-ar fi Maruntache, el e gura cea mai sparta"... Dar nu era nimeni... Numai in zare, deasupra caselor, pe profilul abia desemnat al dealului albastru, inecat in nelamuritul departarii insorite ii aparu deodata, mare cit luna, la rasarit, chipul mustacios si crispat, cu caciula cit un turn de biserica, al calaretului decapitat. Manaru se opri cu ochii mariti. Apoi rise vesel si vedenia disparu. "Hm, ce-o vrea asta, de-a inceput sa se tina dupa mine?" glumi fara a putea alunga din urechi gilgiitul monoton al plinsului Moraritei. Dar indata ridica din umeri ca dinaintea unei gindiri absurde.

Fu o firava si trecatoare inchipuire.

Manaru umbla prin toate partile tirgului, pretutindeni purtind cu sine icoana Frosicai. Degeaba, nici una din orasul asta nu face cit dinsa! Chiar astazi trimete docarul s-o aduca...

Numai la barbier vazu in ce dezordine se afla. Fata galbena, unsuroasa, ochii obositi, parul incirliontat in inele marunte, lipite de sudoare, hainele botite, cu urme de noroi uscat. Se duse acasa si porunci sa se ia asternutul din biurou si sa se pregateasca dormitorul, ca inainte. Spuse sa i se scoata pijamaua si papucii, de care nu se mai servise de aproape un an. Dorea sa primeasca pe Frosica echipat complect de casa. Iar viziteul primi ordin sa puna indata caii si sa plece.

Pina sa se mai aeriseasca dormitorul, iesi iar in oras.

Locomotiva mai arunca in aer trei tipete scurte; ajunsese in gara. Manaru se-nveseli si mai mult; incepu sa bata darabana in fierul inflorat al portii si, din git, surd, aproape in gind, imitind trompeta, intona marsul de buna venire.

Dar mina ii ramase deodata suspendata: i s-a parut sau parca s-a zguduit ceva in aer, inca o data si inca o data... Dar de auzit n-a auzit nimic; desigur vreo parere; halucinatii ale spiritului obosit! (Ca si capul de pe cer, cu caciula turcaneasca.) Lasa numai sa treaca Moraru, numai o zdravana stringere de mina... si pe urma se va intinde cit e de lung si cit e de lat in somn adinc, potolit, in somn grozav de adinc!...

Acolo, in piata, parca e ceva; lumea se agita. Iata-i cu totii se opresc in loc, se striga, se aduna si pornesc in grupe, dind din mini. Fluieraturi rupte si repezi de alarma... "Ce s-o fi intimplat? Aha, trece Moraru! E pe jos si duce la subtioara pachetul de carton, tirguieli pentru ea. Bata-te sa te bata, Morarule!"

- Hai noroc, Morarule!

- Noroc, Manarule!

- Venisi?

- Venii.

- De la Bucuresti?

- De la Bucuresti.

- Ce crezi? Iese? Ai pregatit terenul?

- N-avea nici o grija... numai un bob zabava... Moraru se indeparteaza zimbind fericit ca intotdeauna.

"E obosit saracul de-o noapte nedormita si totusi ce fericit se indreapta spre casuta lui. Saracul, bietu Moraru... E timpul sa facem nani, boier Manarule"...

Manaru se intinde si casca si totusi nu se grabeste sa intre. Petrece cu ochii pe Moraru pina coteste in piata si bate darabana pe ginduri in poarta. in gura pietei apare acum mos Mitrica Dranovete; Manaru bate inainte darabana; se intrerupe sa se intinda si sa caste. si pe urma iarasi bate; marsul de buna venire.

- Sa traiesti, boier Manarule.

- Buna ziua, nea Mitrica.

- Ori auzisi ce se-ntimpla?

- N-auzii nimic, nea Mitrica.

- Pai, nevasta lui domnu Moraru.

- Ei, ce-i cu ea?

- Se impusca adineaori.

- Ce spui dumneata?

- Se impusca adineaori... Or glumesti, n-auzisi?

- S-a impuscat?

- Pai cum, saraca... trei gloante.

- Ce vorbesti, domnule... cind, nea Mitrica?

- Uite acum, nu sunt nici cinci minute... Tocmai astepta pe barbatu-sau de la Bucuresti, si cind fluiera trenul in gara, haid si ea: pac, pac, pac, trei gloante... pai cum... Pai sa traiesti, cu bine... Daca vrei, du-te si dumneata d-o vezi.

si mos Mitrica trecu inainte, facind semnul crucii si minunindu-se: "...Pai cum, trei gloante... Doamne pazeste"...

in piata fierberea crestea. Asa ceva nu se mai intimplase de foarte multa vreme, daca s-o fi intimplat cumva vreodata aici in orasel.

Manaru trecea palid de la un grup la altul. insa tot ce comentau oamenii astia strinsi in pilcuri zgomotoase nu i se putea deloc lega in cap. Se pare ca unul vorbea de ceva analog, petrecut mai demult, iar altul pomenea de-o oarecare teorie, presarata cu nume straine, rasunatoare. Mai incolo, Zambiloiu se agata de el in treacat, ca un bob de scai, rinjind cinic, cu o nuanta de necaz in glas.

- Asta ti-a scapat, Manarule! (Zambiloiu regreta sincer, intr-adevar, dupa cum sincer urmarise si se bucurase de toate succesele lui Manaru, pe care le colporta prin ungherele tirgului cu satisfactie copilareasca.)

il goni cu o incruntatura de ochi.

si intrebarea nemiloasa i se puse iarasi in cuget ca o pasare rea ce ti se infige in carne sa n-o mai poti smulge. Cum a avut puterea asta... Iar aripele grele si negre se zbat zadarnic. Nimic, nici un raspuns. Sa-i fi fost teama de servitoare, sa se fi temut ca au simtit vecinii? O atit de mare putere pentru un atit de neinsemnat lucru... Dar, nenorocita, aparentele se puteau ascunde... dar nu incepuse el s-o invete ce trebuie de facut... A auzit ea vreo vorba din toate celea... ea nu asculta decit plinsetul ei... bocetul ei de moarte... Se jelea singura.

Acum Manaru nu mai aude decit vaietul acela fara sfirsit de-acum citeva ceasuri. Ce monoton si groaznic! si uscat! Un plins uscat! Parca daduse drum unui ooean ascuns, sa curga printr-o gaura de sfredel!

O moarta care plinge! Caci nu se poate sa nu fi fost moarta chiar din momentul cind o razbise cu puterea lui. intr-adevar, ce era parasirea aceea de sine, cind se bucurase pentru a doua oara si pentru a treia oara de trupul ei! Avusese un cadavru! Nu avusese nimic!... Nimic, nimic... si cuvintul acesta ii bate in ureche ca un dangat interminabil de clopot crapat. Fara urcus, fara scoborire... si la intervale largi... trist si vechi si pustiu... vechi de cind cu lumea: nimic... nimic... de ce cind cele trei fluieraturi... tocmai atunci... tocmai in clipele... nici macar un minut, o secunda mai pe urma.

- Dar ce are Manaru?

Mut si palid, el trece ca o fantoma printre grupuri. Abia se opreste linga unul si indata a si pierit ca sa rasara intr-altul, de parca-i reflexul unei oglinzi pe care un mucalit o smuceste de colo pina colo. Nu, nici nu vede pe unde merge; el s-a razletit de tot de lumea inconjuratoare, el merge in gindul lui turbat, ca leul in colivie. Cei care si-l mai aduc aminte il revad in noaptea aceea, la "Grandiflora", cu Ramura in fata, sub lumina renclodelor. in cearcanul ros al ochilor scinteiaza otelul teribil. Da ce l-a gasit?

- Regreta ca i-a scapat o frumusete, glumeste unul, dar toti intorc capetele, de parca a cazut pe neasteptate ceva murdar intre dinsii. si glumetul retracteaza: Morarita a fost o femeie! Pe onoare ca nu mai inteleg nimic!

Ramura apare de dupa coltul strazii. E ca intotdeauna pudrat si elegant si parca aduce de departe mirosul acela al lui, de sapun, sau de om care a ispravit sa se spele. E schimbat la fata; si-a ras mustatile lui galbene-rosioare, ca doua pitulici muiate in vin ruginiu. ii sta desigur mai bine asa, cu fata grasa, rasa din proaspat. Dar nimeni nu observa nimic. El e putin intepat de aceasta nebagare de seama. Toti par preocupati, consternati, dau din miini violent, toti deodata. Ce dracu i-a apucat?

- Dar ce s-a intamplat, frate?

- Uite, asta nu stie?

- Cum, tu nu stii, n-ai auzit?

- Nevasta lui Moraru...

- Morarita... de...

- Ei, ce-i cu ea? A fugit?...

- si-a tras trei gloante.

- A murit?

- O, ho!...

- Ce vorbiti? Pai de ce, domnule?

Ramura respira usurat; acum putea si el sa-si explice cum nu se observase taierea mustatii. Pe urma dadu din umeri si ridica ochii in sus. Era un albastru atit de dulce sub soarele acesta potolit, ca simti pacea lui imbibindui-se in suflet, ca o tinctura in piele. El aspira profund licoarea inceputului de vara si, la senzatia lui placuta, domoli cu greu o multumire ascunsa, care-i gidila buzele. intr-adevar, pactiza el cu propria lui constiinta, ce sa nu dam cartile pe fata; nenorociri de acestea rare mai vin din cind in cind sa-ti mai arate ca viata de toate zilele, cu micile ei neajunsuri, nu-i chiar asa de groaznica, precum, iaca, se arata uneori. Poate, fara intimplarea asta, n-ar fi bagat de seama cit de frumos e albastrul cerului astazi, iar foamea care-l devoreaza ar trece nepretuita, ca o necesitate banala si dobitoceasca. Biata Morarita! A incercat intr-un rind sa-i faca putin curte, dar a vazut ca-si pierde vremea degeaba. Ispititoare femeie, cu adevarat! incolo, ce-l priveste pe el, ce poate sa-l priveasca! Atit numai; pacat de ea, era frumoasa...

si se uita intrebator la Manaru, care se apropie dus de neincetatul cuvint din minte. "Ce ne priveste..."

Manaru s-a oprit la citiva pasi si-l tinteste cu ochii ficsi si metalici; si tace; si e o amenintare teribila in tacerea lui. si Ramura tace; el ar vrea sa-i spuna glumet: "Ce-i, mai, ce te uiti asa la mine, de parca ai sta sa ma maninci?" Dar nu stie de ce, i-e cu neputinta sa-si compuna o figura glumeata si cuvintele i se topesc in git.

in cele din urma, in tacerea ce se lasase, vocea lui Manaru pronunta clar si cadentat ca orologiile turnurilor in nopti:

- Morarita s-a impuscat; ai auzit?

- Da, am auzit, raspunse Ramura ferindu-si ochii de sub puterea ochilor lui Manaru.

El ar mai fi vrut sa adauge: "Ei, si ce ne priveste!" insa fara sa-si dea seama cum, incepu sa simta deodata ca este o legatura strinsa intre el si moarta, cu toate ca n-ar fi putut spune care.

- Cu trei gloante de revolver.

- Cu trei gloante...

Manaru priveste tulbure la cei din jur si i se apropie de ureche:

- intelegi, atunci, unde am fost de dimineata?...

- inteleg, facu Ramura masinaliceste, cascind ochii mari, caci nu intelegea nimic.

Manaru se apropie si mai mult de dinsul, ii trecu mina pe dupa git si-l scoase afara din grup. Parea foarte incurcat.

- Uite ce... te rog... dar sincer... il tinea de git prietineste, ca si cum i-ar fi vorbit de-un lucru fara insemnatate sau cel mult de-o afacere oarecare... spune-mi: ea s-a... impotrivit...

- Cine?

Manaru ridica din umeri plictisit:

- Frosica! spuse el, cu un ton care adauga de la sine: "Ce mai ma intrebi?..."

Ramura il cerceta lung si timid. si nu stia cum sa inceapa. in orice caz, situatia era caraghioasa, ii venea sa zimbeasca, dar pe creieri i se asezase zabranicul unei presimtiri.

- Din doua vorbe! reteza scurt aerul Manaru.

Daca i-ar spune ca nu s-a aparat deloc, cum a fost intr-adevar, l-ar jigni, desigur. si nici nu l-ar crede... Afurisita imprejurare!

- De ce nu raspunzi?

Se hotari:

- Ce intrebare? Desigur ca s-a aparat... ca orice femeie...

- Va sa zica, nu s-a aparat?

- Ba s-a aparat, de, ce sa zic...

- Mult, mult?

Pauza de scurta, dar adinca gindire, de ochi care se intrestraoung pina-n obscura vizuina a cugetului celui mai ascuns. E, cum ar putea sa spuna, ca s-a impotrivit asa, de forma?... Odata ce-a apucat-o pe calea asta? In orice caz, asigurindu-l, mindria lui nu poate fi decit gidilata... si, fara indoiala, impacata...

- Auzi ce te intreb?

- Mult, desigur...

- S-a zbatut, a strigat, a amenintat cu revolverul? Spune, ce stai? racni deodata Manaru, batind nervos din picior.

Ramura crezu ca o iesire brusca l-ar scoate mai de-a dreptul din penibila incurcatura si ar aduce la realitate pe nebun. incerca deci, fara a mai sta mult pe ginduri, dar glasul ii tremura.

- Ia lasa-ma in pace, mai. Ce te-a gasit? Astea sunt lucruri care nu se spun...

Facuse chiar miscarea de desprindere si ochii lui fugira dupa curaj, inapoi la grupul care-i privea nedumerit. Dar Manaru il insfaca numaidecit de brat si dintr-o smuncitura il aduse cu nasul drept in nas.

- Ai sa-mi raspunzi, aici, pe loc! mirii el cu vocea scazuta. Ea de ce n-a tras?...

- Foarte simplu: pentru ca nu avea la indemina...

- De ce n-a tras pe urma... pe urma... rinji Manaru, aratindu-si coltii.

- Ce vrei sa-ti raspund?... ridica din umeri Ramura si ridicatul acesta din umeri, de om gras si satisfacut, de don Juan nepasator si fara raspundere, ii pecetlui osinda in ochii injectati ai celuilalt.

- Ah. ti-ai ras si mustatile! ragi el ragusit, ca si cind acest ultim amanunt ar fi fost hotaritor.

si inainte ca Ramura sa se dezmeticeasca din stupoarea in care il cufundase acest bizar dialog, mina lui Manaru se infipse in gitul alb si gras. Se clatinara si se rostogolira. Ramura bolborosea ajutor, astupat, cu ochii holbati, care pareau sa spuna: "Am mintit, nu s-a aparat deloc!" Dar Manaru stringea.

Ceilalti se repezira. il apucara de subtiori, de mini; era cu neputinta sa-l dezlipeasca de corpul de care se inclestase; iar bratele invinsului se balabaneau in aer. si ochii bulbucati dadeau afara lacrimi mari, rotunde, opale, de parca Manaru stringea de-o besica pe care voia s-o stoarca de ultimele picaturi.

- Puneti mina, domnilor, ce stati?

Strigau astfel cei mai din urma. Caci era intr-adevar curios cum o gramada de oameni sa nu poata sa-i desparta. si cu toate astea, cei mai apropiati isi dau zadarnic silinta. Toate bratele apucasera si trageau vinjos de bratele lui Manaru. Dar. Doamne, parca nu puneau prea mult suflet. Dupa cum nici cei din urma nu puneau parca destul suflet in indemnurile lor. Ei strigau, faceau gura mare si gesturi largi, dar fiecare simtea ca larma asta nu era decit de forma. Orasenii astia tihniti, excitati de cele trei gloante ale Moraritei, voiau in adincul cugetului lor lucruri mari, evenimente catastrofale. insa laolalta, in vazul si auzul general, ei se agitau si se indignau:

- Dar ce fu astazi, domnule?

- Puneti mina, domlor, acum stam de filosofie?

- L-a omorit?

- Mai gata... si uite, domnule, cum stau...

Erau intr-una cei din urma, care stau ca pe spini; ei vreau sa se termine odata.

si, intr-adevar, se termina. Bratele lui Ramura se desfacura cruce; figura umflata si invinetita holbase ochi mari de spaima si de intrebare: Cum, atita lume in jur, si totusi sa fie omorit, asa pe incetul... poate ca era o intelegere.

Manaru se ridica galben, zburlit...

- Ce, s-a terminat? intreba el uimit.

si se pleca iarasi, punind urechea pe pieptul intinsului la pamint.

- Ei, asta-i buna... Puneti mina, domnilor... Ce stati ca idiotii?... Respiratie artificiala... si in glasul lui era ca o ciuda pe imbecilii astia, care-l lasasera sa mearga asa departe.

Singur ii lua minile si incepu sa le ridice si sa i le lase in ritm, ca pe minerele unei pompe.

- Nu, figura asta era rezervata Frosicai! se scuza el celor de fata, pompind zadarnic viata in trupul stins pentru totdeauna.

Manaru mergea repede spre biroul politiei. Drumul duce pe soseaua judeteana, apoi coteste spre biserica, pe strada Sfintul Ilie. El venea ca o vijelie, in pas gimnastic, cu capul gol - caci palaria ii cazuse in lupta - cu parul vilvoi. Lumea privea cu teama aceasta aratare grabita, care crestea pas cu pas, dirza si amenintatoare. Cravata intr-o parte, hainele in dezordine, parul ridicat in coarne si-n cornite, rasucite de vint, lovindu-se unele de altele, albul ochiului stricat de firisoare singeroase, calcatura solida din plin, facind sa dirdiie tarabele cu caciuli intinse pe sanuri si stachetii orizontali batuti cu cuie incovoiati de greutatea cojoacelor atirnate.

Cind coti spre biserica, tignalul energic al comisarului il ajunse din urma. Manaru vazu tipetele ascutite ale fluierului intrecindu-l, ca doua ascutisuri de suliti de-o parte si de-alta. si indata, din toate partile, tisnira sunete ascutite de tignale. Pareau ca se intretaie ca fulgerele, cautindu-l prin cotloane si prin vazduh. Erau atit de prelungi si de sfisietoare tipetele acestea, ca Manaru simti deodata vintul hotaririi, care-l ducea incoace, rascolindu-se pe loc, de parca si-ar fi schimbat brusc cursul. Cum, sa fie adevarat ca de-acum, din clipa asta, nu se va mai misca asa cum va vroi el, ca altii vor hotari de drumurile lui? in inima si-n tot corpul i se facu deodata gol: picioarele continuau totusi sa-l duca inainte. si asa, fara sa stie singur cum, se trezi in gradina de cruci si morminte a vechiului cimitir. N-a vrut sa fuga, dar nici sa se inchine, cum a depus mai pe urma la cercetari, nestiind ce alta explicatie sa dea acestei curioase abateri din drum. A vrut, o clipa numai, o ultima clipa de libertate, in amintirea trecutului fericit si zburdalnic, care acum se inchidea cu lacat greu, sa revada icoana aceea a iadului, ce-l uimise atit in copilarie, zugravita cu putina stiinta si cu multa fantezie pe paretele bisericii, dedesubtul edenului, cu coline pina la glezne si cu copaci pieptanati regulat, pina la genunchi, de unde Adam si Eva erau fugariti de palosul Arhanghelului sub ochiul lui Dumnezeu, razbatind crunt si fioros prin triunghiul infinitului. Cu zvicneli repezi de inima, socotind dupa ureche timpul cit ii mai raminea, din dreptul unde tropoteau acum cizmele greoaie ale agentilor pina la poarta cimitirului si de acolo pina in pridvorul, unde se gasea, al bisericii, el imparti in intervale egale tot patratul ocupat de infern pe zid, incepind de la mina ce cumpaneste balanta cu suflete si pina-n coltul opus unde un Scaraoschi de culoarea castanei troneaza, rizind de satisfactie, pe falca de jos a unui monstru urias cu gura ferastruita si cu ochi singeros, aducind la seaman cu capul de stiuca.

Agentii il inconjoara tocmai la imaginea din mijloc, pe care o cauta si care-l tulbura odinioara mai mult, in copilaria departata, incropindu-i singele si facindu-l sa vijiie, a unei femei pe care doi draci o tin chincita pe pirostii, astfel ca flacarile pedepsei sa-i mingiie, cu limbile lor arzatoare, izvorul de placeri si de vieti, prihanitul izvor al vietei.

Agentii dau semne de nerabdare; vazind ca zaboveste, il invita politicos. El trebuie sa se urneasca si porneste, ducind cu sine, in creierul aprins, imaginea Frosicai pe pirostiile infernului. Vai, daca mai astepta putin, daca mai avea cit de putina rabdare, barem pina dupa-masa! si se inchipuie asteptind-o in antreu, dudnd-o in culcusul pregatit din nou, dezbracind-o in mingiieri si cuvinte dulci si obscene, ca pe-o mult asteptata amanta, si zugrumind-o in clipele placerii, incetul cu incetul, facind-o sa expire in spasmul suprem. Dar nu e multumit nici de imaginea asta si inchipuirea lui scormoneste acum alte nascociri mai groaznice, cu pirostrii de foc, cu cleste inrosite, in vreme ce, inconjurat de agenti, urca treptele subrede ale sectiei de scinduri roase, cu noduri ca bataturile picioarelor batrinesti.

Si indata totul se sterge dinainte-i, totul se umple de vazduhul gol, si pe geana orizontului apare capul taiat si fioros, plutind incet si galben ca un astru al iadului.





La Grandiflora - Partea 01
La Grandiflora - Partea 02
La Grandiflora - Partea 03


Aceasta pagina a fost accesata de 767 ori.