• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Vedenia - Partea 02

II.

Cind doamna Naicu primi telegrama, la inceput nu i-a venit sa creada. A ramas cu sufletul golit, apoi a inceput sa tremure si fata i s-a ingalbenit deodata. Degetele lipsite de orice putere au scapat alba scrisoare a mortii, care pluti fluturind vesela spre pamint. Picioarele i se indoiau; daca n-ar fi fost soldatul s-o sustina, asa ca in teribila inchipuire a domnului capitan, s-ar fi prabusit pe pavajul colturos din curte.

De atunci n-a mai stiut nimic de sine. Nici n-a vazut rinjetul lacom al ordonantei, cind a cuprins-o in brate si a purtat-o pina in casa, asezind-o pe pat. Nici n-a vazut pofta desfrinata cu care i-a desfacut bluza, lasind-o in camasa decoltata; nici n-a simtit arsura buzelor lui unsuroase atingind umarul ei. Cazuse in cea mai adinca nesimtire.

De la sase seara, cind a primit vestea, si pina dupa miezul noptii, a ramas ca rupta de viata. Soldatul, care venea din cind in cind s-o vada. ar fi putut crede ca a murit de-a binelea, daca umflarea inceata a pieptului nu ar fi dovedit zvicnirea necurmata a vietei.

Atunci a inceput sa-i pingareasca trupul cu ochirile lui poftitoare. Mai ales ridicarea ritmica a sinilor ii ratacea mintea. Parul despletit, lung, castaniu, se risipise in valuri incilcite pe albul cearceafurilor, fusta subtire desemna atitator conturul rotund al pulpelor si soldurile pline.

A privit-o mult timp asa; apoi, intr-un tirziu, a tresarit la o miscare brusca a corpului intepenit. Atunci s-a strecurat pe nesimtite afara.

Ea a deschis ochii mari, caprii, oprindu-i mirata in impletitura de zugraveli aurii a tavanului. Pe urma s-a mirat si mai mult vazindu-se trintita in pat, singura; si-a adus aminte pe data amarnica veste. A infundat capul in perne si a inceput sa plinga inabusit.

Afara, o lumina slaba licarea in odaita soldatului. Anton urmarea cu degetul sirurile depesii, silabisind greoi. Cind sfirsi, rinjetul de broasca ii taie din nou figura in doua.

- Care va sa zica, acum e acum! bolborosi el. De ce n-am avea si noi dreptul adica...

Dar vorba nu avu taria sa urce pina-n culme suisul pe care se avintase gindul.

insa ideea, care i se deschisese acolo, in minte, il facu fara voie sa izbucneasca intr-o hohotire nastrusnica de ris. Ferestrele zornaira speriate parca de zgomotul acesta teribil, iesit din pieptul lui herculean. si-n puterea noptii, in curtea lunga si pustie, hohotul acesta infiora linistea deplina cu izbucnirea lui, ca un raget de dihanie in singuratati.

Ea-l auzi de-acolo, de sus, din odaie. Suna atit de nepotrivit cu starea ei sufleteasca, incit i se paru deodata straniu si infricosator. Suspinele incetara. Inima incepu sa-si iuteasca bataile; un fior o zgudui din crestet de-a lungul trupului. Simti plutind in jurul ei un duh de amenintare.

Acum domnea o tacere apasatoare in odaie. Flacara lampii pilpiia trist si biziitul ei monoton se stergea usor, confundat cu linistea de moarte.

O scutura un tremur. Astepta cu infiorare hohotul sa se repete. si numai tirziu, prinse sa se linisteasca. Atunci tristetea o cuprinse in mrejile dulcei sale amaraciuni.

intii gindul i se acata de o intimplare uitata din copilarie, pe care nici acum n-o intelegea lamurit. Dar amintirile aruncate asa de departe se intoarsera gramada si se vazu in preajma razboiului, ascultind povestirile domnului capitan despre macelurile din Kirkilise si Adrianopol.

Domnului capitan Naicu ii placea mult s-o vada ingrozita de ispravile razboinice basmuite seara cu o cruda placere, adaugind toate floricelele stilului oratoric-patriotic, unicul din care-si incherbase educatia si viata sa ostaseasca.

Dorea razboiul cu inversunare la un pahar de vin dupa masa; ba chiar dupa mai multe pahare se infuria rau contra celor ce nu "ne trimet mai repede sa facem pace in Balcani".

Dar, ca si odinioara cind era vorba de parerile lui de ateu, ea nu aproba deloc astfel de dorinti. Ideea ca ar putea muri curind o deznadajduia cu atit mai mult cu cit discursurile lui razboinice i se pareau adevarate cobiri, iar incapatinata lor repetare, un semn sigur ca nu va scapa, ca unul ce-si doreste moartea cu atita indaratnicie. Gindul acesta o nelinistea intr-una, o facea sa inchida ochii noaptea tirziu de tot si o trezea totdeauna cu citeva ceasuri inainte de faptul zilei. in diminetile acelea, spre mirarea lui, Naicu o gasea tinindu-l inclestat in brate, tocmai pe ea, atit de pudica in intimitatea vietii lor de casnicie.

Atunci venira zilele mobilizarii.

Cind clopotele bisericilor anuntara razboiul, ea avu citeva dezlantuiri de plins. incetul cu incetul numai, se potoli. Observase ca si el e cam uluit de razboi, cu tot eroismul de care daduse dovada inainte, cind luau vinul dupa masa. Ba de la un timp, domnul capitan batea chiar bine de tot in retragere.

- Nu de altceva, frate, dar nu vezi?... holera asta pacatoasa! Asa insemneaza sa mori ca un adevarat erou pe câmpul de onoare? Trebuie sa lupti, i-auzi! cu vibroni si cu tulumbe! Ma rog, te duce la moarte, ca vita la taiere... si ce moarte, domnule!... ce moarte!! Unde e eroismul?

Din clipa aceea se sili sa nu mai izbucneasca in fata lui. Se straduia din greu sa nu para intristata. il incuraja, il coplesea cu o sama de dragostenii femeiesti, mai deseori copilaresti, caci, cu toti anii ei maturi, era departe de a fi o femeie. Uneori se prefacea chiar vesela. Ba, cind ii schimbase soldatii, il sarutase cu un adevarat avint de bucurie.

si nu fusese prefacut avintul acela! Caci putin ii pasa de va ramine cu Ion sau cu Anton. Dar chiar in dimineata aceea o batrina slabanoaga, cu fata de ceara si zbircita ca stafida, cu nasul incovoiat in jos si cu barbia incovoiata in sus, un curat chip de vrajitoare, se tirise pina-n curtea domnului capitan, sprijinindu-si corpul tremurind de un toiag. ii spusese ca e mama lui Anton, ca n-are decit un copil, ca-n razboi o sa moara si acela, si ca o roaga sa induplece pe domnul capitan sa-i lase feciorul in tara, vistavoi in curte. Dar cind vazuse ca Aurelia nu-i raspunde, preocupata de propria ei durere, incepuse sa plinga, sa se zvircoleasca, s-o tinteasca amenintatoare cu ochii ei de vrajitoare.

Cazuse in genunchi, facind matanii pina-n pamint, blestemind pe cei cari ii vor lua flacaul si amenintind cu acatiste pe la manastiri, in urma carora dusmanii copilului si cei ce nu vor sa-i dea o mina de ajutor aveau sa indure ispasiri groaznice. si vocea ei uscata si scirtiietoare zugravea atit de infiorator si cu atita amanuntime pedepsele lui Dumnezeu si ale iadului abatute peste omoritorii lui Anton si peste cei cari-l duc la moarte, ca doamna Naicu, speriata de izbucnirea aceasta de bocete si de blesteme, hotari sa nu se lase pentru nimic in lume pina nu-si va indupleca barbatul sa schimbe soldatii. intreaga ei copilarie petrecuta in fumul de tamiie, alaturi de matuse-sa starita, ii aducea o gramada de pilde, care de care mai infricosate, de unde se dovedea vadit ca ziua puterea de neinlaturat a teribilelor acatiste.

De buna seama ea nu povesti domnului capitan nimic din cele intimplate; era sigura ca dinsul avea sa rida de temerile ei copilaresti si va da in brinci, afara pe poarta, pe batrina. insa cind el primi in sfirsit sa-i schimbe, in urma altor argumente, nascocite de dinsa in locul celor adevarate, nu se putuse stapini sa nu-i sara de git, fericita ca asa, fara ca el sa stie, il ferise de la o primejdie pe cit de infricosatoare, pe atit de sigura.

Plecarea fusese trista. Ca sa-l incurajeze, se silise sa para mingiietoare, curagioasa, vesela. Dupa ce se departase insa in trapul calului spre cazarma, cind disparu cu totul in praful drumului, fusese cuprinsa de aceeas sfirseala ca si astazi la primirea telegramei si nu avusese taria sa mearga la iesirea din oras a regimentului, pe la podul de peste Olt.

De atunci vremea o petrecuse urmarind cu inima strinsa coloanele gazetelor in care erau trecuti cei morti.

indoi numarul rugaciunilor cu tilc intelese numai de dinsa - cheie a vietei cu care o inzestrase in mare mister matuse-sa starita - si reincepu cu si mai mare ardoare sa cerceteze cu masuta ei vapsita in negru si fara cuie, viitorul acesta nelinistitor ce uneori i se parea ca se deschide dinainte-i ca un abis naprasnic, ascuns sub pajisti smaltuite si momitoare, in care piciorul inainteaza fara grija.

in toata aceasta vreme, Anton parea ca-si face serviciul cu vrednica si supusa credinta. Se invirtea in jurul ei linistit si greoi, muncind totdeauna fara sa scoata un cuvint, ca un animal credincios.

Se bizuia mult pe dinsul. in singuratatea aceea, corpul lui de taur si ideea ca el o vegheaza cu recunostinta erau chezasii puternice ca n-avea a se teme de nimic.

Iar zilele treceau astfel monotone si pustii, pina ce vestea groaznica ii cazu in miini...

Buna parte din trecut i se perinda acum prin minte. Apoi, cind nu mai avu ce sa-si reaminteasca, viitorul ii aparu deodata nesigur, sters, gol...

Sa se intoarca la matuse-sa?...

in inchipuire prinse sa i se zugraveasca chilia de manastire, cu lazi lungi, ascunse in velinte moi, drept scaune si paturi, iar pe pereti, cu scoarte multicolore, in care un sfint Gheorghe de arnici stralucitor ucidea un balaur la fel, sau o barza ciugulea rime din riu. Printre ele, de asemenea, icoane vesele de metal, sau mohorite, afumate si nedescifrabile, din lemn sfint, adus de la Sfintu Munte. Dar, Maica Minodora, zgircita din sale si cu umerii obrajilor ascutiti, nu mai avea s-o duca mult...

si Aurelia se vedea chitind scoartele moi in lazi si asezind deasupra oalele smaltuite de pe polite si tava cea mare, de argint, si cutitele cu miner de os daltuit de pe mese si filigenele scumpe si toate celelalte lucruri ale bunicii. si se vedea cu lazile inchise, in carute mici de munte, luind-o pe un drum lung, intortocheat si numai praf, un drum ce parca tot ocoleste si nu mai ajunge niciodata intr-un loc anume. Dar care e locul acela? Drumul intortocheat s-a intors de la sine, iar calutii cu urechile blegi trag inapoi carutele mici, cu lazi mari cit niste cosciuge de popi grosi, spre aceeas poarta boltita pe care o parasisera cu putin inainte. si maica Aurelia se intrezareste in costumul negru, privind prin ferestruica chilioarei cum ani dupa ani se scurg tristi, pustii, greoi...

in odaita lui, Anton privea cu ochii tulburi nestatornicia flacarei mohorite a festilei. Lumina se desprindea cercuri-cercuri din simburele fara astimpar al focului de luminare, incununindu-i capul intr-o aureola mobila si singerie. Zadarnic insa se proiecta pe vagile proeminente ale figurei primitive; zadarnic parea ca se mistuie sub strasina stufoasa a sprincenelor aspre: era cu neputinta sa razbata prin pielea de ciubota ca sa fecundeze vreun gind in creierul opac. Stereotip, memoria reproducea doar dialogul acela dintre el si Ion, cind venise sa-l schimbe:

- Ma baiatule, sa nu faci ca mine, ca tot ca mine o pati ...?

- ...te goneste si pe tine repede, repede...

- Ce sa nu fac, frate-meu?

- De ce crezi tu, ba, ca cucoana tine mortis sa ramii in locu-mi?

- He, he... tu sa traiesti, baiete... pai mamuca e mestesugareasa mare... pai cind ti-o face ea de... lasa, nu mai sti si tu...

- Prost esti, ma... tot ca mine, frati-meu..."

si-n necazul lui fara margini, ca era luat in razboi, tocmai el care se obisnuise atit cu ideea raminerei in tara, Ion incepuse sa-i insire vrute si nevrute, intelese, si neintelese, strecurindu-i in cap cu ocoluri din ce in ce mai putin largi, pe care in siretenia lui taraneasca le socotea foarte trebuincioase pentru o mai zdravana convingere, ideea ca, fara doar si poate, cocoana tine sa ramina c-o ordonanta tinara, voinica si mai cu seama indrazneata, nu cu un moloman, cum s-a aratat el sa fie si cum ii parea rau acum c-a fost.

- Crezi tu, ba, ca la cocoane d-astia cu pielea subtire si cu vopsea pe ochi nu le trage inima mai bine la un flacaiandru,, colo voinic, de tara, decit la un mosulet hodorogel? Pai, tu stii, ba, povestea cu ciobanu si cu nevasta arindasului! Ia asculta colea...

Anton a ascultat povestile celuilalt,, iasindu-se in voie furat de tilcurile viclenei anecdote. Dar gindul ascuns nu i-l pricepu Anton. Caci Ion, stiindu-l cel mai natarau din companie, gindea asa, sa-l impinga la vreo natingie boacana, care sa-i grabeasca reintoarcerea.

Cine l-ar fi crezut pe bleg, spunind la judecata ca el l-a indemnat?

Ramas singur, mormanul de carne la inceput sovai. Dar faptura stapânei, atit de plapinda pentru dinsul, se aprindea ca o flacara tot mai vie, umplindu-i tot ce putea fi imaginatie in capul enorm.

Luarea-aminte pe care Aurelia i-o arata, grija de nu-i lipseste ceva, glasul prietenos in intrebari, in porunci, in vorbele de toate zilele, sfirsira a-l lumina pe deplin. Avea dreptate Ion. Unde s-a mai vazut atita duh de blindete la o capitaneasa?

"E tineretea, Anton, flacaule, care cata tot tinerete!..."

Odata naluca aceasta casunata, nimic n-o mai putea dezradacina; caci in strimta incapere a creierului nu mai era loc si pentru vreun alt gind precumpanitor. Totusi nimic n-ar fi putut sa-l hotarasca a fi mai indraznet si cu altceva decit cu ochii rotiti spre dinsa mai mult pe furis. E1 stia una si buna: femeia, cind i s-a facut de dragoste, cade de la sine, ca poama. si astepta, in cea mai deplina siguranta, coacerea deplina a fructului.

"He, cind i-o veni nabadaile... ma striga ea singura..."

in seara asta insa boldul poftei paru sa-i dea ghes mai cu indrazneala ca de obicei Dar o adiere poltrona de intelepciune, la urma de tot, il sfatui inca sa nu se pripeasca. El o asculta rinjind: "Acum trebuie lasata sa-l jeleasca nitel, crestineste...»

...Dar daca n-o fi murit, si Sbierea s-o fi grabit sa-i vesteasca sfirsitul, fiindca boala ii paruse prea grozava pentru ca doctorilor sa le mai ramina vreo nadejde?

Atunci Dumnezeu i-l va lasa, caci credinta i-e atit de limpede, incit ii poti vedea taria ca lespedea de piatra printr-un riu de munte. intocmai ca la Avraam, mântuirea va veni la urma. Se poate chiar ca zorii zilei de miine sa-i aduca lumina vestei celei adevarate, ca totul n-a fost decit halucinatie, careia Dumnezeu, in marea lui bunatate, a dat-o prada in noaptea aceea, pentru o mare incercare a sufletului si a credintei. Doamna Naicu intoarse usor capul la masuta de noapte si mina ei se indrepta tremurind spre hirtia mototolita acolo. O desfacu cu incetineala degetelor ei slabe: Ce-ar fi! Ce-ar fi, daca slovele ar fi disparut dintr-insa! Dumnezeule, ce minuni nu implinesti tu in nestramutata ta bunatate!

Ea desfacu hirtia si literele disparusera intr-adevar. Erau numai niste socoteli cu creionul. Dar minunea trai numai un moment, numaidecit apoi isi aminti ca socotelile le facuse chiar ea de dimineata pe hirtia aceasta de caiet, care nu aducea nimic cu o telegrama. Totus, unde putea fi telegrama? De ce nu e linga ea pe perna, pe asternut sau pe jos?

Se ridica intr-un brat si privi cu luare-aminte in jurul patului, pipai pe sub plapoma, pe sub dinsa, in groapa pe care trupu-i o facuse in salteaua moale. Dar nimic, nici o telegrama! E doar mosorul cel alb, cu care se jucase pisica, iar dincolo o cirpa, o batista. Doamne! daca ar fi astfel i Daca a fost numai o incercare a nepatrunsului! Al cui era doar risul acela asa de puternic, in noapte, pe care l-a auzit indata dupa desteptarea ei? Nu-l cunostea al nimanui dintre cei dimprejuru-i. Asa de puternic nici Anton nu putea sa rida; si el nu ridea niciodata...

Doamna Naicu clatina capul cu tristete. Era prea obisnuita cu astfel de atipeli ale cugetului in plina ziua si-n plin lucru gospodaresc, ca sa nu se teama ca tot ceea ce-i trecea acum prin gind nu era decit tot desarte naluciri.

si se lasa totus dusa de ele, fiindca ii ramineau singura mingiiere.

O, daca ar fi fost un razboi de adevarat, cu gloante si cu obuze, cel putin l-ar fi adus ranit! Cu ce iuteala ar sari din pat, ar trezi soldatul, l-ar trimite in oras dupa medicamente! si se vedea grabita in jurul patului, dindu-i primele ingrijiri ca o sora.

Sau daca e mort - si cind mosorul gindului se opri aci, isi simti sufletul inundat de o intensa lumina, ca si cind tavanul ar fi crapat in doua si prin poarta deschisa a cerului ar fi vazut tronul dumnezeiesc - daca e mort, de ce nu vine sufletul lui s-o scape din aceste nelinisti, ca in cartile cu minuni si taine, cu care umpluse podul?

"Hai, vino si tu, e atit de bine aici unde sunt eu!..."

si atunci durerea ei, pe care o simtea tare ca o piatra ascunsa in dosul acestor ginduri, s-ar muia deodata, s-ar topi ca ceara unei luminari. in singe i-ar alerga numai flacara vesela a bucuriei, caci sfintul duh i-ar arata ca si lui Pavel, calatorind spre Damasc, minunea adevarului etern si singur adevarat. insa nu s-ar grabi sa urmeze de indata pe domnul capitan; ar mai zabovi citeva zile pentru a lasa timp si bietei tarine de trup sa se dea bucuriei pentru zdrobitoarea bucurie a sufletului. Ce uimitoare si totala schimbare, din jalea cea mai crunta, la bucuria cea mai sfisietoare!

De ce nu vine sufletul lui?

si-l inchipui mai intii ceva abstract, o suflare usoara adiind prin camera, o forma stravezie, infiripindu-se alaturi de dinsa, soptindu-i cuvinte dulci si armonioase ca o muzica, sau cu tilc adinc, cum raspund spiritele de obicei prin masa cu paharul miscator. Pe urma si-l imagina din ce in ce mai concret, asa cum era el cind traia, chiar in uniforma, insa fara viata, palid, cu ochii ficsi, goi de expresie, sticlosi. Icoana aceasta o inspaiminta.

Vroi s-o alunge, dar gindul nu-i dadu acum pace. Desigur, avea sa-i apara ca pe patul mortii, asemenea unuia care se stinge de holera. Cu ochii in fundul capului, ca doua gauri negre, cu obrajii scofilciti, cu buzele supte, cu pintecele scobit, cu picioare lungi si aduse, cu degetele inchircite.

Se cutremura. Din nou ii rasuna in minte hohotirea puternica de adineaori. I se parea ca vede pe barbatu-sau alaturea, un holeric muribund, rizind salbatic, privind-o dezmatat, gata s-o apuce cu miinile lui ca niste gheare.

si la fiecare miscare a vedeniei ea auzea trosnituri seci de oase.

Simti trupul muiat in sudoare fierbinte si in sudoare inghetata. in locul luminii dumnezeiesti, senzatia pustiului o ineca cu totul. Ramasese incremenita pe marginea patului, strinsa ghem, temindu-se sa faca cea mai mica miscare, cu ochii tintiti intr-un gol al odaii in care parea ca staruie inca vedenia inspaimintatoare a holericului.

Pe urma o idee mintuitoare o intari. isi aduse aminte de Anton soldatul. Nu era singura! Vlajganul acela urias o va apara de toate iazmele iadului. I-a facut atita bine! si-n gindu-i vazu uriasul cu pumnii pietrosi sarindu-i in ajutor. Dar o intrista de tot imagina ce i se nazari atunci: pe Anton alungind umbra barbatului.

- Doamne, ce prostii! vroi sa zica tare - dar abia se auzi printre buze - ca sa alunge valmasagul haotic si deznadajduit de ginduri. Doamne! Dar oricum va fi sa-i apara barbatul, nu va striga dupa ajutor, nu-l va izgoni.

Numai sa vie umbra aceea... si ea va gasi destul curaj ca sa intimpine minunea, adevarul...

- Dar Anton o fi dormind?

Se gindi sa se ridice din pat, sa priveasca pe fereastra. De va fi lumina, il va chema sa se culce sus, in antreu. Vroi sa se ridice; distanta de la pat la fereastra i se paru insa o vesnicie si renunta.

Prinse totusi de veste ca lampa incepuse sa pilpiie. Se ispravea gazul. Gindul ca ar putea ramine pe intuneric intrecu toate spaimele de pina acum.

Trebuia sa cheme ordonanta. Se sprijini in coate pe perini. si ochii ii cautara fereastra.

Ramase inmarmurita. Acolo, in dosul geamului, lumina palida, ce rasfringea lampa pe stinse, mingiia un cap aproape sters in negura, un cap galbejit ca de mort. Avu doar timpul sa-i vada o gura uriasa, rizind cu toti dintii, si doi ochi atit de lucitori, ca parca rideau si dinsii. incolo nu mai putu sa vada nimic.

Cazu pe perini cu ochii mariti de groaza, tinindu-si suflarea. Flacara lampii pilpiia rar si apasat, avea din cind in cind tresariri grabite, improscari subite de lumina, apoi slabea iaras necontenit, facind pe nesimtite loc intunericului.

Din gitlejul ei scapa de-abia auzit, aproape nearticulat, slab ca si lumina ce se stingea pe indelete, ceva, un cuvint, un nume:

- Antoni...

Apoi, ca si cind ar fi prins curaj, numai la pomenirea acestui nume, nevoia de a striga o cuprinse deodata. si incepu sa urle, intii puternic, apoi, obosind, din ce in ce mai slab.

- Anton!! Anton... Anton...

Pe urma isi viri capul m asternut, ca si cind ar fi vrut sa. se ascunza... Zgomotul inimii, pornita intr-o bataie deznadajduita, fara friu, trecind prin puful pernelor, ii venea la ureche puternic, urias, ca larma unui mai care batea surd din adincul pamintului. in ropotul acela, abia putu sa distinga scirtiind usor usa antreului, pasi inabusiti, apoi usa camerii. Cineva intrase. in urma nu mai auzi nimic. Secundele treceau ca anii. Atunci incepu sa urle din nou:

- Anton, ajutor! Anton!

Strigatele rasunau prelungi, horcaite.

- Anton, Anton....

Drept raspuns doua miini puternice o apucara de umeri, o intoarse cu fata in sus. Ea inchisese ochii si acum stringea tot mai tare pleoapele, apasindu-le una intr-alta, parca ar fi vrut sa le contopeasca. si glasul ii horcaia inainte, fara inteles, ca un gramofon neoprit.

- A... ttt... n...

Atunci simti deodata pe gura un sarut rece, acru, lung, neispravit. Strinse buzele si repeta doar in fundul gâtlejului numele acela care nu se auzea de asta data decit ca un gemat stins, de animal ucis.

O mina puternica zvirli plapoma de pe dinsa numaidecit. Apoi corpul ii fu strins, strivit aproape de alt corp, urias, tare, aspru si inclestat ca un trup de tuci. Abia acum intelese ca nu un duh se abatuse asupra-i. si prinsa de un curaj, neasteptat, avu puterea sa strige inca o data, cu o navala de disperare, numele ordonantei, deschizind pleoapele..

Alaturi de dinsa, Anton, cu buzele aduse intr-un rinjet lacom si indobitocit, cu ochii sticlind de nebunie, cu liniile obrazului incordate de spasmul biruitor al faptei care trebuia in sfirsit sa se implineasca, o stringea cu furie, infiorat de pofta, gifiind.

il vazu intr-o singura deschidere de pleoape, aplecat deasupra ei, cu dintii lati si cu parul tuns scurt, incepind jos de tot, pe fruntea ingusta de un deget. Buzele groase si lipicioase se tirira pe pielea fina ca o atingere de melc, bratele musculoase aveau puteri de minghinea; rasuflarea incinsa o palea in obraz ca o dogoare.

Avu un gest de surpriza, apoi de dezgust si indrazni o clipa sa reziste. Dar omul era prea zdravan si, in strinsoarea lui, impotrivirea se topi cu un tipat slab, neputincios, scirbita, goala de sufletul prabusit deodata intr-o adincime necunoscuta, intr-o bezna fara fund.





Vedenia - Partea 01
Vedenia - Partea 02
Vedenia - Partea 03


Aceasta pagina a fost accesata de 688 ori.