• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Donna Alba - Volumul I - Partea 04

Spectacolul va consta dintr-o revista al carei text il va scrie Barbu Crasnaru, amicul Smaranditei, iar muzica, un cronicar monden de la "La grande Roumanie", cu vechi renume in specialitate. Sunt intrebat daca ma aflu dispus sa dau vreun concurs oarecare. Din nefericire nu cant din nimic si nu mi-am observat vreun talent dramatic. Le pun la dispozitie deci numai sufletul si bunavointa mea, evident, luminat brusc de speranta surda, dar robusta si de un indaratnic optimism, ca voi putea in sfarsit vedea odata, o seara intreaga, intr-o tinuta mai vaporoasa, intr-un aspect mai apropiat de intimitatea ei, pe doamna Alba si voi face tot ce-mi va sta in putinta sa vorbesc cu dansa, dupa reprezentatie, pentru ca statul-major din juru-mi a decis cu unanimitate de voturi spectacolul proiectat sa se termine printr-un bal cu figuri vivante si ingenioase surprize.

imboldit de aceasta perspectiva mai ales, m-am schimbat cu desavarsire si sunt uluit eu insumi de succesul meu. Ma inchipui de-acum in fata doamnei Alba si rostesc galanterii subtile, compun picanterii rafinate, care impresioneaza societatea feminina si fac sa rasune, prin contrast, ca latraturi de lup, badarane, desi cu destula sare, apropourile deocheate ale tovarasilor de masa masculini. Nivelul conversatiilor aburite de spirtul fiert coboara necontenit, dar eu stiu sa ma mentin la suprafata. Acum Smarandita isi ia libertatea sa injure barbateste pe amicul ei, pronuntand gratios cu "r"-ul ei incomplet cele mai autentice expresii surugesti. Lilica, incurajata, se preface stangaci ca incearca s-o imite, dovedind mai degraba un vechi exercitiu, cu indrazneala caruia vrea sa ne familiarizeze pentru viitor. E o maretie sa auzi aceste buze delicate si fine, incrustari de pumnal pe catifeaua dulce a tenului, intrecandu-se sa ciripeasca istorioare rusinoase, fara nici un ocol, pronuntand cuvintele oprite cu o savoare speciala, un ceas numai sau doua, dupa ce strambasera din nas ca invitasem pe baroneasa Kulicova la masa.

Eu insa m-am preschimbat in cavaler cu peruca pudrata si proclam pe Voicuta, care-mi arata o severa raceala de cand cu Kulicova, marchiza de Lamballe, tratand-o pretios, cu afectate complimente inflorite in stil hotel de Rambouillet. Gimnastica asta ma amuza nespus si uneori izbutesc sa savarsesc volte interesante, pe care le regret ca rasuna in gol; si-mi place sa-mi inchipui pe Alba in locul Voicutei, facand pe suparata si respingandu-mi rand pe rand madrigalele, pentru a zambi in cele din urma, castigata de perfectiunea la care chipul ei - acum vai! doar inchipuirea ei - ma face sa ajung. si iata, fermecata, in locul ei, Voicuta ma iarta si ma aplauda si ma cearta in surdina... ca nu mai ma gandesc la dosarul senzational de care i-am vorbit. Biata mititica, ea pune putin mister in aceasta dojana, pe care o aud numai eu, tragand astfel o linie de despartire intre seriozitatea legaturii noastre si collage-urile de suprafata ale celorlalte perechi.

Insa imbatat de inchipuirea Albei, eu ma intrec pe mine insumi si nu se poate, eu, ingaduitul, parvenitul, sa nu schimb aerul scazut al vorbelor, sa nu-l primenesc pana la cuviinta expresiilor mele, intai pe al baietilor si abia pe urma pe al Smaranditei si al Lilicai. si regret iarasi orice spirit cu totul rar care-mi scapa, si care s-ar fi potrivit de minune cu prezenta ei, dar care deocamdata imbujoreaza numai pe Voicuta. Fetele ma privesc acum cu lumina mare de simpatie, iar pe sub sprancenele scoborate ale Lilicai ghicesc ca ceasul meu a sunat din nou. Izbanda mi-e incununata, acum, cand mesele celelalte surit desarte, si numai din cateva boxe vecine si invizibile mai vine zgomot vesel, cand deci nu mai ameninta nici un risc dimprejur, de gestul neasteptat si indelung aplaudat al Marioarei Dracopol, cea mai infumurata fata din banda, de a invita pe Kulicova sa ia loc intre noi.

Orice s-ar zice, castigasem o batalie, si asta era de strasnic augur pentru ascunsele mele straduinte; o prima si solida scontare pentru victoria finala. Ma simt cateva clipe stapan peste toti acesti stapani ai vietii pamantesti; pana si doamna Kulicova ciocneste cu mine in semn de recunostinta. Asta de buna seama, insa, fara a asculta o iota din sporovaiala duioasa si complicata, ce se simte obligata s-o faca acum asupra trecutului sau. Sunt beat de biruinta, asa dupa cum cei din jurul meu sunt beti de vin si de cruson. si plecam intr-o zarva nemaipomenita in orasul cu colturile si fundul strazilor inca scaldate de restul intunecimilor, dar cu acoperisurile si cu largile frontoane ale edificiilor masive incendiate simbolic de intaile reflexe ale aurorei.

Raoul, cu care ma intalnesc a doua zi la birou, imi comunica lucruri uimitoare: a fost vorba despre mine la masa domnului Georges Radu serban! Sumbra casa a maestrului, deduc din impartasirile lui Raoul, trece printr-o perioada de armistitiu. Domnul Georges Radu serban e mai comunicativ acum si chiar el a adus vorba de mine. Pare satisfacut in chip deosebit de ajutorul ce i-l dau si-mi prezice un viitor din cele mai strasnice.

- ti-am spus eu? ti-am spus eu? Nu ma indoiam de asta! il intregeste acum in fata mea Raoul, mustrandu-ma amical ca nu-mi cunosc bine puterile, pe care el, cu mirosul lui, imprumutat de la... Nusi, l-a recunoscut de la inceput.

As vrea sa-l intreb atat numai: "Dar ea a zis ceva? si-a dat vreo parere?" -, insa pana la urma nu izbutesc sa-mi insusesc acest curaj.

Raoul, dupa ce da raita cu vorba dupa felul lui si prin alte domenii, se intoarce iarasi la ce ma sugruma de emotie, si cuvintele lui rasuna rand pe rand in urechi, cutremuratoare, ca un verdict pronuntat raspicat si in cadenta:

- A... vorbea foarte convins cumnatul meu... Pana si varha-mea, intelegi, care nu da atentie la astfel de... vreau sa spun care e complet absenta, cand se vorbeste de lucruri care n-o privesc direct, a ascultat si parea cu destul interes... Cat priveste de matusa-mea, ea s-a interesat de-a dreptul; nici nu stii cat de entuziasmata de dumneata e aceasta femeie...

Nu, n-am innebunit de-a binelea. imi pipai mainile si observ ca sunt inca sensibil; iar printul Raoul e in fata mea si mi-a vorbit in cea mai perfecta romaneasca. El priveste intr-un colt cu ochii lui mici, tataresti si luciosi, pe care ii asmute sa vada mai bine, cu clipiri repezi din pleoapele mai vinete decat restul figurii rase cu ingrijire. isi mangaie apoi cainele, care si mie mi-a devenit din nou nespus de simpatic si ma fericeste deodata, iarasi fara introducere, dupa ce-mi povestise de-o proaspata dovada de inteligenta a lui Nusi si despre apropiata cadere a guvernului:

- A, nu, asculta, adevaratul succes pentru dumneata, se aude vocea lui joasa cu dese ridicari pitigaiate, cu rh-ul lui iremediabil si cu accentul pur frantuzesc pe vorbele valahe - e ca ea a ascultat... Aha, eu o cunosc bine pe Alba... trebuie ca in vorbele barbatu-sau a fost ceva anume care a impresionat... dar ce? dracul stie... asta m-am razgandit mult si inca nu vad... Convingerea cu care vorbea Georges? si asta e prea putin...

Ciulisem urechile ca un prepelicar la vanat si-mi ascuteam de zor mintea sa pricep si eu. Simteam totusi ca serviciul imens pe care mi-l facuse maestrul ma nelinistea, ma indispunea in momente care alternau cu chiuiturile mute de fericire din sufletul meu. intoarcerea asta subita a lui ma incurca oarecum... si-mi repetam necontenit in mine: "E prea tarziu, e prea tarziu... Ce mai pot face? Cum mai pot sa dau inapoi, cand ea e atat de alba, atat de mandra, atat de eleganta, atat de frumoasa? s-apoi ea m-a adus aici, in casa asta... ea m-a facut s-ajung la elogiile tardive, extrem de tardive, ale domnului Georges Radu serban!..."

Printul Raoul si-a ridicat circumflexele sprancenelor, descoperind fundul roz al pleoapelor, parca lipite cu ceara.

- Eu cred, continua el muncit de obsesia acestei nedumeriri, careia tocmai el, psihologul emerit - cum mi se prezentase intr-un moment de confesiune mai intima - nu-i gasea dezlegarea, eu cred ca in glasul lui Georges rasuna prea multa sinceritate, prea multa incuviintare... cum sa spun... prea multa recunoastere, la care cu greu se resemnase... a meritelor dumitale... o inclinare ca inaintea unui om de care in cele din urma trebuie sa tii seama... Ah, asta e... am gasit! izbucni el fericit, in rasul bizar si sacadat: Ha, ha, ha, ha...

Ma uitam inciudat la printul Raoul. Eram beat de bucurie desigur, dar nu izbuteam sa ajung la randu-mi la intelegerea acestei simple nedumeriri: pentru ce imi spunea el toate acestea? Poate ca descoperea astfel dinaintea ochilor mei pe d. Georges Radu serban, care-l stipendia din inutila generozitate? si de ce aducea, fara nici o stramtorare, fara nici o retentie sufleteasca ori mintala, imaginea principial inaccesibila a doamnei Alba, dinaintea unor ochi profani de fiu anonim al poporului?

Dupa ce ma instiinta ca a descoperit o Ocazie pe care va face tot posibilul sa n-o scape, un caine tot din rasa lui Nusi dar cu un pedigree incomparabil superior, printul Raoul ma scoase de la sine, cu sporovaiala lui necurmat din profunda-mi nepricepere:

- E... uite... Georges e, netagaduit, un nobil... un descendent voievodal... asupra punctului astuia nu mai ramane nici o indoiala... Neamul lui, care nu e Basarab, iti sfarsit, legatura cu Basarabii n-o poate face intr-un chip din cele mai clare... (aci printul plescai, dupa obiceiul lui)... lipsesc cateva... quelques chainons, intelegi, cateva legaturi... noduri... verigi... a... da... Originile Radu serbanilor nu par a trece dincolo de trei secole si jumatate... (il priveam uimit Pentru ca eu credeam tocmai contrariul, dar ce ma mai priveau acum toate astea?) s-apoi chiar asa fiind, n-are nici o importanta... urmas de domni pamanteni... foarte respectabili., viteji... aventurosi... ma inclin adanc in fata lor, da, da... nu vorbesc dintr-un punct de vedere al valorii istorice... da, da... insa care au ramas, ca persoane, ca oameni, vorbesc, "avec Ies tares de leur race"... cum sa spun, cu teama aceea de ziua de maine cu spiritul neispravitului, al grijii pentru ce Va mai fi... E... he... he... un vrai aristocrate, mon cher, s'en fout pas mai de tout ce que arrivera... e he... eu sunt un fanariot... ha ha eu am ramas intreg, cum m-a lasat rasa mea, cahre-si arhe obarhsia, mon cher, in gineceurile porfirogenetilor...

si Raoul isi scutura in aer pentru a ma convinge mai bine antebratele si degetele raschirate.

-...Ah, pe mine ziua de maine nu ma intereseaza decat daca-mi ofera noutatea unui match senzational, a sosirii unui artist cu renume, a ascultarii unei conferinte, d'un vrai homme de lettres, et savant, ou peut-etre politique, enfin un grand homme, si mai mult decat toate, ti-o spun eu, care sunt profund scarbit de oameni: o expozitie canina... si cand va sosi ziua in care voi baga de seama ca nu mai am pas meme un sou, c'est alors que je me ressouviendrai qui ce jour la, ii faut chercher quelque chose a manger...

...Dar, se indigna el facand sa-i scanteieze ochii tataresti si devenind livid de manie, sa ma gandesc eu ca trebuie sa strang pentru a avea altadata, ca trebuie sa fac ceva, qu'il faut que je travaille, cand nu ma obliga nimic... o, acest spirit de marc-hand de vin et des cereale's eu nu-l voi avea niciodata... si nici unul din neamul meu... Te asigur ca voi sti ce sa fac in ziua aceea, da, da, da... Georges..., scobori apoi tonul dupa ce ramasese catva tacut, probabil pentru a-si reproduce mintal ce va avea de facut in ziua aceea,... Georges e altfel construit, el s-a lansat in avocatura, desi averea lui nu se injumatatise si putea trai inca princiar... e... daca nu chiar ca inainte de razboi... mais en tout cas, cat se poate de... e... e... nobil potrivit hrhangului seu...

Cu toate ca logosul printului Raoul imi contrazicea radical ideile pe care mi le facusem si despre stramosii sai, despre care si cel mai umil scolar roman e informat ca luau voievodatele in arenda, le jecmaneau dupa toate regulile unei constiincioase spoliatii si le abandonau la timp nimerit, cateva clipe inainte de sosirea functionarului turcesc, insarcinat cu ridicarea vietii aceluia ce se intrecuse cu masura si a comorilor acumulate, totusi il ascultam cu simpatie si eram dispus sa-i acord orice aprobare.

- El spune, continua printul Raoul, vorbind de maestru, el spune qu'lfaut tra... ca adica am ajuns, noi, aristocratia de sange... n'est-ce pas... am ajuns la acel coin de l'histoire, cand trebuie sa ne amestecam in valmasagul social, si pentru ca nu se mai poate lutter avec l'epe'e, in schimb trebuie sa ne mentinem cu oricare dintre mijloacele moderne de lupta: politica, avocatura, medicina, diplomatia... El are dreptate evident in ce priveste aceasta din urma si la politique... De asemeni daca simti talentul de scriitor ori spirit de savant, ecrire des romans ou avoir son laboratoire, asta se intelege de la sine... Admit, evident, si de ce zic admit, ca si asta se intelege de la sine... daca ai avere sa-ti ingrijesti mosiile... (din cand in cand in vorbirea printului Raoul i si a se prefaceau in a, e si i) se joci la bursa... se-ti ai grajd de cai... se concuri la premiile aviatice... enfin, inteleg daca ai talent de baza sa faci avocatura e... ca dansul... desi gasesc ca face prea mult exces, ca-l preocupa prea mult castigul, pe el, care are atata avere, cand ar trebui sa coboare acolo numai dus de amorul artei, pentru o mare afacere, pentru cette grande idee, cette admiratie et, d'apres moi, veritablement noble preoccupation de sauver la grande propriete, qui lui a servi de pretexte, pour endosser la robe d'avocat... caje le comprends, je l'approuve, etje Vai felicite si souvent...

...Dar trebuie sa recunoastem ca el si-a depasit linia de activitate... el a luat in serios le metier, ceea ce se cheama meseria de... de... de avocat...

De data asta privesc consternat la printul Raoul, dar sunt hotarat sa-l ascult pana la capat si sa nu-l contrazic, fie chiar la orice concluzie ar ajunge. Drace, daca descendentul lui Radu serban Voievod nu si-ar fi preschimbat distractia in meserie si n-ar mai fi fost si aglomerat cu lucrari pe deasupra, ar mai fi avut el nevoie de un secretar muncitor, as mai calca eu zilnic sub acoperisul doamnei Alba si as mai fi avut placerea sa ascult divagatiile acestui"charmant" print Raoul!? Noroc ca maestrul e descendent de domni pamanteni, si acum inteleg mai bine de ce a avut el nevoie drept ajutor de un baiat care nu descinde din gineceurile porfirogenetilor, nici macar din iatacurile voievoditelor si boieritelor autohtone. si binecuvantez aceasta tara a neamului lui Radu serban-Voda, pe care interlocutorul meu, azi cu multa pofta de vorba, o combate atat de convins...

- Dar, enfin, concede si de data asta printul Raoul... cu talentul lui de vorbitor si avand pasiunea pe care o are, admit si aceasta indeletnicire, care-l tine aci si care impiedica pe vara mea sa-si imparta anul intre Nisa, Saint-Moritz, Biarritz, Juan-les-Pins (hm, hm, atentie mare, aci, Mihai Aspru!) si mai stiu eu, Paris, Londres, Monte-Carlo, oh dans je ne sais pas quel transatlantique... dar unul ca mine, care n-am, mon cher... e n-am... e n-am, e, recunosc eu singur, acest talent al lui... e, nu ma poti sili. se... se... se... se... ma port cu servieta de ici pana colo (din reticenta lui eu recunoscui ca a evitat pentru mine expresia: "sa duc servieta cuiva") asteptand norocul vreunui client... (Printul Raoul scapa din vedere ca tocmai gratie maestrului ar fi fost scutit de neplacerea pe care o evoca) o, aceasta oroare n-as fi suportat-o pentru nimic in lume... Eh bien, decat asta mai bine sa stiu ca plesnesc... O, ho, cejour-la eu voi sti ce voi face...

Din confesiunea neasteptata a printului Raoul am inteles ca opinia maestrului privitoare la rolul nobilimii, cu prilejul noii cotituri a istoriei, ar fi putut sa fie si un indemn deghizat pentru dansul personal la munca serioasa. Asta e o parere a mea cu totul si cu totul burgheza; si mai aveam o nedumerire fata de tot ce-mi spusese printul Raoul, evident, de ordin tot asa de burghez ca si prima, daca nu de-a dreptul grobian. Dar oricum va fi fost sa fie, ceea ce ma surprinse si chiar imi fura un zambet cu totul invizibil in fata sa, fu ca printul Raoul veni singur sa-mi spulbere aceasta nedumerire, chiar fara sa i-o fi comunicat in nici un fel, afara numai daca telepatia nu e intr-adevar un fenomen real si automat. Mai mult chiar, imi marturisi ca m-a cautat si pe la Palat, ceea ce ma intari in banuiala ca nevoia de a o elucida cat mai repede chinuise destul de amarnic pe bunul meu amic. Era, nici mai mult, nici mai putin, vorba despre stipendia pe care mainile lui princiare o incasau lunar din caseta domnului Georges Radu serban. Bineinteles ca printul Raoul nu-mi marturisi ca m-a cautat la Palat anume pentru asta. Era doar o simpla deducere a mea; insa, acum, reintalnindu-ne ca de obicei in sala de consultatii a maestrului, si tot ca ieri, in lipsa lui, dupa largi ocoluri si intrebari cu totul straine de subiect, printul Raoul aborda "intamplator" tema din ajun, tocmai pentru a aduce vorba de ceea ce m-ar fi putut nedumeri pe mine. Fu, desigur, o destainuire fugara, cu totul in treacat, as putea spune o simpla informatie: nu era nici dar si nici indemnizatie suma cu care era trecut in bugetul lunar al maestrului, ci pur si simplu un fel de acont (cel putin asa l-am definit tot eu cu burghezeasca-mi constructie mintala) periodic asupra unor afaceri pe care le-au pus amandoi la cale.

- A, e o afacere cu .totul originala, ma mai impartasi, printul Raoul. Ai sa vezi si dumneata atunci ce rol pot juca... da, da... cainii de rasa in situatia unui om. E... e... e... vad ca nu-ti scapa nici un zambet dumitale si nu pot citi si vous sou-riez interieurement; mais oricat ar rade unii si altii, asta nu ma va abate din drumul meu. Totdeauna au fost luati in ras cei prea nestramutati in ideile lor...

Trebuie sa marturisesc ca ma sileam zadarnic sa pot vedea pe d. Georges Radu serban, cu privirea lui de otel si cu zambetul taios deasupra barbii voievodale si severe, facand afaceri cu cainii de rasa. Oricat printul Raoul imi insira acum preturile cu care posesorii unor pedigree-uri seculare sunt solicitati la expozitiile internationale.

- Unii au facut avere cu caii de curse, domnul meu, chiar intr-o tara ca a noastra... unde preocuparile originale sunt articole de satira... eu insa, care cunosc bine strainatatea, stiu ce va sa zica interesul pe care-l pot avea zeci si sute de mii de oameni si pentru alte animale. in strainatate nu e om mai subtire, care sa nu aiba cainele sau favorit. La noi vezi ici-colea, doar cate o femeie... E un inceput bun, dar eu voi desavarsi raspandirea acestui obicei civilizat si boieresc... Vom mai vorbi noi despre acest lucru... dupa ce imi voi negocia primele mostre, pe care planuiesc sa le desfac pe piata londoneza... Pe urma incep cu expozitiile in Romania.

Aici printul Raoul intra intr-o larga consideratie, de altfel foarte judicioasa si plina de bun-simt, asupra rasei cainilor pur romanesti si a ameliorarilor ce le-ar putea suferi pentru a se obtine o rasa demna de a participa la expozitiile straine si mai ales a purta un nume care sa ne onoreze si pe noi ca popor.

incetul cu incetul proiectele printului Raoul prindeau proportii uimitoare, asa ca fara sa mai fi adus cat de putin vorba de stipendia sa lunara, eu si incepusem sa cred in seriozitatea motivului ei.

Dar din confesiunea lui, in afara de ceea ce-l privea pe dansul, retinui dorinta inlantuita a Albei de a cutreiera metropolele straine si localitatile balneare si sportive cu mondial renume. Motivele acelei perpetue neintelegeri, cu putine si trecatoare punti de impacare intre cei doi soti, imi apareau astfel din ce in ce mai lamurite. Visul ei ramasese inca la marimile si stralucirile pe care le dorise frumusetea ei, pe care o captase insa si o tinea in cusca gelozia rece, si cu reflex de ochi oteliti, a domnului Georges Radu serban. inchipuiti-va pe marele Alexandru, prins copilandru de-un sef de nomazi din desert, cu piciorul legat de butuc intr-un cort de purpura, ridicand doar in desertaciunea visului imensul sau imperiu.

Asadar, doamna Alba, ascunsul meu ideal, are insasi un ideal ascuns: o simt astfel incomensurabil mai departata de mine, si biata mea nazuinta de a-i reface avutul si a-i reda libertatea imi apare acum curmandu-se intr-o victorie sumbra pentru mine, funebra. imi va rasplati totul cu un zambet, drace, poate cu un onorariu din cele mai grase. imi va zice poate si "maestre", sau cine stie, imi va promite ca ma va recomanda si la alte rude sau prieteni. innebunesc gandindu-ma ca tot visul meu se prabuseste atat de sinistru, sub cel dintai avant al visului ei, care prin mine isi va putea lua zborul.

si totusi, e atat de frumoasa doamna Alba; am vazut-o iarasi traversand scuarul mic din fata casei. E atata distinctie in mersul ei, ca nobilele mele amicitii, de care m-am legat pentru dansa, imi apar atat de meschine, cu injuraturile lor barbatesti, cu degajarea aceea baieteasca si nepasatoare, cu pedanteria ascunsa mai mult sau mai putin dupa o perdea de naturalete afectata, de sinceritate calculata. Cum pot sa-mi inchipui ca voi obtine ceva prin ele? Cum pot sa le inchipui destainuindu-si chiulhanurile dinaintea doamnei Alba, care le-ar ingheta cu privirea ei superba? Grefierul m-a intrebat astazi daca-mi mai trebuie dosarul pe care l-a scos din funduri de pivnita sau de pod pentru mine. "Evident, evident ca-mi mai trebuie!" m-am grabit sa-i raspund, desi intrebarea lui mi-a rascolit si mai adanc amaraciunea si lipsa de curaj in care ma gasesc.

- Fara indoiala! i-am repetat totusi si i-am explicat ca afaceri multiple si grele m-au tinut departe de studierea lui. Dar l-am asigurat ca in curand ma voi intoarce la dansul si i-am dat si date pe care el le-a primit desigur cu ridicare din umeri. Parca-l privesc ceva pe dansul motivele, pe care le schimb mereu, si asupra carora insist prosteste, ce m-au tinut departe de rasfoirea lui? Ma priveste inciudat domnul grefier ca-i dau atatea explicatii, de parca m-as dezvinovati de ceva rau, si eu insumi imi par mie foarte ciudat si stangaci in scuzele pe care mi le fac desigur mie insumi, cu glas tare si mustrator, astfel ca ma grabesc sa plec, salutandu-l cu o afabilitate ce-l uimeste si mai vartos.

Umblu acum pe strazi cat mai departe de casa mea, unde trebuie sa fi sunat in zadar Voicuta. Trebuie sa fi iesit ingrijitoarea etajului si sa-i fi spus ca nu m-am reintors, spre marea ei uimire si dezolare, doar i-am dat ceas de intalnire. De aceea sunt hotarat sa ma abat cat mai departe de ea, de casa mea, de tot ce-ar putea sa-mi iasa in cale si sa ma opreasca din drum; umblu dezmetic; ca un caine ratacit, cautand parca un raspuns la o intrebare pe care nici macar nu izbutesc sa mi-o formulez.

Ce mai astept? De ce nu ma intorc la dosarul Ypsilantilor? Am tot timpul in dupa-amiaza asta, cand nici un proces nu ma cheama, sa ma dedic intreg rascolirii mormanelor de uitare sub care a fost lasata voluminoasa hartoaga, sa sap subterane si sa arunc lumina biruitoare a felinarului meu necrutator pe peretii mucezi ai misterului in care a fost ingropat. Ce mai intarzii? Haideti, haidem la Palat...

si cu toate astea, mi-e cu neputinta sa-mi indrumez pasii intr-acolo. Frumusetea doamnei Alba ma impinge intr-adevar spre misteriosul dosar si tot ea imi taie calea si ma respinge, ingrozindu-ma cu rasul ei sonor, clopot de argint, care suna infricosator de clar si de dulce sub bolti adanci de biserici voievodale. Norocul ei nu poate fi decat nenorocul meu; suntem amandoi la polii opusi ai aceluiasi ax, care ne separa diametral, oricum s-ar invarti.

si mai e ceva mai teribil decat atat, mai teribil si mai crunt decat orisice pe lume, pentru mine... asta ma goneste si mai zanatic pe strazile indepartate, tot mai indepartate, si asta m-a gonit si pana acuma, vad bine si trebuie s-o spun: teama, groaza, spaima de moarte, care ma face sa tresar noaptea din somn, infierbantat de calduri si sudoare, ce se raceste lipicioasa, ca dosarul nu va cuprinde nimic deosebit, nici un secret teribil, nimic, nici macar o portita neumblata, nici o fereastra care sa se poata deschide cu sfortari chiar si supraomenesti, larg, spre frumusetea idealului meu...

Cand, deodata, de necrezut!... Omul ciudat, pe care n-as mai fi nadajduit sa-l mai recunosc si pe care-l vad si recunosc destul de bine, de la prima aruncare a ochilor, cu toata buimaceala mea. Este el, intr-adevar, omul din uitata gradina publica, din noapte si din necunoscut. El vine in sens opus mersului meu, traversand podul acesta pustiu al Dambovitei si traversand viata mea, ce-mi aparu astazi ranjind atat de pustiu. si se ivi astfel cu dubioasa lui prestanta de aristocrat, asa cum apar unele marunte circumstante, unele lucruri de nimic, sa dezlege, ca o nimica toata, grele, irezolvabile probleme seculare. Nu stiu de ce imi vine sa-l salut, sa ma reped la dansul, sa-l imbratisez..., insa il las sa treaca, solemn si grav, pentru ca intr-adevar este nespus de solemn si grav, desi hainele-i negre, cam inchise pentru un nobil, la o ora inca devreme, ca asta, arata limpede, in transparenta cruda a zilei mohorate, semnele periei des intrebuintate. Am lasat sa inainteze cat trebuie si apoi ma intorc indata in loc si o iau lin si usor dupa dansul. Ma simt grozav de usor, ca si cand cu adevarat as fi dezlegat cea mai penibila intrebare, pana acum fara raspuns, a vietii mele.

Omul acesta nu-mi poate fi decat dusman, cel mai aprig dusman, mai rau poate pentru mine decat insusi protectorul meu, domnul Georges Radu serban. si totusi nu stiu de ce nu pot sa-l urasc, mai mult, mi-e sila ca acest mers darz, care nu ma poate insela ca nu apartine unui... cvincvagenar, se indreapta sau se indeparteaza, s-a indreptat spre si s-a indepartat de la intalniri cu Alba, ca stralucitoarea ei eleganta s-a lasat stransa de aceste haine periate cu grija si negre la ora patru si jumatate dupa-amiaza, ca mainile acelea cam lungi, carora le atribui firesc un inceput de scorojala, au putut strange mijlocul nud al Albei, viziune mistica, aducatoare de moarte imprudentului muritor de rand, caruia i s-ar dezvalui intamplator. si-l urmaresc cu tot dezgustul ce-l pot acumula in mine pe acest om, care parca ma trage dupa sine, cu puterea unui odgon de fier ce mi l-a petrecut pe dupa sale. Ghicesc instinctiv ca de drumul lui imi depinde acum fericirea si scopul vietii, pe care n-o inteleg catusi de putin fara acea care troneaza de ani asupra tuturor visurilor mele de noapte si de zi. si cum ma poate atrage acest individ sumbru si cu mers teapan spre locul unde sta ascunsa, ferita de ochii lumii, zana fermecata?... inteleg, deodata, strafulgerat iarasi de o veche idee, pe care am alungat-o rapus de groaza si rusine... Cu lacomia unui hamal din port sau cu lubricitatea unui betivan de la hale, rotunjesc acum acest gand in cap si-l pipai ca pe-un sold de femeie. si vad, rascolit de ura si injectat de sange in cuget, o inalta si maiestuoasa aparitie, infasurata in alb si usoare valuri, inchizand dupa sine, fericita, o usa discreta. Iar pasul meu nesovaitor loveste greu si nervos asfaltul; ca o bataie a destinului in poarta vietii. incrucisez nobila si grabita inaintare chiar langa usa pacatului, si ochii mei strapung figura, crispata de uluire si moarte, ca ascutisuri de neiertatoare lanci. si apoi, desigur, zambetul de recunoastere si intelegere si un salut larg, larg, care spune si fagaduieste multe si... ha, ha, ha, ca sa radem ca printul Raoul... cere asemenea ceva...

Sunt electrizat de magica perspectiva, dar ma trezesc muiat de sudoare, ca de ceva imund, fetid. Unde-i dosarul Ypsilantilor, unde-i avantata pledoarie si maretul gest al liberarii neasteptate, pe care-l aduc, nobil si generos cavaler din vremi imemoriale, acum, in plina larma de claxoane, avertisment de tramvaie, explozii de camere cauciucate, duduit de pasari mecanice in aer? - il aduc frumoasei inchise sub sapte sute de zavoare si lacate grele, in turnul imens si posomorat, in sumbrul castel inaltat din enorme si sure pietroaie? il aduc Donnei Alba, care are oricand iesire libera din casa cu sumbra fatada, care poate sa aiba si rendez-vous-uri de cel mai straniu si mai indoielnic gust, dar care ramane totusi fieruita aici, in cetatea posomorata a iluziilor stinse, a avanturilor oprite sub grea osanda, a aripilor taiate din radacini... si libertatea neasteptata tasneste deodata din stanca nestiuta, izbita de spada mea... ha, ha, ha, ha... a acestui biet don Quichotte, care viseaza cai verzi pe pereti, ziua in amiaza mare - si, uite, daca nu faceam un salt inapoi la timp, era sa ma calce tramvaiul... don Quichotte din Zareni... Ma podideste rasul si lumea se uita la mine uimita...

insa merg inainte, in ritmul secolului meu, dupa acest individ, care ma atrage spre o foarte moderna si ignobila isprava. Oricum, e mai precisa si mai sigura de rezultat. si iata, acum se ridica dinainte block-house-ul cunoscut. Parca, desi inca enorm, nu-i asa de vast ca pana acuma si are contururi ferme, linii dure; mi se pare mai real, asa cum mi-a aparut si donna Alba, cand am bagat de seama ca e satena si cand am bagat de seama mai ales ca e o femeie in carne si-n oase, o femeiusca nostima, cu fasoane princiare si mofturi multe, dar care prinsa la aman va sti sa nu reziste... Pe cand, daca vrei sa faci pe don Quichotte cu ea... he, he... baiatule naiv de pe apa Cernei... don Quichotte de pe Cerna...

Necunoscutul trece pe langa marele portal central al cladirii si se indreapta, cu pas sigur, spre aripa mai mica din strada laterala, cu intrare modesta. Cand am ajuns la colt, el si disparuse, si m-am oprit apoi in dreptul micii intrari prin care putuse sa dispara. Era o usa de serviciu, nu mai incapea nici o indoiala, acum, la lumina zilei. Ba chiar fusese lasata intredeschisa si se agita inca in balamale pe urma celui care o repezise in urma-i, indiferent, ca pe orice usa comuna. in dosu-i se vedea urcand in spirala o scara de piatra, ingusta si murdara. Avusei un moment de teama si stupoare: individul nu putea fi decat un simplu intermediar, de care se servea din cand in cand doamna Alba; era cu neputinta de inchipuit ca ea sa-si dea altfel de intalniri cu un om cu haine lustruite si care urca pe-o scara ca aceasta. si o bucurie surda ma coplesi, in cinstea nobletei si frumusetii donnei Alba; el, acela, adversarul adevarat, dusmanul invizibil, pe care si incepusem sa-l urasc de moarte, fara a cunoaste nimic din persoana lui, nu putea fi decat altfel. Poate tanar, desigur elegant, poate frumos, bogat, desigur nobil. Cu fiecare noua calitate pe care i-o adaugam in plus, simteam ca-l urasc si mai mult, si in acelasi timp cu atat mai mult ma simteam mai mandru de el si de ea.

O domnisoara vopsita zdravan trecu pe langa mine si ma atinse in treacat; largind intredeschizatura usii, arunca o privire in urma-i, examinandu-ma curios si apoi schitand o licarire chematoare din ochii exagerat de innegriti. in urma incepu sa urce incet, lasand pulpele stranse in ciorapi deschisi si lucii sa intarzie pe fiecare treapta spre a desavarsi chemarea. "Aici locuiesc, asadar, si cocote!" imi strabatu atunci prin gand, si ideea "intermediarului" se inradacina acum temeinic in mintea mea. Ma asezai in intredeschizatura usii si ascultai zgomotul pantofilor pe treptele de piatra. Tocurile inalte bateau din ce in ce mai rar in susul scarii; apoi incetara. A ajuns la etajul ei domnisoara prea vopsita sau asteapta; ma asteapta? Probabil ca asta era; caci dupa cateva minute de zadarnica zabava, zgomotul suisului reincepu sa-mi vina: intai tot asa de rar, apoi grabit, foarte grabit, cu modificari de tact la cotiturile etajelor.

Cand nu mai auzii nimic, pornii la randu-mi pe lunga scara. La toate caturile, usile care dau incoace erau de lemn plin, inchise si soioase: usi care razbateau in scara de serviciu. Abia sus de tot, la capatul scarii, dadui de-un spatiu larg: era mansarda, care de buna seama ca mai avea alta comunicatie cu restul etajelor. si-mi amintii de prima noapte, cand printul misterios disparuse pe aceasta scara, iar eu ma postasem la coltul de vis-a-vis, sa vad la ce etaj izbucneste lumina; imi amintii bine, numai la mansarda se aprinsese atunci o fereastra. Nu mai incapea nici o indoiala ca omul meu locuia aci sus si nu se abatuse prin nici una din intrarile de serviciu. O luai deci de-a lungul coridorului intunecat si dispus in unghi drept si privii la toate usile. Prin doua luminatoare portocalii sau prea murdare, razbatea chioras o lumina searbada, umbrita pana la obscuritate in unele locuri. Abia puteam descifra pe cartile de vizita: Mitzi Szeckelly (asta se vedea bine, pentru ca era in dreptul intrarii). Apoi: Cara Co... cos... amb... ambeanu... Cosambeano, Clara Cosambeanu... Mari... ette... Be... culescu.. artista, Mattide Sola... Constanta... Ba... Ba... beanu... studenta, Yvonne Bo... Ro... bin... in sfarsit un barbat: Sasa Menserossi, pictor... Un rus?... italian? sarb? hm, hm... Menserossi... un artist, n-am mai auzit de el... Apoi coridorul coteste: inainte, inainte... cateva usi goale... iar pe cealalta latura! Irma Caraczony... si-au mai ramas doar doua carti de vizita! Aurica Botez si alaturi, tocmai in fundul coridorului: Pre... Preda... Bu... Buzescu... De asta data, desi am descifrat repede, silabisesc inca. Pre... da... Buze... seu... Vad si totusi nu pot sa cred, pricep ca am zarit in sfarsit ceea ce cautam si totusi nu mai inteleg nimic. Cheia locatarului Preda Buzescu e infipta pe dinafara: vasazica s-a intors de curand si are de gand sa iasa iarasi. Prin urmare e bine sa mai asteptam putin. Reiau cititul biletelor de vizita inapoi; si e o tacere adanca in coridorul asta, unde nu razbate nici un zgomot al strazii si unde doar pasii mei, cand ma misc, rasuna pe scandurile goale. Nu iese nimeni, nu iese nici locatarul Preda Buzescu. Daca as ciocani usor intr-una din usile acestea: nu la domnisoara Constanta Babeanu, care e studenta, si nici la Maneta Beculescu, care e artista... Dar la aceasta Irma Caraczony, sau Matilde Sola, sau nu mai stiu cum, Szeckelly... care sta vis-a-vis de intrare... poate mi-ar iesi inainte domnisoara cu ochii prea innegriti si cu obrajii prea rositi de adineaori... poate ea mi-ar da vreo deslusire despre domnul...

Totusi, ma razgandesc apoi repede, de buna seama nu trebuie sa cer nici o deslusire de la nimeni. Trebuie eu singur sa observ daca de dupa usa cu cheie in afara iese sau nu omul de adineaori si de odinioara, din gradina publica... Doamne, cum sa impartasesc cuiva ca el ma intereseaza... Dar o cunostinta bunaoara cu domnisoara Aurica Botez, care e vecina cu domnul Preda Buzescu, asa doar de dragul cunostintei nu vad ce m-ar opri...?

Dar asta desigur numai din spirit avocatesc, pentru a merge cu identificarea pana la capat. insa lucrul e limpede. Vasazica, domnul Preda Buzescu e omul din gradina nocturna, omul care are intalniri cu doamna Alba Ypsilant pe inserate, pe cand afara, la poarta gradinii de doici si vagabonzi, astepta, sprijinita in baston, doamna Smaralda, nascuta Ypsilant, sotie de Russet? Acest nobil declasat, invinuit de jaf in camera mortuara a fratelui sau...

Nu, e limpede, spuneti daca nu e limpede ca ziua...? Asadar, Georges Radu serban stia ce n-a stiut si ce n-a putut afla toata lumea, precum am banuit intocmai. Duelul a avut loc pentru un pretext oarecare, la care cei doi nobili au convenit cavalereste, iar fratele desucheat, care si-a varat ghearele in secretele mortului, de buna seama ca a dat de ceva foarte important, de vreme ce si fiica si mama au trebuit sa alerge alarmate, spre obscur si suspect loc de intalnire, in lipsa sotului, la caderea noptii... Dar de ce intamplarea avea loc dupa atatia ani de la moartea lui Tudor si de ce mama si fiica alergau cu atata ardoare la comanda raufacatorului, daca maestrul era in deplina cunostinta de cauza? A fost chinuit el doar de o simpla banuiala, pe care acest Preda ar putea s-o transforme in siguranta prea cumplita ca sa nu devoreze, ca sa nu devasteze seninatati sufletesti cu greu redobandite, chiar acum, dupa ani de uitare, cand aventurierul, ajuns la capatul resurselor, a aruncat in sfarsit navodul temut, pastrat atata vreme in umbra?

Continuam sa ma indeletnicesc cu descifratul cartilor de vizita de pe usi, desi le stiam acum la perfectie, pentru a nu fi gasit chiar fara de rost de prima vietuitoare a casei ce-mi va iesi intai inainte, dar ochii-mi radeau de repeziciunea cu care sufletul meu exaltat ca-n fata unei comori neasteptate descifra pana la limpezime incalceala tuturor acestor imprejurari... Misterul! Misterul! striga cu putere sufletul meu de-a lungul coridorului mut. Misterul! E-n mainile mele misterul, nimic nu-mi mai poate sa mi-l smulga...

Dar ce poate fi cu aceasta Aurica Botez, vecina domnului Preda Buzescu? ma intreb plin de fericire, cand ma gasesc iarasi dinaintea odaii ei. Nu e oare vreuna din acelea care nu-ti ia in nume de rau cand le bati discret in usa? in definitiv, am sa ma scuz ca vreau sa cer oarecare lamuriri... ma rog, unde?... ma rog, ce?... ma rog, cine?... ce dracului sa intreb daca-mi iese inainte cine stie ce namila robusta si cvincvage-nara... ah, da... asta... domnis... doamna, vad cateva usi fara carti de vizita... ma rog, sunt libere? as putea sa le vad... a, nu sunteti dvs... pardon, pardon... dar ati putea sa ma indreptati, unde trebuie... poate aci, alaturi, la domnul Preda

Buzescu... daca m-ati indreptat dvs., bat cu placere la usa lui... Aurica Botez, as prefera sa fii tanara si... si sa ne putem intelege de-aproape... vecinatatea asta va pretui pentru mine incomensurabil...

La prima bataie n-am primit nici un raspuns, asa ca a doua oara am batut intr-o doara, desi foarte energic: poate de dincolo, atras de violenta zgomotului, va iesi domnul Preda Buzescu, a carui figura a devenit iarasi cel mai chinuitor semn de intrebare. Dar, cu oarecare intarziere, primesc raspuns din dosul usii in care am batut: un zgomot sec ca de pat smucit zdravan si apoi o voce clara si prietenoasa si parca familiara:

- Cine e?... Nu stiu ce sa cred asupra naturii zgomotului de adineaori, dar intrebarea se repeta, foarte curioasa. Cine-i?

ingaimez, desigur complet neinteles prin usa si la distanta ce ma separa de glasul intrebator:

- Scuzati... scuzati... am crezut... am vrut sa intreb... si-as vrea si mai vartos sa apara de dupa usa lui, enervat de baiguielile mele, domnul Preda Buzescu, pentru a putea sti daca intr-adevar am nevoie sa ma interesez de ceva aici...

Zgomotul de adineauri se repeta acum si mai pronuntat: nu mai e nici o indoiala, un pat parasit de persoana care adineaori s-a ridicat numai pe sezut...

- Vin numaidecat... aud acelasi glas pe care cu siguranta l-am mai auzit undeva.

s-apoi usa se deschide si prin crapatura ei apare un cap blond si zburlit, o figura prea inchisa la culoare pentru un par atat de deschis... Nu cunosc desigur persoana asta, dar seamana cu cineva cunoscut, de buna seama...

- Doriti ceva?...

intrebandu-ma, si-a scos si mai mult capul prin intre-deschizatura, si-acum vad un gat lung si alb-brunit, cu desenul fibrelor musculare precis si energic; gropita deasupra claviculei se vede si ea acum, ca si triunghiul intim al decoltajului. Dar o mana grabita le acopera pe toate cu revenirile pijamalei, cand radacinile sanilor la randu-le incep sa se destinda in afara, molesitor.

I-am raspuns aratandu-i intentia mea in privinta vreuneia din camerele care n-au carti de vizita la usa... M-a informat atunci binevoitoare ca pentru asta trebuie sa ma adresez la usa pe care scrie: Matilda Sola, dar se indoieste daca la ora asta madam Matilda este acasa... Are de facut o vizita la spital si se intoarce pe la 6. Daca nu sunt grabit, insa, domnisoara Aurica imi da azil la dansa pana la ora 6; numai s-o scuz ca e prea deranjat prin odaie. S-a culcat foarte tarziu, pe la 7 dimineata, si iata, nu s-a trezit nici sa manance; imi multumeste deci ca am desteptat-o, altfel cine stie cat mai dormea. si-mi face loc, infasurandu-se in pijamaua lunga, barbateasca, sub care ma lasa sa intrevad straveziurile certe ale unei camasi de noapte foarte subtiri.

E o pijama usoara, liliachie; salvarii, care o completeaza, nu se grabeste sa treaca in dosul paravanului, unde se pare ca are spalatorul, sa si-i puna. Ramane astfel cu picioarele goale in papucii rosii cu toc inalt; si cerand noi scuze ca ma primeste asa, isi potriveste cu largi aplecari, care-i descopera pulpele lungi si darze pana deasupra jaretelor, cuvertura pe pat. Pe urma se intoarce si se aseaza la margine, picior peste picior, cu mainile in buzunarele pijamalei. Trebuie sa recunosc ca picioarele goale pana la genunchi ale domnisoarei Aurica sunt interesante si senzuale; ma pregatesc sa-i comunic aceasta prima constatare, pentru a transa mai repede prietenia, cand ea mi-o ia inainte:

- si zi, vrei sa te faci vecin cu noi, puiule? Cantaresc in minte daca, nelamurit inca deplin asupra identitatii vecinului, nu e mai convenabil sa-i spun ca povestea cu odaia de inchiriat a fost un pretext, mai ales ca ovalul pulpelor punctate rar de radacina perilor fini negri-aurii ma tenteaza strasnic. Dar Aurica apreciaza intarzierea raspunsului in felul ei:

- Esti cam timid, puiule... dar lasa, cu noi ai sa te inveti mai curajos... suntem mai multe aici, de-astea, care ne sculam cam pe la ora asta... Dar cred ca n-ai sa te superi de atata lucru. incolo, sa stii, suntem fete bune... oricand poti gasi la mine o cafea cu caimac... Acum sa-mi dai voie sa-ti prepar un ceai... sper ca n-ai sa ma refuzi sa-mi tii de urat la mancare... Mi-e o foame de lup...

si Aurica trecu in dosul paravanului, de unde razbatu bufnetul benzinei transformate in flacara si pompatul indesat al siriusului. Reveni imbujorata la fata, zambindu-mi prieteneste. Iata fata care-mi trebuia! gandii si, cum ma privea asa de sus, razatoare, asemanarea ei cu cineva de-aproape ma izbi iarasi chinuitor:

- Asculta, semeni cu cineva cunoscut, dar nu pot spune cu cine... si cu toate astea...

- Esti timid, esti timid... asta e... ma mangaie ea pe sub barbie... Asta e vorba tuturor timizilor: "parca te-am mai vazut undeva"... sau "semeni foarte mult cu o prietena a mea". Asta nu-i imposibil... in profesiunea noastra toate suntem la fel... tinu ea sa-mi aminteasca indata ca, oricat de prietenoasa se arata, nimic intre noi nu poate sa treaca dincolo de limita profesionalului.

- si glasul ti l-am mai auzit undeva? insistai, iar ea se intoarse de la jumatatea drumului catre siriusul duduitor, se apropie de mine, si, ridicandu-mi barbia cu varful degetelor, incepu sa ma examineze cu atentie.

Privi in laturi strangand sprancenele, apoi ma cerceta lung si dete din umeri.

- Da, parca te-as asemui si eu cu cineva.

Apoi mai ridica o data din umeri si fugi ingrijata dupa paravan. Ma ridicai si incepui sa cercetez fotografiile si tesatura covorului din perete. Cand reveni cu ceaiurile, hotararam sa nu ne mai chinuim cu asemuirea asta, careia nu izbuteam sa-i dam de rost. Totusi, ramasese legamant, cel care va nimeri intai adevarul, va avea de la celalalt... ce? intreba ea, scrutandu-ma deodata cu ochi scormonitori, pentru a-mi surprinde si stimula in acelasi timp complezenta...

- O masa la "Chateaubriand" in chambre separee! raspunsei prompt... Dumneata?...

- Ai sa vezi atunci! ma imboldi usor cu cotul, licarindu-si ochii negri si scuturandu-se de un fior.

Fierbinteala ceaiului si pijamaua care acum se intredeschisese prea de tot, coapsa zdravana care se desemna dur, cum sta picior peste picior, ma imboldi sa trec la propuneri concrete.

- Dar ca sa vad acum ce-ar fi sa vad atunci ce trebuie sa fac...

Ea ma cantari sagalnic cu ochii si ma ameninta cu degetul. Cu vecinii nu obisnuieste sa lege altceva decat prietenie, dar pentru ca inca nu pot sa spun ca i-am devenit vecin, accepta: ii sunt simpatic si are impresia sigura ca trebuie sa fiu generos.

Ma silii sa nu-i stric aceasta impresie, mai ales ca ea stiu sa-mi dovedeasca remarcabile insusiri profesionale. Acum ma simteam mai in siguranta intru inceperea iscodirilor: dupa actul nostru de intimitate, orice intrebare parea un banal mijloc de a scapa din fatala jena a partenerilor de amor, dupa potolirea simturilor.

- Vas-zica asta e conduita ta, papusico, fata de vecinii de camera... Iata, cu asta ma faci sa nu mai ma mut aci... Spun drept ca am toata compatimirea pentru amicul asta care sta in fund: Harzescu, Barzescu... ori cum il mai cheama...

- A, domnul Buzescu...

- Sau Buzescu... E... n-a fost nimic... intre voi, niciodata...? L-ai dat afara asa, pur si simplu, pentru simplul motiv ca ti-e vecin...

- O, la ce gandesti... nici n-a incercat...

- Cum, n-a apreciat el o fata atat de simpatica, cu niste solduri atat de solide...? Or e vreun mos ramolit de 85 de ani...?

si-o plesnii cu latul palmei pe crupa, in semn de compliment. Ea-mi multumi cu un zambet dulce, tinand sa-mi explice ca domnul Buzescu, care, departe de a fi mos, "dimpotriva e un barbat frumos, are mustata dulce, neagra si seamana cu Eminescu, cand s-a fotografiat inainte de a muri", nu a tratat-o totusi decat cu "prietenie", pentru ca e un om foarte serios. Vine de multe ori si-i imprumuta ba chibrituri, ba ii cere putina apa calda... si ea-i cere la randu-i un jurnal sau vreo carte de citit..., dar atat si nimic mai mult. Gandul lui e totdeauna departe si madam Matilda le-a informat ca iubeste o femeie foarte frumoasa. Chiar le-a si chemat o data ingrijitoarea, pe ea si pe colega ei Irma, sa le arate o fotografie pe care sta scris ceva in englezeste. (Nu poate fi pe alta limba, pentru ca Aurica stie si ea frantuzeste, madam Matilda e italianca dupa tata si austriaca dupa mama, Irma unguroaica... pictorul Sasa e sarb, el le-a spus ca e englezeste, dar n-a stiut sa traduca...)

- Dar cum iscalea? abia putui ingaima, sufocat de-o groaznica banuiala...

- Nu e iscalit... sau poate e acoperit de rama, dar nu se vede...

- Ei si? ce... e atat de grozava simpatia lui incat sa nu se mai uite nici in dreapta, nici in stanga...? Tot omul are o simpatie, dadui eu inainte cu gura, flecar si nepasator, fortandu-ma sa articulez cat mai rotunjit cuvintele... asta nu insemneaza ca nu mai poti calca si cu stangul cateodata. Ai?... ce zici?... ii cerui opinia razator, pentru a-i starni pofta de vorba.

Aurica nu-mi raspunse indata. intorsei privirile spre dansa si o surprinsei clatinand usor capul; ochii ii erau dusi cine stie unde... Vream sa repet intrebarea, cand ea dadu drum cuvantului, care porni cu un suierator oftat:

- Cand iubesti o femeie ca asta, greu sa te mai uiti la alta...

Mi-am stapanit energic tresarirea: omagiul acesta pe care o individa cu gratiile tarifate il aducea unei necunoscute, din lumea cealalta, vrasmasita, a celor denumite in limbajul cocotelor, in deradere si ciuda, "cinstite", ma zgudui adanc si prin sinceritatea lui simpla si melancolica si mai ales pentru ca avusei impresia lamurita ca retinele sufletesti ale Auricai reflectau in momentele acestea imaginea sfanta a Albei: cu neputinta sa fi avut alt chip in minte, in momentele unei astfel de spontane si sincere expansiuni admirative.

- Mai ales la o cocota..., isi completa ea umilita ideea.

- Zau, e chiar asa de strasnica? Dar cat e de frumoasa, cum vad, tot obisnuieste sa dea cate un tarcol si prin mansardele locuite de cocote - ca sa intrebuintez termenul dumitale - frumusetea domnului Buzoianu?... rasei cu sufletul daramat, pentru Aurica hohotul meu insemnand insa asigurare prietenoasa ca nu fac nici o deosebire intre cocote si celelalte femei.

si nu-ul ei lung si dureros zambitor, in semn ca ma gasesc in nedreapta si cumplita eroare, ma cutremura de sus pana jos. Nu, nu i-a vazut nimeni de aici niciodata decat fotografia, care e "superba", iar domnul Buzescu, nu Buzoianu, nu prea vorbeste de dansa. intrebat o data de madam Matilda, a raspuns pur si simplu ca e o "cunostinta", atat... "Pare de familie buna!..." a iscodit madam Matilda... "Da, e de familie domneasca si e foarte bogata, adica barbatul ei e bogat", a explicat domnul Buzescu. insa o intors apoi vorba brusc pentru a arata madamei ca doreste sa nu mai fie intrebat nimic asupra acestei fotografii. insa madama si fetele si-au facut atunci convingerea ca el o cunostea de cand era si dansul bogat...

- Buzescu, ce dracu', n-ai auzit de Buzesti la scoala?:

Iar Buzescu Preda Vede cu durere Floarea Romaniei Ce pe vale piere...

A fost capitanul lui Mihai Viteazu... ce tot ii dai zor cu Buzoianu si Barzotescu...

- Vasazica, e dupa vremea lui Mihai Viteazu vecinul dumitale, avusei puterea sa mai glumesc idiot pentru a deruta orice eventuala banuiala de framantare launtrica si interes crescand pentru cele ce aflasem sau aveam a mai afla.

- Da, din vremea lui Mihai Viteazu, sa stii ca de atunci... Pentru ca e foarte cavaler si se vede de departe omul subtire. Noi il respectam toate si chiar il iubim... Irma e moarta dupa el... si ea se pretinde de neam nobil, zice ca se trage din niste conti unguresti, dar el nici nu se uita la dansa. Ea crede ca el se vede cu iubita lui intr-ascuns si ca ea i-ar da si ceva bani, altfel cum are el, ca parca n-ar avea nici o ocupatie... Dar eu si cu madam Matilda credem ca el inca mai are ramasite de avere, care mai demult a fost mare si a tocat-o cu dansa... Pe masuta de noapte mai e si o fotografie, da mai mica, a unei copilite de scoala... Despre asta, toate credem ca e fata ei, facuta cu el. Madam Matilda l-a intrebat si despre fetita, dar el n-a vrut sa raspunda decat foarte plictisit: "Ce te priveste pe dumneata...?"

Cat e de nobil si de fin, devine foarte ursuz cand e vorba de fotografii.

Cand am pornit spre usa grabit si infricosat, Aurica m-a intrebat mirata daca nu mai doresc sa ma prezinte madamei Matilda. I-am multumit pentru bunavointa, insa am scapat repede de dansa, pretextandu-i o afacere urgenta de care mi-am adus aminte. Dar voi veni maine sa ma inteleg cu madam Matilda, am asigurat-o, maine dimineata cand sper c-o voi gasi.

- Da, poti sa vii pe la zece, cand face curatenie la studenta, la pictor si la domnul Buzescu.

Este tocmai ce vreau sa aflu, si a doua zi dimineata, pretextand telefonic o scuza personala inexorabila domnului Georges Radu serban, urc de trei ori scara lunga de piatra la mansarda unde sta domnul Preda Buzescu. Dupa intaia ascensiune cobor, pentru ca doar usa studentei e deschisa. Aud zgomot de sticle si apa care curge in chiuveta; madam Matilda face curatenie inauntru si nu vreau deloc sa o chem sau sa ma gaseasca pe sala, pentru a trata aci tocmeala de inchiriere, caci m-am hotarat definitiv sa devin locatarul ei si vecinul domnului Preda Buzescu: daca se poate si sper ca se va putea, chiar prietenul lui. A doua oara socotesc gresit timpul si nimeresc cand menajera mansardei e ocupata cu odaia pictorului. Dar sus, la capatul scarii, ma intampina o surpriza fericita si insuportabila in acelasi timp, care-mi anuleaza cu desavarsire disperarea ca voi trebui sa mai urc o data aceasta scara de piatra covarsitor de lunga: domnul Buzescu, in persoana, inainteaza grav de dupa coltul coridorului. Este el intr-adevar: omul din gradina nocturna. Eu citesc cu afectata curiozitate prima carte de vizita din dreptul intrarii: Mitzi Szeckelly. Apoi trec sa descifrez cu grav interes numele de pe usa Clarei Cosambeanu. inaintand cercetator spre a treia usa, pot sa examinez in voie pe domnul Preda Buzescu, pe care tocmai cade raza tulbure a primului luminator. E mijlociu la statura, mi se pare chiar mai scund decat m-am obisnuit sa-l cred. Figura maslinie are in lumina asta cute regulate si mai putin adanci, ochii negri si mariti de cearcane ii dau o expresie distinsa si visatoare, un aer romantic si suferind de la sfarsitul secolului trecut. Eminescu in pragul mortii, a spus Aurica si se poate sa aiba dreptate; mustata trist adusa a poetului din ultima lui fotografie. Aurica nu-i chiar o fata simpla, de asta m-am convins singur.

Domnul Preda Buzescu a trecut pe langa mine, aruncandu-mi doar o privire fugara. I-am dat timp sa coboare, pentru a cobori apoi si eu, desigur cu toate precautiunile de a nu-l ajunge din urma. Daca e adevarat ca Alba si-a dat sufletul omului astuia, imi spuneam, de buna seama ca ei nu se intalnesc decat in incaperi luminate la fel ca si coridorul madamei Matilda. Asadar, trebuie sa fi ramas cu simturile complet stapanite de izul vremilor de demult: eroul melancolic si palid si evident ruinat. Foarte bine, foarte bine, toate astea sunt bune, intrucat priveste sufletul ei, care a ramas cel putin cu doua decenii in urma. Dar corpul ei, minunatul ei corp, eleganta aceea a mersului de mare doamna, pe care zadarnic il cauti la teatru, in stadioane sau pe panza de cinematograf, corpul asta mi-e imposibil sa-l vad gol langa goliciunea romantica - maslinie a domnului Buzescu, oricat fecior de boieri vechi si domni crestini va fi dansul. Mi-e imposibil, mi-e literalmente imposibil. Dar ce are a cauta aci duelul de demult cu fratele - acela intr-adevar de credibila potriva cu doamna Alba -? e intrebarea care m-a chinuit toata noaptea si dimineata asta. E cu neputinta de a intelege inca o iota din toata aceasta amestecatura. S-o fi iubit-o amandoi fratii? Dar de ce mezinul, care si-a alcatuit cu atata discernamant testamentul in ajunul iesirii fatale pe teren, n-a lasat o lascaie iubitei sarace si ferecate de mizantropia si bicisnicia domnului Georges Radu serban? Era cea mai nimerita lovitura pe care i-o putea da, de dincolo de moarte. si ce zdravana inca! Doamna Alba reimbogatita iarasi... libera, cu aripi noi si puternice!... Ma simt in profunda bezna. Poate asta sa ramana singura raza care mai poate razbate in atata intuneric: o iubeau amandoi fratii si cel mai in varsta a fost mai norocos. Domnul Georges Radu serban a simtit, nu avea nici un indiciu la indemana, poate a confundat pe unul cu celalalt... Mai tenebros!... Domnul Georges Radu serban a proferat un cuvant mai greu la adresa familiei adverse... si... in definitiv, la oamenii acestia, chiar cand insulta porneste impotriva unui frate declasat si repudiat, defaimarea numelui comun atrage totusi automat ridicarea sabiei. Mai cavaler, Tudor a murit spaland onoarea numelui, pentru a putea da prilej fratelui nedemn sa-l poarte in glorie si amor. si chefuri, evident. Nu pot sa-mi retin un zambet in fata hazului unei astfel de absurditati, care poate totusi sa fi fost fata cea justa si reala a evenimentului demult petrecut. E un zambet aruncat desigur ridicolului tuturor acestor conjecturi cu trezit miros de vechitura si foileton muced no. 32, dar il simt nu mai putin usturator pe buzele-mi, care-l schiteaza...

si, profund nemultumit ca toate iesirile imi sunt inchise, urc iarasi, pentru a treia oara, intr-un suflet, sa prind pe doamna Matilda in camera cu fotografie revelatoare, langa pat.

Madam Matilda n-a ajuns inca la odaia din fund; insa a trecut de coltul coridorului si ma va scuti desigur de a cobori urca din nou scara. Voi ramane aci, adapostit de unghiul zidului, cand ea va parasi camera in care se afla acum si pe care o ghicesc dupa usa larg deschisa, cu smocul de chei si passe-partout-uri infipt in broasca. Numai de n-ar veni incoa, intre timp, spre usa ei... Dar unde va fi curatind acuma? Aurica mi-a spus ca numai in trei camere isi face de lucru dimineata. Usa care e deschisa nu are pe ea nici o carte de vizita; are haz sa pregateasca tocmai odaia pe care mi-o va prezenta mie; e posibil ca Aurica s-o fi prevenit de venirea mea. Asta trebuie sa fie!

De dupa canatul deschis isi face aparitia o femeie voinica si dreapta, cu par sur, insa ondulat, cu ten negricios, imbracata in capot multicolorat de motive japoneze, cu snur peste mijloc, cu ciorapi de matase, in tarlici de pasla. Madam Matilda prea mult apropiata de semicentenarul nasterii sale, insa se tine bine, iar mie mi-e simpatica, pentru ca, desi se mai codeste in loc, daca sa vie incoace sau sa treaca mai departe, smulge dupa un scurt rasucit smocul de chei din usa si porneste drept in fund, spre usa terminus a salii. Salut in gand sfantul noroc si ascult cu placere clinchetul metalic, care inseamna alegerea cheii potrivite. si usa marelui mister se da in laturi usor si banal, ca orice usa obisnuita. Insa dupa ce ramane putin inauntru, madama apare iarasi in coridor si eu ma retrag zorit dupa colt, nelinistit si nefericit. Madam Matilda se pare ca si-a adus aminte de ceva si se indreapta spre camera ei. Ma intreb daca mai am timp sa dispar complet dinainte-i sau s-o astept, hotarat, sa intind discutia pana ce se intoarce in odaia uitata deschisa, s-o insotesc intr-acolo, ducand-o cu vorba nesimtit.

Durata nehotararii mele a fost insa marcata de secunde care au trecut; imi dau seama ca madam Matilda ar fi trebuit sa fie acum in dreptul usii sale, unde ma aflu cu degetul intins spre ciocanit, ca un om proaspat sosit. Revin nedumerit spre coltul salii si arunc o ochire mirata. Madam Matilda trage atenta cu urechea la usa Auricai. Vorbeste oare cu ea? in cazul acesta ar trebui sa glasuiasca si dansa ceva, dar nu rosteste nimic, dimpotriva a ramas nemiscata si capul i s-a lipit de tot de lemnul cenusiu al usii. S-a intamplat ceva grav in odaia Auricai? Mai degraba imi inchipui ca e un client nou acolo si madam Matilda adulmeca fara sat zvonul ecourilor risipite din belsug de somiera stricata a patului. Fara indoiala ca nu-i tulbur regatul sufletesc, pentru ca imi inchipui, cu cat va intarzia, cu atat va gasi mai in avantajul ei continuarea unei tocmeli intr-o incapere straina de discutie, implinindu-si concomitent ocupatia neglijata.

Mi se pare ca n-am asteptat prea mult: madam Matilda isi ridica torsul incovoiat, vadit tulburata; se observa asta mai ales din ultimele ei sovairi de a parasi postul de ascultare si din nesiguranta, din primul moment, a pasilor.

Dupa ce a intrat in camera lui Buzescu, o mai las cateva minute la treaba si apoi ma apropii de usa deschisa. Bat cu oarecare discretie, ca unul ce ezita in nesiguranta ca va gasi aci ce cauta. si infig apoi voiniceste bustul inauntru, cercetator, cu ochii de-a dreptul spre cele doua colturi din fund, insa in fund nu e nici pat, nu sunt nici fotografii. Aci e numai un vestibul, unde dau dintr-o parte si dintr-alta doua usi, una inchisa, alta deschisa, pe care tocmai apare intrebatoare madam Matilda. Asadar, domnul Buzescu ocupa un intreg apartament.

imi declin scopul vizitei, si madam Matilda ma invita indata sa-mi arate camera ce mi-a ales. Eu insa vreau s-o intarzii, cu intrebari prealabile, daca e zgomot noaptea pe coridor, daca e lumina destula in noua odaie.

- Poftim numai s-o vede...

- ...daca are igrasie...

- Igrasia la mansarda?!

- O, desigur, ce n-ati vazut asa...?

si incepui sa-i demonstrez prietenos cum infiltratia regulata a apelor de ploaie poate produce umezeala chiar la un zgarie-nor american.

- Cu atat mal mult cu cat e mai aproape de nor...

- La tote aste ve do respuns chiar camera... Mie mi-a vorbit de asera domnisoara Aurica asa che am si pregatite.

- Foarte bine, foarte bine, vom merge si acolo, insa daca va zoriti... continuati-va dumneavoastra treaba.

- Nu me zoreste nimic... Poftiti...

si intinse mana atat de categoric spre sala, ca teama de inceputul vreunei banuieli ma facu sa pornesc elastic si saltaret, ca si cand atata as fi asteptat si eu. La cativa pasi de odaia Auricai, intorcandu-ma brusc, surprinsei pe madam Matilda ciulind urechea intr-acolo si oftand usor.

- Aici? intrebai aratand usa langa care ma oprisem, cea mai aproape de intrarea lui Buzescu, pe linia dimpotriva celei a prietenei mele de ieri.

De buna seama, observasem adineaori ca odaia rezervata mie era mult mal departe, aproape de coltul coridorului: dar ma pali zdravan dorinta sa fiu vis-a-vis de Aurica, vecinul cel mai apropiat de domnul Buzescu pe coridor. La semnul negativ al madamei, imi exprimai totusi, intr-o doara, preferinta:

- Mi-ar placea sa fiu vecin cu domnisoara Aurica.

- Nu e bine sa fii vecin cu cine place! ma contrazise glumet ingrijitoarea mansardei.

Apoi imi explica ca odaile - erau doua, deservite de aceeasi intrare - sunt rele, amandoua avand ciment pe jos. Ar fi fost sa fie bucataria si baia apartamentului ocupat de Buzescu, dar de la razboi erau lipsite de instalatiile respective. Din cauza cimentului nu se inchiriau niciodata, iar proprietarul sta la indoiala daca sa le monteze din nou sau sa bata podele de scanduri si sa le dea cu luna. De aceasta ezitare a profitat domnul Buzescu, care le tine si cheia, fara sa le intrebuinteze si fara sa plateasca pentru ele chirie. E un om foarte ciudat Buzescu: nu-i place sa aiba vecini in camerele care raspund pe dinauntru cu apartamentul lui prin usi, fie ele chiar zavorate si lacatuite zdravan; s-a angajat chiar, daca se ridica vreun pretendent, sa plateasca in plus si pentru ele. Cum insa, de cativa ani incoace, coridorul nu s-a mai ocupat vreodata complet, lucrurile au ramas asa si nici madama - din vara trecuta, de cand le-a curatat de praful pe dinauntru - n-a mai dat prin ele.

- Da ce pazeste el cu atata grija?

- Spune ca lucreaza noapte, scrie, eu nu stie ce face... si nu vrea zgomot deloc linghe biroul lui, caci spre parte cuela si-a pus birou...

M-am prefacut ca examinez cu multa luare-aminte incaperea ce mi se prezenta, am incercat droturile patului si daca merge bine robinetul, am pipait intre degete cearsaful si cuvertura. M-am interesat din nou asupra zgomotului si a obiceiurilor vecinilor, iar la pret n-am facut nici o obiectiune si am platit pe doua luni inainte. Apoi mi-am lasat pe un biletel numele, spunand ca voi aduce pe urma carte de vizita. Numele meu era: Constant Banicel. si mi-am luat ramas-bun repede, ca sa nu fiu intrebat ceva asupra profesiei.

Deoarece profesia mi-am declinat-o abia zece minute mai pe urma, in dormitorul domnului Preda Buzescu, unde am regasit pe madama, pentru a-i comunica acest lucru important, pe care-l scapasem.

Sunt comis-voiajor la comptuarul"Electric Counting house" (nu-i mai indicai strada acestui comptuar imaginar, dar ii rostii firma cu atata gravitate, ca madam Matilda incuviinta cu oftat cunoscator), si se intampla uneori sa fiu trimis pe neasteptate in provincie - chiar diseara e posibil sa lipsesc - iar alteori pot sa raman zile intregi acasa, asa ca sa nu se nelinisteasca daca de multe ori imi va zari dimineata patul nedesfacut, sau, alteori, n-am sa liberez camera pentru curatenie decat dupa-amiaza, tarziu...

- Sunt invatata, accepta ea cu un clipit siret, intinzand varful barbiei catre peretele dinspre Aurica.

Iar acolo, pe peretele acela, fotografia deasupra masutei de noapte ma chema cu un zambet vag, vaporos, de pe pragul departat unde ma gaseam si de unde insiram toate astea cu aer grabit si aferat.






Donna Alba - Volumul I - Partea 01
Donna Alba - Volumul I - Partea 02
Donna Alba - Volumul I - Partea 03
Donna Alba - Volumul I - Partea 04
Donna Alba - Volumul I - Partea 05
Donna Alba - Volumul I - Partea 06
Donna Alba - Volumul I - Partea 07
Donna Alba - Volumul II - Partea 01
Donna Alba - Volumul II - Partea 02
Donna Alba - Volumul II - Partea 03
Donna Alba - Volumul II - Partea 04
Donna Alba - Volumul II - Partea 05
Donna Alba - Volumul II - Partea 06
Donna Alba - Volumul II - Partea 07


Aceasta pagina a fost accesata de 642 ori.