• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Donna Alba - Volumul I - Partea 06

Dar tocmai aceasta nepasare, afectata si totusi dezmintita la fiecare moment de fapte, dovedea fragilitatea sufletului Voicutei, inconsistenta lui, lipsa lui de interes substantial pentru orisice pe lume. Singura ei grija pe care si-o trada cu voie ori fara voie la fiecare moment, de a parea ca n-o surprinde nimic, ca n-o poate incanta, decat superficial, nimic, exercitiu pe care si-l insusise pana la falsificarea propriului sau suflet, dovedea golul spaimantator dinauntrul acestui bibelou, pe care altfel nu l-as lasa asa usor din brate. Voicuta vroia, asadar, sa-mi arate ca, la fel cu Smarandita si cu celelalte prietene ale ei, e o blazata si o hipercivilizata; nu face caz de cultura ei, pentru ca, asemeni, tine mortis de pedanterie sa nu fie acuzata. insa daca doresti sa cunosti gradul ei de cultura, n-ai decat sa apesi pe-un buton: atunci ea va incepe sa turuie orice te intereseaza din literatura franceza, germana, engleza si chiar romana, precum si tot ce e indeobste cunoscut din literaturile celelalte, va incepe sa turuie despre orice tema din filozofie, pe care a urmat-o la facultate, luandu-si licenta cu bile albe si distinctie; insa se va da batuta, chiar fara s-o intrebi, in privinta limbilor vechi, care o plictiseau, matematicii, "pe care n-a inteles-o niciodata si a invatat-o papagaliceste, desi a avut note mari la ea", si in sfarsit teologiei, pe care o adauga in chip de haz. stiam de asemenea ca ea citea mult si era atat de satisfacuta de bagajul cunostintelor ei, incat licarul acela de bucurie care-i umplea ochiul, cand abordai o tema de discutie ce-i era familiara - de exemplu daca aduceai vorba despre Proust, despre Paul Valery, despre predilectiile invertite ale lui Rimbaud sau despre Montaigne, de omni re scibili din domeniile pe care ti le indica la inceput - cu cat o dovedea mai informata si mai multumita de sine, cu atat o facea sa-mi para mai marginita. Discutia odata terminata, ea se prefacea in copila dulce, afecta pe mititica scumpa, ce vrea sa fie razgaiata si gasea ca teribilul, dupa intentia ei, contrast intre omnistiinta ei si intre nevoia de copilarie, de zbenguiala, de alintare, de gungureala de copil, care se uita la tine cu ochi bulbucati de frica pedepsei, e tot ce poate fi mai original si mai cuceritor. Se da peste cap pe divanul meu, lasand sa-i cada rochita, si asa destul de scurta - era pe vremea rochiilor scurte -, descoperindu-si astfel linia perfecta a picioruselor si matasea neagra a pantalonasilor bufanti, in care ciorapii luciosi, pentru ea mult prea lungi, se infigeau moduland pulpele si inceputul coapselor, ca la pajii regilor de demult. Asta se intampla desigur dupa alte zbenguieli mai marunte, pe care Voicuta le facea pe covor si printre fotolii, facea pe catelusul care maraie, sarea de pe scaune, facea gimnastica, iar cand in ardoarea miscarilor, ca intr-un fel de uitare a locului unde se afla, isi dezvelea astfel dedesubturile matasoase, se rosea toata, isi ascundea fata in palme, privind cu aceiasi ochi, atat de dragalas bulbucati, prin gratiile degetelor desfacute, pentru a controla, evident, cu acelasi aer copilaresc, impresia pe care nu indrazneala gestului, ci noutatea privelistii putuse s-o pricinuiasca. Odata veni cu o carte impachetata proaspat de la librarie. Pentru ca intentionat intarziam s-o intreb ce are acolo, desi asezasem pachetul ostentativ pe coltul biroului (eram sigur ca vrea sa ma dea gata cu cine stie ce nume abracadabrant), nu se putu sa nu-mi destainuiasca din proprie initiativa:

- Nu stii ce si-a cumparat fetita aici?

Ridicai ignorant din umeri.

Desfacu invelisul si-mi plimba pe dinaintea ochilor o carte pentru copii, de curand aparuta. si ma asigura ca de la un timp s-a dedat cu desavarsire lecturilor pentru copii, singurele care o mai amuza si-i improspateaza sufletul.

Destainuirea poate ca ar fi fost interesanta, daca nu ar fi fost facuta cu aceasta nevinovata miza in scena.

Ma aratai foarte minunat de noua ei dispozitie sufleteasca si ma declarai in deplin acord cu seceta de veritabila literatura din ultima vreme. insa pentru a ocoli eventualitatea vreunor considerente de mai lunga durata si perspectiva unui eventual comert de volume puero-literare, schimbai vorba, informandu-ma de progresele partenerilor ei la repetitiile revistei, imi povesti si despre cei prieteni si despre cei numai cunoscuti. Admiratia ei mergea mai ales spre domnisoara Scumpa Caragea, al carei talent, imi afirma categoric, e deasupra oricarei asteptari. Mai ales naturaletea jocului in atat de variate fatete - pentru ca ea detinea cele mai multe si mai importante roluri - este intr-adevar uimitoare.

- Daca e cu adevarat descendenta domnitei Ralu, imi dadui cu parerea, lucrul e cat se poate de firesc.

Dar Voicuta nu stiu sa-mi precizeze din care Caragea descindea aceasta Scumpa. Pentru ca ne gaseam totusi la capitolul beizadelelor, o intrebai intr-o doara daca n-au oferit vreun rol si Albei Ypsilant. Fu pentru prima oara acum, cand observai o usoara contractare intre sprancenele Voicutei.

Precum e limpede de banuit, principala legatura care ma tinuse atat de strans de fata aceasta mica era tocmai putinta de a-mi satura, prin ea, curiozitatea pentru o mie si unu de lucruri, privind pe cea care ma interesa mai mult decat orice pe lume. Voicuta avusese camp larg sa creada si sa rosteasca despre doamna Radu serban tot ce putea sa-i treaca prin minte. N-o contraziceam deloc si nu-mi dam nici un fel de parere, chiar atunci cand vedeam clar tasnind exagerarile si fierband, oricat de voalat, eterna invidie femeiasca. Eu nu faceam decat sa atat taciunii, cand focul vorbirii ameninta sa se stinga. Astfel putusem afla de dubla "grandomanie" a doamnei Alba, adica de "exagerata" parere ce-o avea atat despre obarsia, cat si despre frumusetea ei, de "aerele ei de filantroapa cu care vrea sa "epateze", de "saracia" din care a scos-o sotul ei, de "frica nebuna" de a nu-i displace printr-un fel sau altul si a se trezi intr-o buna dimineata deposedata de palat, de bijuterii, de automobile si de toate "fumurile" ei de mare doamna, in sfarsit de groaza si mai mare a doamnei Esmaralda ca fiica ei sa nu se aventureze in cine stie ce greseala, care ar fi trimis-o cu toata familia (familia era: mama si varul) pe strada. De la Voicuta aflai ca doamna Alba primise in dar de la sotul ei casa din Bucuresti si una din mosii, dar ca, donatia fiind intre soti, ea putea fi oricand revocata (recunoscui aci competenta juridica a lui Radu).

Ea imi aduse chiar cateva lumini mai mult asupra caracterului lui Georges Radu serban, care, stia si ea, in viata conjugala se purta intr-adevar ca un tiran, desigur cu manusi, dar tiran. Vointa lui era lege pentru toti ai casei si, mai mult sub influenta mamei ei, doamna Alba trebuise sa se supuna, pentru a-si salva situatia. Afara de asta, in toate familiile mai in contact cu casa maestrului, se credea ca acesta se dedicase si mai amplu, dupa casatorie, avocaturii tocmai pentru a pune capat calatoriilor ei si ambitiei de a-si etala in strainatate frumusetea, bogatia si aerele. Adica exact ceea ce-mi soptise si Raoul. in cateva cuvinte, ea conchidea apoi ca toata mandria nemasurata a doamnei Alba se naruia lamentabil la picioarele sotului ei, acceptand, fie sub indemn, fie pentru ca se obisnuise astfel, trista stare de roaba, de dragul catorva bijuterii si de groaza saraciei. Or, asta nu dovedea catusi de putin un suflet princiar, caci tot orgoliul ei demasurat devenea astfel caduc si ridicol...

- Poate ca-si iubeste sotul? ma interesai cu groaza.

- Da... foarte mult... intre ei e o diferenta de douazeci de ani... Desigur, conteaza ca va "crapa" inaintea ei si atunci donatia redevine valabila. Asta i-e toata iubirea... insa se insala in aceste roze sperante... printul Georges se tine prea bine si duce o viata prea restransa, ca visul sa i se poata realiza, n-avea grija. Pe urma, cand va ajunge de 50 de ani, ce o sa mai foloseasca donatia ambitiilor ei... o sa fie o pacaleala, de-o sa rada si ea singura, muscandu-si mainile de necaz.

Cand vrea sa fie cruda, Voicuta stie sa te infioare cu noutatea ei, tocmai pentru ca era asa mica si ochii ii luceau atat de tare, parca vibra de ura tot corpul ei intr-atat de mic ca alt sentiment nu mai avea loc sa precumpaneasca; din lipsa de spatiu, sentimentele se manifestau pe rand in acest trupusor frumos. De aceea eu nu puteam conveni ca logica ei este adevarata pana-n adancul tuturor consecintelor. Premisele sunt certe: domnul Georges Radu serban isi tiranizeaza intr-un fel sotia, adica n-o lasa in voia fanteziilor ei de femeie frumoasa si dorurilor ei de duca; punctul acesta pare a fi adevarat si-mi convine de minune, imi place. Dar ea nu se hotaraste inca sa se scuture de robie, nu din cauza diamantelor, a mosiei si a aerelor de grande dame, ci pentru ca nu se poate hotari indeajuns. Voicuta a mai atins si un alt punct, care-mi convine iarasi nespus, si e confirmat de-un fapt indubitabil, la care am fost martor si al carui rost adevarat abia acum incepe sa-mi apara. Alaturi de ea e batrana doamna Esmaralda, care poate cu adevarat sa fie obsedata de groaza mizeriilor de tot felul ce pandesc din umbra si care chinuie in aste vremuri vitrege pe atati urmasi ai stapanilor trecutului, pe atati mostenitori de nume si de sange ilustru. Ea intr-adevar trebuie sa fie prea atenta la miscarile fiicei sale, ea nu se sfieste s-o insoteasca, supraveghind-o de departe, chiar la un rendez-vous, dupa toate aparentele de adio, al fiicei sale, ea trebuie sa joace un rol covarsitor in nefericire sentimentala din ultimul timp a bietului prince Preda din mansarda madam Matildei.

Dar intrebarea care incepe sa se zbata acum in mine si sa ma framante cu putere este: daca un indemn contrar ar veni tot asa de persistent dintr-o directie opusa, doamna Alba nu s-ar gasi oare intr-o prea sensibila cumpana? Hm, iata ceva care merita multa meditatie: in orice caz, acest indemn contrar n-ar avea de luptat numai cu batrana mama si cu un copios act de donatie, a carui validitate atarna ca un fir de par deasupra faptelor ei. Dar peste actul acesta si peste bijuterii, amintirea unei anume priviri a ochilor ei, ca si acea aplecare infruntatoare a capului pe spate, ma face sa trec indata. Voicuta a mai enumarat: aere de grande dame, dar rostind astfel, ea asaza in sens peiorativ punctul pe adevaratul i in aceasta ordine de lucruri. Asa cum am vazut-o pe Alba in realitate si asa cum gandul meu o vede neintrerupt, inteleg de minune ca stapanul ei nu e acest tiran de Georges Radu serban, pe care, din datele mele stiu ca nu-l iubeste si nu l-a iubit niciodata, ci unul caruia i se da cu toata ardoarea, cu tot sufletul, cu tot corpul: aristocraticul, sensul, inclinarea spre aristocratic, son penchant pour. Ea nu poate concepe altfel trecerea ei prin viata, caderea materiala i se pare un atentat la dreptul ei de a straluci, i se pare un ultragiu al frumusetii ei desavarsite, deposedarea acestei frumuseti de podoabele pietrelor stralucitoare si mai ales de podoaba cea mai de seama: posibilitatea de a imprastia, in clipa in care ar fi dorit, binefacerile de care poate dispune.

Voicuta traduce toate astea prin cele mai materiale expresii cu putinta, dar eu stiu ce trebuie sa aleg din dispozitia ei de a barfi. Se poate sa ma si insel in aceasta privinta: oricum, insa, am impresia limpede, ca Voicuta nu gaseste inauntrul ei nici un sambure de neliniste ori de indoiala, care ar pune-o in incurcatura inaintea intrebarilor si atacurilor vietii. La ea totul e drept si fara complicatii: ii place ori nu-i place ceva. Considerente laterale, care sa se interpuna in calea vointei ei, constituind adevarate piedici cu totul si cu totul de neinvins, asa ceva nu exista pentru infiorator de marii ei ochi pe fata mignona. si totusi, in cinstea ochilor astora, s-ar fi cuvenit mai multe posibilitati de crancena ezitare, de lupta cu sine insasi. As fi dorit-o o fiica de comunist intransigent, bunaoara, ea insasi o inversunata adepta a teoriilor rosii. Acaparat in intregime de lanturile vietii burgheze, in care observ ca-mi merge convenabil, ba chiar peste asteptari, as fi contrazis conceptiile ei, cu ardoarea avocateasca a celei mai calde convingeri, desi n-am stat niciodata sa ma intreb serios, nici cand faceam pe hamalul la Braila, care sistem social ar putea fi mai suportabil. Pe vremea aceea e drept ca frecventam unele cercuri socialiste, dar numai curiozitatea ma ducea acolo, si parca in razvratirea frenetica a oamenilor acelora, in scrasnetele lor de revolta si-n poticnirea rationamentelor lor (erau unii adorabili in ignoranta lor si-n stangacia aproape bufa, cu care conduceau greoiul car al logicii retorice) ma simteam mai la indemana eu, fugarul fara motiv, vagabondul de amorul artei. Pasiunea m-a atras sub toate formele ei de manifestare si oamenii aceia, unii extraordinar de inteligenti, desi orbiti de credinta, altii mai nevoiasi la cap (cea mai cumplita inegalitate, cea mai tipatoare nedreptate cu distribuirea calitatilor naturale, a inteligentei si a meritelor, acolo am vazut-o), dar insufletiti de aceeasi patima fara zagaz, clocot enorm de cascada, ma tineau parca magnetizat sub luciul straniu al urii si dorului lor de razbunare.

Daca acum insa, ferit de cuirasa maturitatii si de lama rece a unei luciditati sceptice, care uneori ma nemultumeste ori chiar ma agaseaza literalmente, as putea rezista tenace oricarei tentatii ideologico-sentimentale, fie ea plasata in stanga, in dreapta ori la mijloc, cu siguranta insa ca as ocupa bucuros o pozitie extrema si diametral opusa, cand as gasi o fata ca Voicuta, asezata din timp, si nu din diletantism, de buna seama, in pozitia adversa. Jocul contrastelor si al contrariilor e tot ce ma amuza mai mult, ma covarseste, ma infi-oara si ma asmute, si sunt nespus de fericit ca domnita Alba ocupa real si mai cu seama sufleteste un turn de fildes inchis muritorilor de rand, la umarul carora tocmai pentru asta ma simt nespus de multumit, in aceste momente de mare tensiune a vietii mele, ca ma gasesc.

In schimb Voicuta stie sa anihileze, impreunand elemente care se anuleaza reciproc, orice diferente care ar constitui vreo stavila satisfacerii gusturilor ei de moment. imprejurarea face ca ea sa nu fie numaidecat o Ypsilant, o Basarab, sau mai stiu ce alt mare nume. Dar chiar de-ar fi astfel, ii citesc prin transparenta gandurilor ca diferenta dintre noi n-ar deschide neaparat inauntru-i un teatru de lupta; dimpotriva, daca acel care-ar intampina-o cu omagiile lui i-ar fi pe plac, poarta sufletului ei s-ar deschide de la sine, indiferent de punctul de plecare al nou-venitului sau de ce-ar putea clocoti sub crusta aparentei sale.

E pentru prima oara, asadar, cand Voicuta lasa sa-i scape aceasta contractare a fruntii, pentru ca numele doamnei Alba a cazut iar intre noi. si cum tin sa-l port din nou de-a lungul convorbirii noastre, pe care ea se sileste s-o pastreze intruna tot in jurul revistei teatrale, observ ca nu mai e nici o inselare. Voicuta e pur si simplu scandalizata de aceasta doamna, pe care stiu bine, o viziteaza din cand in cand cu mare deferenta si se mandreste ca are acces la ziua ei de primire. Iata, nu se lasa nici acum pana nu-mi repeta, cu un aer de degajare care ma inveseleste, ca adesea e "nevoita" sa-i calce, din motive "familiare", pragul si sa-i suporte saptamanal "fasoanele si prezumtiozitatile". si, pentru ca-mi ghiceste necontenit zambetul, pe care nu stiu cum sa-l ascund mai bine sub mina mea cea mai serioasa cu putinta (poate tocmai mina asta ma demasca), ea se irita din ce in ce mai mult, musca si zgarie si izbucneste intr-o adevarata furie cand incerc s-o contrazic. N-am mai vazut-o niciodata pe Voicuta prada unui astfel de acces, n-am mai vazut-o niciodata prada oricarui fel de acces. Sub forma asta ea ma atrage nespus si pieptul mic, dar plin si semet, isi modeleaza sub impetuozitatea zbuciumului si mai precis si mai enervant dublul amanunt al rotundelor lui accidente.

si iar mi-aduc aminte o intrebare care-mi rasare uneori, dimineata, in caldura patului, cand inca nu sunt deplin trezit de lumina dintai a zilei: cum se face ca Voicuta vine si pleaca de la a nu stiu cata vizita in apartamentul meu, asa cum a venit si a plecat la intaia? Teama unei complicatii in plus, pe care la inceput am dorit-o, dar pe care pe urma am evitat-o, mi-a servit de raspuns desigur; dar totdeauna mi s-a parut incomplet, nesatisfacator, acest raspuns. Acum vad insa ca a fost si stupid.

Ma apuc deci sa zambesc dulce Voicutei si sunt gata s-o asigur ca am vrut s-o necajesc. Dar cum am inceput aceasta demonstratie, vad ca n-am izbutit altceva decat sa torn si mai mult gaz peste foc. Ma apropii tremurand de ea si incerc s-o mangai, insa ma respinge cu furie, imi arunca mustrari grele, isi ia bascul si se duce sa si-l aseze in fata oglinzii. Dar cum se vede plansa, cu ochii inrositi, il tranteste de pamant, izbucneste de-a binelea in lacrimi si se repede la divan, pe care se azvarle cu o vigoare neasteptata, facandu-l sa se lase si sa se ridice in repezi si adanci amplitudini, de parca ar fi cantarit intreit. Ma asez langa ea pe covor si o mangai, soptindu-i cuvinte de impacare, amestecate subtil cu declaratii de admiratie. Cu tot zbuciumul ce o agita in miscari ritmice, la care participa dintr-o data intregul ei corp, vad bine ca ma asculta. Pe urma suspinele se raresc si mana mea ii mangaie fruntea si parul... pentru a ma trezi pe nesimtite atingandu-i umarul si bratul. Voicuta a incetat sa suspine si nu mai face nici o miscare; parca ar astepta ceva. Parca ar urmari mersul mainii mele, care acum aluneca, reptila calda, pe soldul ei spre coapsa plina. Dar cand vreau sa-i prind buzele sub buzele mele, se fereste; in schimb, mana poate sa mi se plimbe netulburata pe straveziul neted si lucios al ciorapilor de matase, pe genunchii si pe pulpele vii si tari, de mica sportiva. Cand dau a doua oara s-o sarut, ea se ridica fara un cuvant, ca o hipnotizata, traverseaza biroul, intra in dormitor si apoi in sala de baie, a carei usa o lasa deschisa. incearca dusul, apoi aud clar zgomotul pantofilor trezind pe rand sonoritatea placilor de faianta, aud plesnetul rochiei si al rufelor in aer, le aud caderea limpede si marchez intervalele dintre aceste zgomote cu imaginea coplesitoare a gestului cuvenit. Acum Voicuta a ramas numai sa-si traga ciorapii, si mi-o inchipui in cate-un picior, in fata oglinzii inclinate, tragandu-i cu supararea si energia cu care s-a despuiat si de celelalte vesminte. Iar usa ramane necontenit deschisa. Ma apropii nesimtit, sovaitor, umilit, gata sa-i cer iertare, imbratisandu-i genunchii, sarutandu-i mijlocul gol. si ezit la fiecare pas, nesigur, surprins, fericit. Ciorapii au cazut si ei, i-am auzit, caci luciul alb al faiantei vibreaza si la atingerea matasei, iar auzu-mi congestionat ar inregistra acum si zborul unui infuzor. Iar de acolo nu mai vine acum nici o miscare, nici cel mai neinsemnat zgomot: sunt asteptat desigur, totusi ma apropii tiptil, ca un hot. N-am atins nimic, n-am provocat nici cel mai slab sunet; asa ca e de mirare cum usa a fost repezita in pervazul ei cu puternica-i detunatura caracteristica, tocmai cand degetele-mi tremuratoare se intindeau, sa ma sprijine, spre acelasi pervaz mantuitor. Totusi cheia n-a fost intoarsa si acum fosnetul dens si rascolitor al dusului bombardeaza vehement peretii de portelan ai cazii cu moleculele milioanelor de proiectile pulverizate. si usa sta intre noi, bariera docila, gata sa cedeze la prima impingere. De ce n-a intors cheia si de ce a asteptat atata pana sa arunce usa in pervaz? Dintr-un anume punct al dormitorului as fi putut urmari in voie toate miscarile ei, i-as fi putut vedea nestanjenit de nimic toate misterele corpului. As fi putut - dar n-am cautat acest loc fermecat, desi am fost asteptat atata. si usa a revenit, parca ea insasi uimita de natangia mea, sa-si imbuce cadrul cu acel clac sec si dispretuitor. Dar cheia n-a fost intoarsa si asta e semn ca s-a lasat anume si-un mijloc de corijare: o simpla, o usoara presiune si zana stropilor de roua imi va aparea toata, in toata minunatia farmecelor ei mignone, in ceata ploii irizate de razele verii, strambate de groasele geamuri gofrate. Rapaitul dusului e o chemare energica, imperativa: acum s-a oprit. A pornit iar, ca sa se opreasca din nou scurt: un aviz, o somatie... A doua somatie... Pauza... A treia somatie...

Vad pielea fina strepezita de recele aspru al periei de apa si nu mai vad nimic. Izbesc usa si inaintez...

Ma primeste un tipat ingrozitor, de moarte. Ma loveste ca un drug greu si ma abate in laturi. Voicuta s-a chircit melc in mijlocul conului de apa, in ceata fina a picaturilor reflectate de fundul cazii. E toata o spirala alba Voicuta si-i vad acum in bataia dusului doar incovoierea spinarii lucii si rotundul unui sold exagerat de nefirescul pozitiei. Dar vorbele ei sunt grele si tipatul ei hotarat; trebuie sa dau inapoi orbit, zapacit de ploaia si de tonul categoric al indignarii teribile. M-am refugiat tocmai in fundul biroului, in dosul mesei mele de lucru. Prin intredeschizatura usii de la baie, pe care n-am avut puterea s-o arunc zdravan dupa mine, in rama-i ermetica, am auzit chiar, indata dupa iesirea mea, incetarea brusca a rapaitului de apa. Peste cateva minute numai - trebuie sa subliniez asta, intr-un interval de timp mai putin de zecimea celui ce i-a trebuit sa se dezbrace, desi logica lucrurilor ar fi cerut invers - Voicuta a traversat dormitorul imbracata perfect de corect, in usorul ei costum creme de vara, pudrata gata si cu bascul de matase, de aceeasi culoare ca si rochia, asezat strict in locul unde stia ea atat de cochet sa si-l aseze. Cand a taiat apoi biroul cu pasul mic si intepat, mi-a aruncat in treacat, mandra si inecata toata in cel mai sarcastic dispret:

- Credeati c-o sa mearga asa usor... cum ar merge cu vreo doamna Radu serban oarecare?

La bataile in usa discrete si semnificative ale contesei Irma n-am raspuns deloc, de doua nopti in sir. De altfel m-am intors in odaita mea din mansarda trecand cu multa precautiune pe coridorul gol. Numai in prima seara, in fundul cotului care duce la apartamentul printului Preda, am surprins iar pe madam Matilda incovoiata de la mijloc cu urechea lipita de usa Auricai. Dar paseam atat de incet, ca ea nu m-a simtit si, pentru a nu-i da de veste ca am sosit din peregrinarile mele provinciale, m-am refugiat pe varful picioarelor inapoi, si-am mai ratacit vreo doua-trei ore pana sa ma reintorc si, nevazut de nimeni, sa-mi reiau in primire camera. Cum stiam mai de mult, din propria-i marturisire, Irma, de cate ori revenea din oras singura, incerca la usa mea daca sunt "acasa". si-acum incerca la fel, in prima noapte, s-apoi in a doua: asteptam molcom sa reintre la ea si sa se culce si-apoi pandeam cu urechea venirea printului Preda din oras sau pasu-i tarsit de la usa lui spre odaita ei. Dar cum nimic nu se auzea, plecam dupa vreo trei ceasuri in garsoniera mea, ca sa dorm cum trebuie. A treia noapte ma odihnii bine acasa, pe divanul cel larg si bun, ca sa-mi restabilesc lipsurile de somn. A patra revenii din vreme la mansarda; madam Matilda ma simti tocmai cand intorceam cheia in usa si-mi ura buna venire. Cum bagasem de seama, in aste doua nopti din urma petrecute aci, ea se culca inainte de venirea Irmei, asa ca in noaptea asta n-avea cum sa-i dea de veste. si intamplarea facu ca tocmai in noaptea asta sa se petreaca aceea ce doream, astfel ca lucrurile iesira de minune. Pe la unu si jumatate sa fi fost, nu puteam distinge clar pe cadranul fosforat al ceasului de mana, Irma reveni singura ca de obicei si incerca la usa mea. Irma venea totdeauna singura, pentru ca prefera sa-si exercite profesia acasa la clienti ori la hotel; in odaita ei avea fotografii si obiecte reprezentand amintiri, pe care tinea sa le fereasca de obscenitatile verbale si faptice la care se dedau musterii. De altfel, pe cat putusem prinde de la ea, avea clientela constanta si cu orar stabilit: oameni insurati, studenti seriosi, doi preoti catolici si unul ortodox, o doamna in varsta cu lornion si liceeni sfielnici; contingenta zilnica nu era prea bogata - oricum o prefira cu atentie si in majoritatea cazurilor o permanentiza, mai ales ca aproape toata i-era adusa sub garantia prieteniilor mai vechi. Asadar, nu raspunsei Irmei, nu dadui semn de viata. O auzii cum inchise dupa sine usa ei si-apoi asteptai calm, incercand sa stabilesc pozitia exacta a acului vag luminos, care indica orele dreptunghiularului meu Longines. Locul minutarului il puteam stabili usor; insa orarul, oricat de luminos, pentru ca prea scurt si rotund, greseam totdeauna sa-l asez exact la locul lui pe linia dreapta a celor doua siruri de cifre. Ma necajeam cu nespusa placere de aceasta neizbutinta, care ma facea, ca si in cele doua nopti trecute, sa-mi gasesc de lucru pe intuneric. Ridicam butonul si invarteam acele la intamplare; apoi cautam sa le stabilesc directia cu multa luare-aminte, in sfarsit dam drum pentru control unui mic felinar electric, pe care-l luasem anume in vederea acestor nopti de veghe si al altora cu un rost ce pana acuma doar il nazaream. si nu izbuteam sa ghicesc decat rar adevarul; ma indarjeam in adevaratul inteles al cuvantului si nu simteam catusi de putin povara timpului. Dar usa printului Preda o auzii deschizandu-se, cu toate ca slaba suita de sunete ce veneau de acolo putea sa ma insele. Lasai ceasul in pace si incordai intens auzul: pasul abia il percepeam, dar momentele ritmice ale atingerii cu podeaua imi infatisau mersul acesta mai sprinten, mai hotarat, desi rar si precaut. Numai la intors, printul Preda isi tarsea picioarele, infrant si umilit. Acum se auzea limpede si zgomotul discret al ciocanitului in usa Irmei. Apoi din ce in ce mai indesat, mai staruitor.

- Chere comtesse Irma... ouvrez je vous en prie... je vous supplie... incepu vocea plangatoare.

Ascult cu sufletul la gura si parca ma zbat sa-mi proiectez vointa afara, prin pereti, spre patul Irmei, ca un hipnotizator:

"Ridica-te, Irma, si-l urmeaza! ii poruncesc. Ridica-te! Mai tare, printule...!"

Dar rugaciunile printului au contenit si ascult zdrobit cum se tarseste pe sala, jalnic si infrant, pasul lui nefericit... Disperarea ma cuprinde si ma strange zdravan in brate: inca o noapte pierduta...

Nu stiu de ce nu-mi vine sa plec, de ce ma incapatanez sa ma joc iar cu lumina inselatoare de fosfor a ceasornicului meu oblong. Dar acum jocul nu izbuteste sa mai ma castige ca Ia inceput. Ba se pare ca i-am prins si secretul, dar n-am nici o satisfactie pentru asta. As dori sa plec si totusi de la usa ma intorc la fereastra, privesc luminile orasului in negura si blocurile de zid intr-atat cat intra in cercurile felinarelor. Pe urma iar vreau sa plec... Ma aplec, cu o indrazneala care ma infi-oara abia dupa ce o savarsesc, deasupra largii stresini a mansardei, sa vad daca la capatul ferestrelor este lumina; dar imi amintesc la timp ca printul Preda isi are dormitorul pe sirul odailor Auricai si Irmei, asa ca e inutil sa-mi exagerez curajul deasupra abisului mut si intunecat. in sfarsit...

Am sarit in urma-mi ca o pantera. si m-am lipit de usa infiorat... pasi pe coridor, pasii rari, acum sovaitori si la dus, ai printului. imi vine sa strig de bucurie: am avut tot dreptul sa musc iarasi zdravan din nevoia mea de odihna, cand maine am atat de lucru, sa raman aci si sa astept! Bataia rugatoare reincepe si o data cu ea glasul plangator. si, Doamne, un zgomot lamurit de cheie care se invarteste. Un dialog care rasuna in soapta, in soapte tremuratoare, rugatoare, in alternanta cu altele energice, sfichiuitoare. imi vin chiar lamurit in urechea mea:

- El n-a venit, iti jur... am incercat eu singur la usa lui... ca sa poti fi sigura...

s-apoi, dupa o scurta pauza, sentinta:

- Bine, asteapta...

"El n-a venit, iti jur"... Poate eu...? Desigur... La usa carui "lui" ar mai fi putut incerca printul, in interesul Irmei, pe tot coridorul asta?... Ah, printul meu e fermecator, cum imi vine el singur in mana! Acum usa Irmei se aude din nou. De buna seama ca a iesit si o incuie, si vad parca prin lemn, cum nefericitul radios ii ia in posesie bratul rotund si cald de somnul intrerupt. Atunci dau lumina mare in odaia mea si intorc cheia cu zgomot. Dar nu mai era nevoie. Irma vazuse dunga de lumina aprinzandu-se sub usa si nici n-am apucat bine sa descui ca lumea, ca ea si lovea lemnul, cu mana, cu bratele, cu tot trupul:

- Ai venit... deschide.

Am deschis larg si Irma mi-a cazut in brate. Pe deasupra umerilor ei am vazut capul lui Eminescu mort. Nu mai era aproape de moarte: in clipele astea el murise de-a binelea... Ochii holbati mai tradau o viata pe aceasta masca mortuara, sinistra masca de ceara...

Foarte gratios si binevoitor l-am poftit pe print sa intre. Dar Irma i-a racnit infuriata in obrazul stins:

- Mincinos, mincinos, ai spus che ciochenite in use a lui. Negru - pentru ca printul trecuse acum de la starea de agonie, la aceea a decesului declarat, si de aci starea de mumificare cu o repeziciune infioratoare - obrazul lui se lasa lovit de revolta ei, umilit, cadea intr-o parte, plesnit de hazul si de ironiile ei.

Nadejdile mele nu mersesera pana aicea; jignirea ce vream sa-i fac prin gestul marinimos care avea sa urmeze nu era imbracata in acest aparat dramatic, pe care i-l da atat de copios bucuria de a ma vedea si satisfactia de a-l injosi pentru mine, ce eclatau acum de pe buzele Irmei. Incapabil sa rosteasca un cuvant, incapabil sa se miste, printul replica doar cu ochii. Ochii lui prinsesera in sfarsit viata si reactionau cu lumini de spaima la fiecare cuvant al ei. Dar ceea ce il dobora pe print cu desavarsire, si anume ceea ce socotisem eu ca are sa-l doboare, era tocmai propria lui lasitate, groaza de rupere definitiva, care-l tineau atat de imobil, in ploaia de ocari a unei cocote de mansarda, pe el, printul Preda, urmasul printilor Buzesti, si asta in fata unui strain, a unui comis-voiajor, la salutul respectuos al caruia el raspunsese cu atata gratie inalta, cu atata rezerva princiara.


Era timpul deci sa reintru si eu in scena: repetai poftirea si chiar apucai pe nenorocit de brat, impingandu-l cu usurinta, asa de molesit de neasteptatele lovituri cum era, pe usa larg deschisa, inauntru, spre marea nedumerire a Irmei. Venise randul ei sa-si holbeze ochii. Dar ceea ce trebuia sa urmeze nascocisem si pusesem la punct cu multa meticulozitate: pana acum avusese loc numai un prolog neasteptat, care-mi aducea, evident, un considerabil ajutor. Raspunsei deci privirilor rascolite de uimire si de indignare ale Irmei cu inclinari din cap, concesive si milostive. Printul, care statea ca un manechin pe picioarele raschirate, urmarea si el, si mai distrus ca inainte, scofalcit si descompus acuma ca un cadavru invechit si dezgropat, limbajul, pe care ma prefaceam ca vreau sa-l feresc de ochii lui, al fetei mele. Semnele binevoitoare si protectoare ale unui comis-voiajor, care intervine la o cocota pentru un print... si in ce conditii nimicitoare?... prins cu minciuna... mintind in dezavantajul chiar acestui comis-voiajor... neizbutind sa reactioneze in nici un fel... surprins printr-o brusca dezvaluire ca un ulcerat de lepra de pe care ai smuls brusc cearsaful, descoperindu-l in cea mai josnica si putreda decadere trupeasca si morala!

Pentru ca sa duc lucrurile pana la capat, dupa planul meu, am vrut sa ies zorit, sa pretextez un voiaj urgent cu un tren care pleaca la 4 dimineata. Am incercat sa reabilitez pe print, marturisind ca intr-adevar am auzit bataia lui in usa, ca ea m-a trezit din somnul adanc in care cazusem imbracat, de aseara, cand si madam Matilda a vazut ca m-am inapoiat. il aparam insa stangaci, asteptandu-ma ca Irma sa izbucneasca indata ca si ea a zguduit destul de tare usa mea si n-a primit totusi nici un raspuns. Dar printul a zguduit-o incomparabil mai tare, credeam ca se darama casa, exageram eu, pentru a face si mai incredibile argumentele ce invocam. Cu trenul de la ora 4 avu loc o adevarata furtuna: cu ardoarea ei ungureasca, Irma putu descoperi tentativa mea de minciuna - oricat avusei aerul ca ma apar de dibaci - si luand pe print de umeri, il arunca afara cu un picior aplicat in sezut. Mersei cu perfidia pana acolo incat incercai sa ma iau dupa cel izgonit spre a-l asigura de simpatia mea, dar astfel ca ea sa ma smulga din usa, si satisfacut ca totul iesise de minune, cu desavarsire dincolo de asteptarile mele, rasplatii pe Irma in restul noptii cu sincere dovezi de iubire, reflectand fericit ca in momentele acestea, in intunericul profund, in patul sterpelor lui invocatii catre chipul invizibil din perete, printul decazut isi imagineaza cum scumpa lui fotografie e terfelita de rasul unei cocote si al unui comis-voiajor, in plin rut dezlantuit. si acest cosmar aievea de o noapte intreaga va trebui sa biciuiasca sangele lui albastru, oricat de ingrosat si molesit, sa-i improaste sufletul de indignare, sa-l impunga cu greaua nevoie a reabilitarii, sa-l faca sa ma caute singur, sa-mi vorbeasca, sa se explice, sa se ridice... si sa se stearga.

Daca mai poate fi cu putinta sa faca toate astea... Daca nu, voi vedea, voi gasi altceva... altceva... dracul stie ce voi mai putea gasi...

Mai ales acum, omul acesta ma interesa covarsitor. Privelistea recenta imi zugravise halul lui de decadere si-mi colorase iarasi la orizont cu azur si portocaliu cerul nadejdilor si straduintelor mele. Plumbul opac de deasupra acestei orbecairi prin mansarde si prin intimitati de cocote se sparsese intr-o parte, si valuri de speranta curgeau incoace, inconjurandu-ma si saltandu-ma, facandu-ma sa respir o atmosfera mai pura. Nu mai aveam nici o indoiala, printul Preda era un inger izgonit. Se prabusise definitiv din gandurile ei si acum se zbatea in tarana, cu bratele intinse dupa zeul care-l alungase. Acum zelul meu prin aceste obscure si infamante locuri avea un sens in proprii mei ochi, cel putin un sens avuabil, la al carui capat si izbutinta nu mai reuseam sa ma gandesc. Zilele frumoase ale dosarului datator de nebunesti iluzii reinviasera: don Quichotte, naivul si romanticul, se intorsese, dar astazi gloaba lui calca pe teren solid, spre o tinta care nu mai era o simpla vanturatoare in gol.

Printul Preda are o fotografie cu autograf si mai are, de buna seama, si alte urme ale trecutului... ele pot fi obiecte scumpe de frumoasa aducere-aminte, dar se pot preface si-n arme extrem de periculoase impotriva celui ce n-ar mai vrea sa auda glasul aceluiasi trecut. Oare o astfel de prada dusa la picioarele donnei Alba, pentru ca ea redevine donna, o data cu limpezirea orizontului, n-ar fi intr-adevar incoronarea unei lupte tot asa de salbatice, de darze si de nobile, ca o victorie intr-un proces rasunator? si inca, ganditi-va prin cate paragini de mister trebuie sa treaca imaginatia ei inapoi, pentru a reconstitui eroismul de-acuma... Dar sa tacem acum, inca nu stim nimic, inca n-am dobandit nici un punct statornic de reper... Nimic decat o simpla, o vaga, dar minunata speranta... bratele albe nu mai sunt patate de balele lubrice ale acestui isteric decazut.

L-am revazut pe print in zilele urmatoare si l-am salutat cu destula deferenta, am primit cu mare satisfactie mana lui, l-am insotit de cateva ori pe drumul lui, buna bucata de cale. Am discutat cu el despre vreme, despre politica si literatura, si m-am speriat chiar intr-o privinta de prea buna parere ce-i dam prilejul sa-si faca de-un simplu comis-voiajor. Dar el nu parea speriat deloc de competenta mea, pe care hotarai totusi s-o infranez si s-o manuiesc pe viitor cu mai multa zgarcenie si bagare de seama. in schimb, daca printul ma privea indoielnic, si cam speriat, era, am citit bine in ochii lui, sa vada numai daca n-am pastrat in memorie imaginea ridicolului in care se inecase in noaptea dezastrului sau si daca in dosul tuturor manifestarilor mele de prietenie si respect nu se ascunde un sambure de amara ironie si o intentie de renghi. Evitam, asadar, sa aduc vorba de evenimentul petrecut, avand oarecum aerul ca gasesc nedelicat a o face, inca lasandu-l in acest chip sa clocoteasca si mai mult de nedumerire si nesiguranta, in cele din urma, in fata unui pahar de vin, printul Preda se hazarda sa patrunda in subiectul de vorba pana acum atat de cu grija ocolit de amandoi. Teama lui de seama, a bietului nobil scapatat, era sa nu-mi fi inchipuit eu ca Irma i-ar fi metresa si inca atat de stapana pe dansul, "ca-mi face orice fel de mizerii vrand sa ma abandoneze, iar eu ii inghit toate numai si numai sa nu ma paraseasca de tot". Nu, inainte de toate, asta trebuia sa-mi iasa din minte, ca daca ea ma prefera acuma, el ar avea ceva de pierdut ori de castigat: intre el si dansa n-au fost totdeauna decat relatii corect tarifate si daca, in seara cu pricina, el s-a purtat cum s-a purtat, asta n-a facut-o decat pentru ca avea a face cu o cocota, pe care, pentru a evita orice fel de scandal, nu trebuie niciodata s-o contrazici.

Printul insusi observa, de buna seama, reamintindu-si desigur si de alte diferite amanunte ale intamplarii trecute, ca explicatia lui e neindestulatoare. Dar eu ma grabii sa-l intrerup, pentru a-l lasa cu aceasta impresie, si a-l lasa, asadar, cu nevoia sa revina mai apoi cu dezvoltari si mai ample. si savarsii prima tentativa de a patrunde in templul parasit si inchis pentru trecatorul strain, marturisindu-i cu cel mai perfect aer de sinceritate ca nici prin gand nu mi-a trecut ca un om ca dansul sa poata iubi o simpla cocota, oricat Irma se straduise prin tapajul ei sa ma convinga de contrariul. Ea vrea, evident, profitand de o delicatete rara de suflet, pe care o ia, probabil, drept slabiciune, sa-mi demonstreze ce sacrificiu face pentru mine, renuntand la un om ales si de mare neam; dar asta sunt simple manevre de femeie de strada cu care sunt prea obisnuit si nu-mi mai fac nici o impresie, cu atat mai mult cu cat mi-e perfect egal daca o femeie de teapa sa, si chiar orice fel de femeie, mi se da pentru ca ma prefera altuia sau pentru ca a fost luata la goana de fostii ei amanti.

Ascultatorului paru ca-i place, din parte-mi, aceasta profesie de credinta in materie de femei, dar cu siguranta ca lumina ochiului meu, pe care o lasam deschisa intr-un anumit mod, nu-i placu chiar la fel. Profitai de ocazie sa merg inca un pas mai departe, exprimandu-mi admiratia pentru oameni facuti dintr-o bucata, ca mine, pentru care femeia nu joaca nici un rol, si exprimandu-mi compatimirea, nu lipsita de oarecare ironie (de asta data si in glas nu numai in ochi), pentru cei care nu se pot mandri cu taria mea sufleteasca. Printul Preda casca ochii mari la mine, dar inca nu-l lasa sa-i scape ceva; primele mele asalturi cazura astfel zdrobite de duritatea neincrederii lui. Teama de a nu-i da astfel tocmai acum de banuit ma facu sa bat in retragere si sa-i vorbesc de diverse afaceri de ale mele prin provincie: daca omul asta ar pandi o singura zi inaintea casei Radu serban sau daca l-ar aduce dracu' in instanta, tocmai in momentul cand iau cuvantul, ridicandu-ma de langa maestru, toata intreprinderea de acum - careia-i sacrific nopti, vigoare si dreptul de a fi stapanul meu insusi si careia i-aduc taria de a nu rosi de propriile mele gesturi - s-ar narui deodata; ca si vasta constructie batuta din lespezi de imagini a dosarului.

incetinii deci zelul meu in juru-i, fara totusi a ma decide sa parasesc pentru un timp mansarda; afectai chiar ca-l ocolesc uneori, pentru a-i invedera indirect ca sunt absorbit si de alte lucruri mai serioase decat de astfel de conciliabule in doi, la berarie, despre femei si politica. Ba cautai sa ma reimprietenesc si cu Aurica, pe care n-o mai vazusem de multa vreme si care nu ma intampina prea vesela, de buna seama informata poate chiar de buna ei prietena despre legatura cu Irma si despre ultimele evenimente ale mansardei. Odata ma prefacui atat de bine ca evit a-l intalni, incat a doua zi ma cauta singur. II vazusem de departe, tocmai cand incuiam sa plec; ma prefacui ca nu-i observ zambetul de buna revedere ce mi-l trimitea prin lumina slaba a becului din coridor si nici macar ca-l observ pe dansul: avusei impresia chiar ca ma striga, dar eu fugeam de zor si astfel dadui buzna peste Aurica, in cotul celalalt al coridorului; ea tocmai urcase scara, era imbracata de oras si avea palaria in cap. Astfel putui sa-mi amintesc unde mai cunoscusem eu pe Aurica; palaria ce-o purta acum mi-o trada. insa nu ma grabii sa-i comunic descoperirea mea, caci printul tocmai ajungea din urma in dreptul nostru; abia acum ma facui ca-l vad si-l salutai, cu o anume miscare a ochiului, in raport cu compania in care ma gaseam si din care el trebuia sa deduca cat de indiferente mi-s femeile si cat de putin sunt de constant sau am predilectie pentru una anume.

- Aurico, acum te-am aflat, am pus mana pe tine... ii strigai vesel, evident mai vesel de purtarea mea cu printul, care-mi iesise de minune, decat de constatarea ce facusem cu Aurica. Asa e ca-ti oxigenezi parul si ti l-ai taiat de curand...? De fapt esti bruna si pana acum un an si jumatate, doi, ba trei, daca nu ma insel, aveai un minunat par negru... Spune repede, repede, daca nu e adevarat...

- Ce te-a gasit, imi raspunse ea si ma privi banuielnic...

- Ma recunosti acum?

- Nu te recunosc...

- De printul Ypsilant ti-aduci aminte?

- Printul... Yp... cum i-ai zis?... Iarta-ma, draga, dar eu nu cunosc decat pe printul Buzescu...

O urmai in camera ei, unde-si scoase palaria si unde buclele ei scurte si blonde tot nu ma dezarmara!

- Dar spune daca nu-i adevarat ca purtai parul lung... si negru...?

O priveam drept in ochi, pentru a-i surprinde orice ezitare, orice ocolire a adevarului, contemplandu-i pielea oachesa, cum nu poate avea o femeie blonda.

- E adevarat ca mi-l oxigenez, dar nu l-am mai purtat lung de cand eram fetita, rase ea nu fara oarecare neliniste in sunet si priviri... Dar ce vrei sa spui cu printul ala? relua apoi cu oarecare seriozitate si nepasare... cum zici ca-l cheama?...

- Ypsilant...

- A, ha, Ypsilante...

- Atunci ti-aduci aminte...

- Da, da, mi-aduc... am invatat si despre asta la istorie. Trebuii sa-i povestesc atunci, cu ochiul necontenit in garda, despre printul Raoul, despre pasiunea lui pentru femeile cu parul lung si mai cu seama pentru una anume, pe care chiar c-o iubea in adevaratul inteles al cuvantului. Nenorocita n-a stiut insa sa aprecieze acest sentiment, care putea sa duca la urmari foarte serioase pentru ea (desi printul nu mai e asa de bogat astazi, totusi...!) si a fugit intr-o noapte, sterpelindu-i un inel cu care ai fi putut cumpara o casa...

- O-ho, o casa, iti cam place sa exagerezi dumneata!...

- O casa, o casa, repetai cu aplomb, care nu mai poate da loc la nici o contradictie, in glas.

- Ce spui!... atat valora! scapa Aurica, ingalbenindu-se si miscandu-se agitata pe scaun.

- O, foarte scump era, intregii, si idioata trebuie sa-l fi dat pe nimic... Sa nu-ti inchipui c-ar fi putut cumpara un imobil ca asta in care stam, in schimbul lui... dar 600 000 lei lua pe el, de la orice giuvaiergiu de pe Calea Victoriei.

Aurica devenise neagra-pamantie si nu-si putea stapani nelinistea care-o apucase ca frigurile, subit, nemailasandu-mi nici o indoiala asupra persoanei pe care o aveam in fata.

Ea paru sa cuprinda apoi deodata toata gravitatea situatiei prezente, si, tocmai cand ma pregateam s-o intreb discret si cu semn de linistire: "Ti-amintesti acum?", izbucni brusc in imprecatiuni si insulte la adresa celei cu care o asemanam si care se purtase asa de rau cu un om atat de subtire. Insa bagai repede de seama ca toata ciuda ei asupra "idioatei aceleia, cum bine-i zici", se referea mai ales la usurinta cu care, "probabil" negociase un inel atat de scump. si inceta teribilul discurs, care era o adevarata izbucnire de mustrari, adresate parca unei persoane de fata, atunci cand isi dadu seama bine de culoarea cea adevarata a ranjetului meu. Atunci ma apuca de umar si ma zgudui, razand iarasi vesel si nepasator, incat ma puse din nou in nedumerire:

- stii ce, vrei sa-mi faci si mie cunostinta cu prietenul tau... cu printul acela...?

- E inutil... nu-i plac decat femeile cu parul lung... asta e lege la el...

- Ce idiot! ridica atunci din umeri si rase cu obida: Pacat! - incat acum chiar ca ma indoii de-a binelea daca Aurica era cu adevarat, asa cum banuisem la inceput.

Acum in urma am adoptat alta metoda: cand ma intalnesc cu printul Preda, de orice sunt gata sa vorbesc, afara de femei. si intorc repede cuvantul, cand glasul lui incepe sa alunece pe nesimtite intr-acolo. Ma vede acum mai des in compania Auricai si-i place sa ma tachineze, pentru a ma incuraja, aprobandu-mi si admirandu-mi noul meu gust. inteleg ca vrea sa ma indeparteze astfel de Irma; iar intr-o seara Aurica imi marturiseste ca printul i-a vorbit foarte frumos de mine.

Apoi, vazand ca noutatea asta ma intereseaza in chip deosebit, imi spune razand:

- Tipule, iti multumesc...

- imi multumesti... de ce?... (ma gandeam atunci la printul Raoul).

- Pentru ca mi-a mai spus ca si tu i-ai vorbit foarte frumos despre mine... M-ai descris in culorile cele mai nostime... Dar cate-mi povestea el ca spuneai, si asta parea sa fie si gandul lui, mai sa cred ca esti amorezat de mine... Dar daca ma simpatizezi in adevar, de ce nu-mi spui mie direct...? Am banuit eu ca esti sfios, cu toate ratoielile tale... hai, vino sa te pup...

si-n pupatul ei zgomotos, imi amintii de dupa-amiaza de ieri, la sectia a 3-a a Curtii de apel, unde dusesem toata sedinta pe degete, timp de trei ore. Maestrului iarasi nu-i mai ramasese nimic sa vorbeasca, iar presedintele ma felicitase in plina sedinta, inainte de a se retrage in dezbateri, anticipand astfel oarecum asupra deciziei si provocand mare rumoare in tabara adversa. Domnul Georges Radu serban m-a condus dupa aceea cu masina pana la garsoniera mea din parcul Filipescu, fara a inceta o clipa sa-si lase deoparte gravitatea voievodala si fara sa discute cu mine altceva decat afaceri de bara. Totusi, e un progres considerabil in raporturile noastre personale ca a tinut sa ma insoteasca atata distanta in somptuosul lui Lincoln. Mi-am dat seama de asta mai ales din modul cum m-a salutat soferul, inainte de a tranti portiera dupa mine, dar si mai inainte de a cobori din masina, ma gandeam ca la cel mai nespus noroc al vietii mele la o intalnire cu donna Alba, incrucisand drumul Lincolnului cu superbul ei Bugatti, pe care-l conduce uneori singura, inmanusata pana la coate, cu degetele ei subtiri pe volan. Am propus domnului Georges Radu serban sa mergem intai acasa aci, aproape de palat, in cartierul din preajma Batistei, pentru a nu se obosi pana-n parcul Filipescu. si privii cu coada ochiului la miscarea trasaturilor lui, nestiind daca nu cumva comisesem vreo gafa, oferindu-i sa-l duc la dansul cu propria lui masina; in relatiile noastre de la om la om ma simteam cu atat mai stangaci si mai nesigur, cu cat ma simteam urias in legaturile noastre de ordin profesional, urias la fel cu dansul si recunoscut de dansul astfel. Dar pe obrazul printului nu se misca nici o trasatura, imi raspunse numai sec ca vrea sa faca un tur la sosea si pe urma reincepu sa faca pronosticuri asupra considerentelor magistratilor, in speta pe care tocmai o pledasem si asupra careia presedintele isi si tradase opinia lui. Era interesant ca, de la un timp, printul Georges nu mai lua cuvantul dupa ce pledam eu; asta nu-l impiedica intru nimic, la speta urmatoare, sa ma lase sa vorbesc tot eu cel dintai. Uneori ma gandeam sa-i las o parte din sustineri sa le dezvolte el insusi; insa o betie a succesului necontenit crescand, pe care numai vorbitorii stapani pe argumentele lor si constienti de magica lor putere o cunosc, ma indemna sa nu-i mai las nici o portita. As fi dorit sa-l aud, ca orice avocat infricosat de soarta renumelui sau, reluand argumentatia mea, rastalmacind anume puncte din demonstratie si dandu-le aceeasi dezvoltare, cu o alta rezonanta numai, cu muzica de fraze invartite si argumente succedanee. Dar printul avea eleganta sa nu scoata o vorba dupa mine, ori de cate ori epuizam demonstratia; ma asculta, improscandu-si plastronul cu firele negre ale barbii brancovenesti, si ochii lui pareau ca subliniaza tot ce spuneam, iar felicitarea de la urma si renuntarea la cuvant ramaneau tot aportul lui la dezbatere. Era limpede insa ca acest moment final, si putin cam cabotin, ii producea o deosebita mandrie, a carei scanteie n-o putea izgoni din priviri, iar sublinierile ce le facea cu capul in timpul oratiunilor mele insemnau pentru toti cei de fata ca eu nu faceam sa cant acum decat compozitia lui. Dar de unde sa stie doamna Alba toate astea? Nici macar suplul ei Bugatti, cu tresariri parca de muschi si nervi, nu ne incruciseaza drumul, condus de mainile ei cu manusi de muschetar a la Ludovic al XlII-lea, cu degetele lungi si fine, pe volanul nichelat. in schimb, numai 24 de ore trecusera de la succesul meu covarsitor de ieri si aceasta femeie voinica si oachesa, cu par scurt si oxigenat, musca buzele mele cu salbatica furie, ca un corb lacom, in aceasta sordida mansarda, spre care indarjirea si ciuda ma impinse iarasi, indata ce portiera Lincolnului se inchisese sec, ca si raspunsul de mai inainte al printului, si atat de ermetic, in urma mea.

imi place aceasta viata dubla, aceasta scormonire cu tarnacopul in tot mai adanci subterane (desi operatia se petrece la mansarda), alternand cu victoriile mele juridice si cu treptele de aspra piatra, pe care urc domol, dar sigur, in consideratia principelui Georges Radu serban. Am impresia, cu fiecare noua izbanda, ca el ma ridica la un cin nou, ca un voievod veritabil; si-atunci mai cu avant imbrac salopeta de miner, pentru a-mi tari existenta secundara pe coridorul madamei Matilda, ca intr-un fund de noroioasa mina. Din perspectiva ascensiunii mele contemplu cu mila rostogolirea in adanc a printului Preda, dar nu fac un gest sa-i vin in ajutor. El e groaznic de vinovat de pacatul de a fi fost iubit de donna Alba (sentimentele lui personale nu ma intereseaza catusi de putin). Or, nu pot ierta aceasta cumplita vina a unui om de maretia aristocrata si frumusetea intelectuala a maestrului meu, dar acestei epave pe care trebuie s-o distrug pe incetul, prefacand-o in pulbere si neant! Cu mare satisfactie am observat ca printul Preda e sensibil la alcool. Astfel ca trebuie sa-mi pierd noptile regulat cu el, cum odinioara cu printul Raoul, prin carciumi, pentru a-i desclesta sufletul si a i-l intoarce pe dos, ca pe-un trup in sala de operatii; vinul bun si rachiul sunt adevaratele scalpele morale. Numai, ca chirurg, eu trebuie sa ma tin bine, si nu mi-e frica. Podgoreanul atavic din mine nu ma lasa sa ma pierd dinaintea individului acesta palid ca un strigoi, inchis ermetic in atatea rezerve. Haide, strigoiule, trebuie sa dai seama de faptele tale din viata tineretii! il iau de gat prieteneste si-l scutur zdravan, indemnandu-l sa bea. La inceput, cand l-am atras incoace, dinaintea flacarii calde si rubinii ca focul de potasiu, printul Preda parea oarecum jenat si da totdeauna el cel dintaii semnalul de plecare; asta ma facea sa ma indoiesc de taria deghizarii mele. Dar pe urma bagai de seama ca printul e devorat de o jena cu totul princiara: caci, trebuie s-o recunosc, se mai gaseau multe firimituri de-ale trecutului in acest sac de amintiri stralucitoare; printul nu uita ca trebuie din cand in cand sa onoreze si el pecuniar consumatia. Cum am adulmecat aceasta slabiciune, am si inceput sa ma falesc, ca un baiat de pravalie care jefuieste metodic magazinul stapanului, inaltand planuri roze de viitor dinaintea unui negustor falit. Vreau ca printul sa n-aiba nici o mustrare ca ma "toaca", dimpotriva, sa fie satisfactia si sadica placere ca ma pulverizeaza el, pe nesimtite, pe mine, arivistul zorit care-l insult cu darnicia mea. Ma intereseaza, asadar, grozav de chiulhanurile lui din trecut, cand arunca elegant si zglobiu cate trei pogoane de pamant pentru desfundarea unei sticle ce statuse doua secole in nisipul renumitelor pivnite frantuzesti. Noroc ca astfel de valori alcoolice nu circulau, macar acum, pe piata noastra nocturna; dar entuziasmul cu care-i culegeam cuvintele de pe buze pentru a le rezolva in subita chemare a chelnerului si in comandarea celui mai pretios lichid de care dispunea momentan localul - de obicei o nenorocita zeama indigesta si piparata - ii imbujora buzele cu diabolice surasuri si-i umplea ochii cu diamantul topit al voluptatii de distrugere. Eu ma strambam totdeauna cand ingurgitam spirtul concentrat din pahar, dar lasam sa se vada ca asta imi da si mai mult elan, si mai strasnica indarjire, ca unui tanar novice avid de viata in mare si scump, dornic sa soarba cupa necunoscutului cu apriga sete. Dar eu nu ma strambam de taria alcoolului, ci de mucigaitu-i gust; in schimb, printul dorea sa-mi dovedeasca, prin seninatatea dulce cu care inghitea aceasta otrava, cat de obisnuit e el cu rafinamentele vietii, desi aveam certitudinea limpede ca nu-i placea nici lui, catusi de putin, aceasta posirca infama. La betie puteam vorbi in tihna de Irma si de Aurica, dar eu pandeam momentul, mult asteptatul moment, de a-i sari in gat cu intrebarea care ma ustura si mai cumplit, cu cat ma adanceam mai teribil in aceste nopti de destrabalare.

Acum puteam sa intru in voie in apartamentul lui, dar intrai cateva zile mai tarziu decat as fi putut s-o fac, iar la fotografie nici nu ma uitai deloc, nici la prima, nici la a doua vizita, desi la un moment dat eram langa ea, o simteam din profil.

Astfel, cand imi castigai, prin aceasta cumplita abnegatie, dreptul de-a o admira in voie, elogiile mele nu mai cunoscura margini:

- Fosta dumitale sotie?

- Nu.

- Sora?

- Nu...

- Femeia pe care o iubesc... e aceasta si nu Irma, femeia care te iubeste pe dumneata si de care poate ai fost magulit ca m-a respins in fata si in favoarea dumitale...

- Bine... (imi incrucisai mainile pe piept)... dar acum am drept sa te apuc de umar si sa te clatin cu toata strasnicia... Cum, domnule!... (urlai acum, si nu stiam nici eu daca jucam intr-adevar teatru sau strigam cu toata sinceritatea) cum, domnule... iubesti pe-o astfel de femeie... si... te lasi insultat in halul acela de-o cocota... Dar dumneata meriti... (revolta mea se umfla pe masura fiecarui nou cuvant, pentru a plesni deodata brusc, dupa acest "meriti" zbierat cu toata indignarea, astfel ca intrebarea ce veni acum suiera aproape auzibil si deceptionat)... sau poate ea nu raspunde la iubirea dumitale...?

Deloc nu mi-a scapat aceasta lividitate de cadavru, aceasta zvarcolire interioara, care-i umfla pieptul intr-un oftat refulat cu spaima, degeaba acum se scula voios si zglobiu si batu cu degetul pe celuloidul transparent in dreptul autografului.

- Citeste aici... ' a putea Ma aplecai cu bine simulata curiozitate si multumire.

- Nu inteleg nimic, nimic, ii spusei.

- Cum, mi se pare ca lucrezi pentru un magazin englezesc...

Electric Counting House... rasei cu pofta, dar, afara de titlu, nici eu, nici patronii si nimeni din magazin nu mai stim o boaba englezeasca... Ba, pardon, ma corectai cu un strigat... eu mai stiu: All right... Good bye... How do you do... Ah, ha, ha, mai stiu, mai stiu: Treanch-coat, Waterproof, Shakespeare, My lady (pronuntai mi in loc de mai, iar el ma corija cu un zambet de superioritate)...

imi traduse el, completand si cu vorbele care intrau sub rama: "Scumpului si ciudatului, credinciosului si necontenit noului meu prieten... m... n... Preda".., atat... ah, da si numele ei... un nume foarte frumos...

- Ce importanta are numele... cand ea e atat de frumoasa...

- Asa e ca e atat de frumoasa? Asculta aici si numele ei, facu printul entuziasmat: Alba... ce zici. Alba!?... asa e ca e minunat...?

- Alba... inclinai din cap concesiv. Da, e frumos... intr-adevar... e original...

El ma privi cu ingaduinta, ca pe-un comis-voiajor ce eram, mai rasarit, dar in neputinta sa inteleg orice lucru mai deosebit...

- Pentru o astfel de femeie ai face orice nebunie, strigai convins, privind ametit cununa parului care se pierdea nesimtit pe fondul inconjurator si ochii atat de clari si atat de adanci si de poruncitori totusi...

- Orice nebunie! clatina si el din cap, repetand mecaniceste, cu ochii pierduti in amurgul odaii...

- Mai putin pe-aceea de a disputa vecinilor de odaie cocotele ordinare... adaugai zeflemisitor si mustrator totdeodata, razand plin de bunavointa, dar cu sufletul incordat, la panda...

Dar el nu ma auzi. Privea cu ochii largi, extrem de largi, mi se pare chiar inauntrul lui insusi. si repeta imbecil: "orice nebunie... orice nebunie".

Atitudinea asta ma facu sa casc la randu-mi priviri tot asa de largi. Atunci el parca se prabusi si mai adanc in acest fel de prostratie si incepu sa bolboroseasca cuvinte care la inceput mi se parura fara sir, dar pe care apoi le legai, asezandu-le in teribile intelesuri. Alcoolul tare, cu care el incercase sa ma darame, inghitit in noaptea asta si-n noptile trecute, parca acum il ajunsese; altfel cum mi-ar fi povestit el de frumusetea piciorului Albei, de albeata sanilor ei, de culoarea enigmatica a ochilor, de parul cetos, care se pierde imaterial in spatiu? si toate aceste amanunte, pe care, vai, le cunoastem atat de bine, intrerupte necontenit de aceeasi bolboroseala staruitoare, care ii indobitocea ochii si-i impleticea limba in gura: "orice nebunie, orice nebunie..."

Suradeam din ce in ce mai luminat, mai asigurat ca Alba trebuie sa-l fi izgonit demult, incat acum el se si gandea la "orice nebunie". Binecuvantam inspiratia care-mi adusese aceste doua cuvinte pe buze. Dar care putea fi nebunia asta? Nici el poate n-o formulase inca, dar eu trebuie sa stau necontenit de veghe, pandind izbucnirea ei, sau, drace! poate ca ar trebui sa-i usurez eu insumi definirea ei, pentru a putea sa intervin apoi... pentru...

il priveam evident cu oarecare compatimire, trasand lucid liniile gandirii mele si desigur ca tocmai compatimirea asta readuse pe nenorocit la limpezime de minte. Drojdia-i din cuget disparu ca prin farmec, numai la ideea insuportabila pentru aceasta tigva decazuta ca cineva l-ar putea compatimi.

Rase spre mine, fortand sonoritatea hohotelor parca, spre a ma convinge de triumful lui interior. si incepu sa-mi povesteasca momente si scene din amorul lui cu Alba; il ascultam cu urechea tinta, mai mult pentru a prinde contradictii in amanunte si incoerentele laudaroseniei.

Degeaba, amice, ii glasuia gandul meu, astea toate au fost candva, demult, nici memoria nu ti le mai pastreaza cum trebuie! Uneori se oprea in mijlocul vreunui pretins dialog cu Alba: "iar ea mi-a raspuns... stai, frate, ce mi-a raspuns atunci?..." si apoi spunea ceva care suna ca un raspuns oarecare. Pe urma deodata se corija. "A, ba, pardon, asta a fost altadata, ah, da... cand ne-am intalnit..." si, discret, isi completa reticentele singur in minte, mie indicandu-mi prin lumina buzelor si-a ochilor numai cat de sublima e pentru el amintirea acelei intalniri. Dar tot ce palavragea el consta mai mult din reticente... Mi-era groaza sa-l induplec sa le completeze. Ma multumeam cu mangaierea ca totul parea petrecut demult, intr-un trecut indepartat.

Totusi, cand il intalnii a doua zi, in amurg, pe coridor, buna lui dispozitie, fericirea grozava din priviri, cu care ma intampina, ma lovi teribil drept in tampla, ca o prevestire de moarte. Ma dusesem sa-l iau iarasi, caci nu vream sa-i dau drumul o singura zi din clestele alcoolului. Dar batui de-a surda in usa lui. Cand reajunsei la usa mea, el tocmai aparu, de dupa cotul coridorului. Venea din oras si era radios: era imbracat cu cele mai bune haine pe care le avea si cu o gambeta catusi de putin lustruita, aproape noua. Tocmai vream sa-i spun ca-l cautasem, cand el, inchizand ochii pe jumatate, ca-n extaz, isi duse un deget la buze si-mi sopti doar atat: "Sunt fericit"! si era intr-adevar atat de emotionat, ca simtii, cand le pronunta, cum cele doua vorbe ii galgaie in gat, ca o bautura delicioasa.

Nu mai putui glasui nici un cuvant si ma rezemai de usa; iar el trecu inainte, parca beat de mandria fericirii lui. Nici n-am avut puterea sa parasesc, sa simulez o noua plecare din aceasta mansarda sordida. si nici n-am putut inchide ochii; astfel ca dupa miezul noptii, am putut prinde iarasi pasul printului si invocatia lui patetica la usa Irmei, care batuse fara raspuns la mine, cu un ceas inainte. Invocatia era patetica, dar parca acum mai inviorata, mai sigura de sine, mai poruncitoare. si avu, intr-adevar, efect, caci auzii glasul Irmei invoindu-se si pasul ei urmandu-l ascultatoare. Nici nu mai incerca manerul usii mele.

si simtii prabusindu-se tot sufletul din mine, tarandu-ma cu el in neguri, in strafunduri infioratoare de bezna. Asadar, toate nebuniile, toate umilintele lui nocturne nu proveneau decat din apriga nevoie de a-si varsa si mai mult, de a-si revarsa cu totul fericirea sufletului, pe care scurtele intrevederi cu Alba nu faceau decat sa i-o descopere cat e de imensa, exaltandu-l peste orice masura, dincolo de fire.

Voicuta a revenit singura, fara nici o convenire prealabila prin telefon. M-a intrebat numai, razand, cand i-am deschis usa, daca ma asteptam s-o vad tocmai pe ea. Apoi, dupa ce a intrat si si-a aruncat pardesiul pe-un scaun, s-a intors iarasi pe jumatate spre mine, intrebandu-ma, de asta data cu glas categoric, daca nu cumva astept pe altcineva. Pentru ca nu i-am raspuns si numai m-am multumit sa ridic din umeri, ca-n fata unei absurditati, ea s-a simtit mai asigurata decat de orice cuvant. Ba si-a recapatat toata dispozitia din momentele ei cele mai bune si s-a dedat la cele mai strasnice nebunii. Eu o secondam, pentru ca simteam mai mult decat oricand nevoia de a ma amuza prosteste, a rade din tot trupul si a ma simti flatat de toate licentele la care ea se dadea, intru hatarul si orgoliul meu de barbat coplesit de atatea atentii si avansuri. A mers pana acolo Voicuta, cu hazul si indraznelile, ca m-am pomenit cu ea reaparand din baie, unde se refugiase cu un cutit de taiat carti de pe birou, in chip de paj autentic: isi scosese rochia si ramasese numai intr-o bluza de matase neagra, cu maneci, in chilotii negri si-n picioare cu pantofii inalti si cu ciorapii lungi de culoarea nisipului. Cutitul il atarnase de-un siret si-i cadea admirabil pe una din coapse, iar in cap isi umflase bascul intr-o parte. inainta spre mine cu pas sigur si ma saluta solemn, cu o reverenta foarte complicata.

- Paj! i-am poruncit. Vino de ma saruta...

si pajul, fara sa cracneasca, s-a supus. L-am luat pe genunchii mei si sarutarile noastre nu mai luau sfarsit. in cele din urma, am dus-o in brate spre divan, ca pe un copil, iar ea tocmai in clipele acestea s-a gasit sa-mi strige in ureche, cu un ras scurt, rautacios:

- Mi se pare c-a sunat doamna Georges Radu serban! si mi-a sarit deodata din brate, prapadindu-se de ras. Apoi, inclinandu-se adanc, a reluat iarasi pe ton grav si serios: Seniore, ma duc sa-i deschid!

Am cazut pe divan ca un trunchi fulgerat si mi-am varat capul sub racoarea pernelor brodate. Pajul s-a reintors si mi-a soptit misterios in ureche ca doamna Georges Radu serban n-a venit, asa ca suntem la largul nostru. insa, de data asta, oricat s-a zbatut, pajul n-a mai putut scapa. La urma, tarziu, dintr-un fel de incapatanare oarba, pe care eu n-o mai intelegeam, m-a pus sa recunosc ca in orice caz mi-a dat mai mult ea de lucru decat doamna Alba. Am crezut ca vrea cu orice pret sa-mi surprinda o cat de slaba marturisire privitoare la raporturile mele cu sotia patronului. si mi-a scapat asa, idiot, cu un oftat adanc si atat de sincer:

- O, daca ar fi mers si cu dansa tot astfel... si-a fost de-ajuns, fireste, ca scena cand cu dusul sa se repete. Voicuta a plecat ca un glont, fara nici o vorba. insa indignarea ei trebuie sa fi trecut chiar dincolo de orice margini, cand, dupa ce s-a imbracat si s-a repezit la usa dinspre vestibul, va fi vazut ca eu ramasesem tot intins pe divan si-i urmaream miscarile in liniste, imbecilizat si incapabil nu numai sa ma misc, s-o opresc sau s-o rog sa ramana, dar fara nici o culoare, fara nici un avant sau spaima in ochi, indiferent, ca un animal.

Abia multa vreme dupa plecarea ei imi dadui seama ca avusesem un motiv destul de serios ca sa procedez asa cum procedasem: incontinua, persistenta evocare a relatiilor mele cu doamna Alba, vreau sa spun, imbracarea in usuratica realitate a unui miraj ce-mi era atat de scump si mi se parea reflectia unei atat de indepartate infaptuiri!






Donna Alba - Volumul I - Partea 01
Donna Alba - Volumul I - Partea 02
Donna Alba - Volumul I - Partea 03
Donna Alba - Volumul I - Partea 04
Donna Alba - Volumul I - Partea 05
Donna Alba - Volumul I - Partea 06
Donna Alba - Volumul I - Partea 07
Donna Alba - Volumul II - Partea 01
Donna Alba - Volumul II - Partea 02
Donna Alba - Volumul II - Partea 03
Donna Alba - Volumul II - Partea 04
Donna Alba - Volumul II - Partea 05
Donna Alba - Volumul II - Partea 06
Donna Alba - Volumul II - Partea 07


Aceasta pagina a fost accesata de 721 ori.