• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Donna Alba - Volumul II - Partea 05

Unsprezece ani am asteptat momentul acesta, imaginandu-l in tot felul de chipuri, afara numai de chipul in care mi se prezenta acum. L-am mangaiat de atatea ori sub boltile inchipuirii mele, l-am cautat povestit de altii in puternice sau slabe descrieri. Eroul literar care intr-o astfel de imprejurare m-a impresionat mai adanc a fost Zvidrigailov, sarmanul Zvi-drigailbv... al lui Dostoievski... Nenorocitul a infruntat cele nu stiu cate gloante din butelia revolverului cu care frumoasa Avdotia Alexandrovna se apara... N-a fost nimerit de nici unul; mana mandrei surori a lui Rascolnicov tremura de indignare si gloantele s-au irosit toate pe la urechile nebunului cutezator; insa cand a prins-o in bratele lui, dezarmata si infranta, cand visul lui mangaiat de atatia ani, in tremur de apriga dorinta, era numai la o secunda de termenul lui, Zvidrigailov a avut puterea s-o intrebe tot ca un veritabil erou dostoievskian: "Nici acum, dupa ce am infruntat moartea pentru a te cuceri, Avdotia Alexandrovna, nici acum nu poate sa indrepte sufletul tau spre mine o cat de mica adiere dintr-insul?"'

El ii pipaia astfel sufletul, tocmai cand trupul il avea strans in maini. si ea a raspuns: "Nici acum, te detest, te urasc... mi-e sila..." Nu stiu cum ii spunea lui Zvidrigailov pe numele lui mic, dupa cum sunt sigur ca vorbele ce i-am pus in gura nu sunt tocmai cele pe care le-a rostit eroul scriitorului rus. Destul ca, la raspunsul ei, Zvidrigailov a liberat-o din stransoare si a plecat sa se spanzure...

insa Zvidrigailov era un biet ponosit, uzat, meschin, urat si mi se pare desfranat. Dar, cu toate ca bantuit de atatea nemernicii, sufletul lui ramasese mare.

Pe cand donna Alba isi facuse, necontrariata de fizicul meu, socotelile ei; as putea sa cred, complet nestanjenita si chiar sa ma simt magulit. Ea nu ma intampina cu browning scos pe neasteptate din poseta si cu gloante care, fara indoiala, in mana ei n-ar da gres. Ea, dimpotriva, ma accepta, ma cheama, da chiar semne de nerabdare; a gasit chiar atitudinea cea mai lesnicioasa pentru a trece de-a dreptul la implinirea visului celui mai delicios cu putinta. A mers cu ironia, cu dispretul, cu dezgustul, chiar pana acolo ca m-a izbavit de orice preliminariu, ba chiar mi-a remis infricosator de sarcastica o bucata de timp, care se risipise de-a surda pe scaune si pe sub comoda. Iar acum, vazandu-ma ca ma intepenesc din nou aici, banuieste, poate, ca inca n-am inteles, ca inca n-am aflat curajul sa inteleg oferta ei. Coltul ochiului ei ma tinteste doar printr-o singura raza... Mana dinspre mine s-a sprijinit in sold, dand la o parte coltul taiorului, pentru a descoperi cat mai larg faldul de matase al bluzei. Sanul stang isi marcheaza astfel semet locul lui, iar varfu-i tantos e mulat in intregime de finu-i invelis. Piciorul se ridica pe varf si se lasa incet, umpland pulpana rochiei de zigzagul miscator si ametitor al coapsei cu pulpa.

Totul asteapta in profilul asta de o perfectie irezistibila, totul e gata sa se dea... Mie, sa mi se dea mie... buzele subtiri, care nu s-au destins totusi o clipa din usoara lor incordare de dispret, nu mai sunt acum indreptate spre mine... ce mai astept?

Donna Alba da chiar semne de nerabdare? E de ajuns sa-mi articulez in minte aceasta nedumerire, ca sa ma ingrozesc deodata de absurdul ei. intr-adevar, ea ma intreaba ceva despre autorul micului tablou din fata caruia nu s-a mai desprins. E cu putinta oare ca sa uzeze de aceasta stratagema pentru a ma aduce langa dansa sa-i dau explicatii... Mi se pare iarasi ca gandul mi-a mers prea departe, a luat-o razna si ma simt din nou in mine cumplit de caraghios. Ea ma intreaba unele date privitoare la pictor care par s-o intereseze... Asadar, ii raspund de aci, de unde ma aflu.

Dar a fost de ajuns aceasta intoarcere lenta a ei, ca sa nazaresc teribila teava de revolver a Avdotiei Alexandrovna. O, nu era deloc metalica arma donnei Alba! Mainile ei fine erau goale, poseta si manusile erau langa mine, pe coltul consolei. Dar ochii aceia intorsi spre mine, dar rasfrangerea aceea a buzelor ma improscau cu toate proiectilele cele mai ucigatoare din lume. Donna Alba nu ma respingea, tocmai ca sa-mi arate cat ma dispretuieste, donna Alba ma chema invinsa, imi ceda zdrobita, surprinsa intr-un ungher pustiu, cu ascutisul cutitului in tampla.

Fata teribil de dulce, de mandra si de dispretuitoare se intoarse si acum de la mine, sa-mi faca loc... sa pot ajunge langa trupul gata sa mi se dea, cu cel mai sincer, mai ostentativ dezgust. Ea nu poate sa-si reprime, macar pentru un moment, teribila neplacere, e peste putere sa dea trasaturilor ei o alta expresie mai putin descurajatoare, cu atat mai mult cu cat intarzierea mea de intelegere sau de tactica si sarcasm o exaspereaza si mai mult, o nimiceste, ingropand-o definitiv sub propria ei scarba de sine. si atunci intoarce capul ca sa inlesneasca josnicia. si minunatia profilului ei divin este astfel iarasi a mea.

Am infipt atunci mainile in sertarul biroului si am scos cutia cu scrisori pe masa. Ochiul stang i se intoarse putin, vazu, incuviinta, tot corpul ei incuviinta prin necurmat acum cutremur nervos de spaima si rusine. si-un tresarit identic, profund, pana-n radacinile sufletului, ma zgudui puternic si un tipat de alarma chirai de-a lungul valmasagului de sange: "Ce faci, nenorocitule?" desprinzandu-se din tumultul de instincte dezlantuite. Ea nu auzea nimic de buna seama din aceasta larma care ma dobora, ea se scuturase chiar de orice frica, de orice slabiciune si zambea muta, palida, cu falcile stranse ca pentru o odioasa operatie, fara pic de sange in obraji. Zambea inainte, hotarata, triumfatoare, dreapta, netarmurit de inalta. Atat de inalta ca puteau sa urle acum toate instinctele din mine, puteau vesmintele ei sa inceapa chiar de indata sa cada, unul cate unul, de la sine, gandul meu se stransese si el intr-insul, se scuturase si el de orice ispita, de orice slabiciune, si era acum si el hotarat, triumfator, drept, inalt, netarmurit de inalt.

- Aveti aici scrisorile, doamna, ma ridicai si rostii tare, si greu, si rar vorbele acestea care cazura cu zgomot de bile de plumb.

Ea inalta deodata fruntea, caci se putu s-o inalte si mai mult decat mi se parea inaltata, peste orice posibilitate, si

intoarse astfel capul spre mine, figura lipsita un moment de orice alta expresie decat a unei subite, grele, naprasnice mirari. Dar repede apoi coltul buzelor cazu in miscarea lui de persiflaj si ochii se umplura la loc de luciul dezgustului franc. Nu raspunse nimic. inclina capul, ca intr-un fel de aprobare. si ochii revenira la tablou. La acelasi tablou. E-n regula, parea sa spuna. Astept...

Acuma nu mai tipa nimeni in mine; acum pot sa nu mai inchid ochii si sa nu mai strang zdravan pleoapele, ca sa tai orice intrare acestor unduiri si linii de sarpe. Acuma nu mai plec capul in podea, ca sa ascund de pe figura-mi cumplita-mi groaza de mine. Acum privesc larg, adulmec si ma dau intreg nesatului acestui viol care va urma indata, al gandului si al sufletului. Vreau sa violez gand si suflet si vreau sa aud scrasnetul de stupoare, de durere si de admiratie muta, al gandului si-al sufletului care ma respinge cu gloantele necurmate ale dispretului. Sunt hotarat sa lovesc pana la nimicirea definitiva acest zambet, mai teribil decat ochiul cel mai amenintator de revolver. si vorbele-mi cad iarasi, grele ca pietroaiele de plumb:

- La drept vorbind, nu ma asteptam sa veniti... Privirea revine automat, cascata spre mine.

- Credeam ca veti incredinta aceasta penibila misiune sotului dumneavoastra.

Zambetul a palit dintru inceput: coltul buzelor isi dis-trama accentul nesuferit, intr-o vibrare repede, nervoasa, nestapanita...

- Asteptam cu o nerabdare nespusa, ca tot ce provine din partea persoanei voastre, care ma intereseaza in chip deosebit...

Un singur, un razlet, un nesigur reflex al expresiei de adineaori, care dispare apoi repede, strivit, invins, pentru totdeauna:

-...asteptam acest semn al dezrobirii. Aparitia sotului dumneavoastra insemna chiar de la usa, pentru mine, destainuirea pe care v-ati hotarat in cele din urma s-o faceti, liberarea, insemna cresterea infinita a puterii dumneavoastra..., insemna incuviintarea, zdrobirea lui... v-am prezentat aceasta perspectiva extrem de interesanta - dupa mine,cel putin, un biet burghez, care a incercat sa-si carpeasca un pospai de noblete din carti demodate - si-mi facea impresia ca ati ascultat-o, cand am avut placerea sa fiu invitatul sotului dumneavoastra... aveam fericirea sa cred ca am fost inteles...

Donna Alba se indreptase toata spre mine, crescuse considerabil, ochii erau cercuri mari de foc si buzele-i tremurau ca in friguri... Mainile ii bajbaiau usor de o parte si de alta a soldurilor, ca inaintand printr-o lumina orbitoare. Era acum nespus de frumoasa, era asa cum as fi dorit-o, intr-o inaltare de extaz, crescand in fata mea ca o zeita, si eu sa ating pamantul cu fruntea, orbit de stralucirea ei.

Iar sufletul, revarsat acum total in armonia aceasta trupeasca, ii aducea un spor incomensurabil de forta magnetica, de putere fermecata, care imbata pana-n nemarginit ochiul si-l rataceste.

insa deodata, in fata transfigurarii, glasul carnii se razvrateste iarasi in mine, tipand asurzitor in adancuri: "E inca timpul sa indrepti, e inca vremea sa inaintezi, sa cuprinzi... sa strangi! Pe urma n-ai decat sa-i spui ce vrei, n-ai decat s-o umilesti cat iti place..."

Dar teama de dispretu-i ucigator sta si ea treaza, de veghe in aceleasi adancuri... o singura greseala, o singura ezitare si totul ar fi pierdut... Continui:

- Probabil, insa, ca o noblete autentica respinge povetele unui... succedaneu, ce zic, unei pastise caraghios intocmite, cu riscul chiar de a proceda apoi in modul cel mai... burghez cu putinta...

Capul donnei Alba a cazut in pamant. Mana ei tremura in laturi, ca-n cautarea unui jilt ocrotitor... dar miscarea e reprimata cu un zvacnet de manie al intregului ei corp si fata se ridica spre mine, teatrala si demna... insa inecata intr-o mare restriste si teama.

- Am asteptat zi la zi, graiesc inainte cu indaratnicie, sa se intample acest mare act de autobiruinta si de biruinta totala si de limpezire, de luminare... I-as fi spus maestrului: "De-acum sunteti cu adevarat fericit... si permiteti-mi sa ma consider si eu fericit ca am contribuit la aceasta..."

Pentru a doua oara, capul donnei Alba se inclina lovit si se lasa moale pe-un umar. Revad atitudinea ei de deunazi, din iatacul turcesc, de scolarita pedepsita. Mai lipseste ca o miscare oarecare sa-i ridice tivul rochiei si sa-i descopere genunchiul. M-as arunca ca un nebun la picioarele ei si i-as cere iertare pentru vorbele mele nesabuite. Ah, imaginea acestui genunchi, care infransese in splendoare orice inchipuire a lui anterioara! cum ma rascoleste si-acum, cum asmute in mine tipete desucheate si obscene: "Ce faci, ce faci, opreste-te, gandeste-te ce pierzi, gandeste-te ce minuni ascund aceste sugestive vesminte...? intr-un minut ele vor fi ale tale, toate aceste minuni..." Cel ce-mi striga astfel ma smuceste cu tarie de piept, imi strange zdravan beregata, ma sufoca. Dar eu sunt mai tare, incapatanarea mea e mai tare. Violul cugetului e infinit mai dulce decat o voluptate banala. si mie-mi place sa storc pana la ultima picatura orice fel de placere.

- Cand v-am auzit glasul la telefon, am socotit asemenea, o clipa, ca spovedania s-a produs si ca pot astepta dintr-un moment intr-altul vizita sotului dumneavoastra... Dar vai, glasul care are pentru mine intonatii ingeresti nu-mi da nici o veste cu adevarat biblica... ma lasa insa sa banuiesc ca sugestia mea a ramas lipsita de tarie si nadajduiam, asadar, ca veti veni sa-mi cereti ajutorul, sa prindeti noi puteri din imbarbatarea mea...

O clipa, in mijlocul acestei marturisiri, ochii ei s-au ridicat in ochii mei, pentru a recadea apoi repede in directia nesigura de pana acum. Ce-a insemnat aceasta privire? ma gandeam. Ea a parut, in mica ei clipita de existenta, plina de-o alta lumina, frageda, calda, imbucurata. s-apoi, deodata, grozav de infricosata de acest tiranic joc al meu. Sa-si fi inchipuit intr-adevar ca vreau s-o chinui cu constrangerea de a-si descoperi singura sufletul sotului sau, de-a o umili astfel pana-n ultima putinta, de-a o sili, aci pe loc, la accente de teama, la scrasnete de ruga, de implorare. Figura ei s-a si ridicat de ceara spre mine si ochii s-au cascat in tipatul mut al desperarii. Dar e momentul sa sparg si aceasta crusta din ce in ce mai ingrosata de teroare, e momentul sa-i arat adevarata si marea mea putere.

- Poftiti, doamna, aveti aci scrisorile dumneavoastra... Eu nu am dreptul sa mai prelungesc o situatie care ar putea sa para ca imprumuta un aer de siluire unui indemn curat, pe care l-am emis pentru usurarea voastra sufleteasca... pentru seninatatea constiintei dumneavoastra, pe care nu mi-o pot inchipui intinata de nici un gand ascuns, si pe care as fi vrut-o limpede si stralucitoare ca si marea voastra frumusete exterioara...

Donna Alba sovaie, se apropie palida, nesigura, in somn hipnotic. Am deschis capacul cutiei si prietenos, pentru a-i desface sufletul din crunta inclestare de pana acuma, am inceput sa-i lamuresc ca din nefericire nu-i aceasta cutia de arta veche italieneasca in care printul Tudor isi tinea comoara. Fratele lui o vanduse de teama mizeriei pe-un pret important, iar aceasta de fata, mai modesta, sapata cu varf de briceag de-un condamnat artist, e gasita de mine, pentru a scapa bietele scrisori din inchisoarea nedemna in care printul Preda le varase si care era o cutie de tutun. ii explicai ca am tinut sa-i dau toate aceste amanunte, pentru ca n-as fi vrut in ruptul capului sa-si inchipuie ca mirosul de tutun care-a alungat parfumul initial provine din neglijenta mea si nici, mai cu seama, a bietului print Tudor.

Donna Alba nu statu o clipa sa contemple scrisorile si nici sa adulmece in ele fiorul greu al amintirilor. Ea se multumi doar sa le indrepte putin, le apasa cu latul palmei, parca pentru a le face mai bine loc in cutie, si inchise capacul. Ah, divina posesiune a sufletului care alunga astfel orice emotie straina, care anula memoria oricarei pasiuni si posesiuni anterioare!

O clipa incercai sa vad cum s-ar fi petrecut aceasta predare materiala, daca as fi cedat ispitei cele mai mici slabiciuni. Cu ce lacrimi sau cu ce durere muta, care nu vrea sa se dea in spectacol in fata unui trecator intrus, cu ce joc de teatru ar fi primit ea, din mainile mele brutale, aceste marturisiri ale unui trecut "cu totul altfel, mai nobil, mai sfant etc." Acum insa era atat de emotionata donna Alba, si atat de nesigura ca totul nu e, poate, decat o punere in scena, atat de grabita sa se convinga de adevar, ca nici nu baga de seama cand blana, care ramasese pe coltul biroului, aluneca pe luciul lemnului ca o imensa soparla si se lasa jos pe fotoliu. Ea-si ridica numai geanta si manusile si porni spre iesire, fara graba, cu capul in pamant, frematand de nesiguranta, gata sa se intoarca pe loc la cel mai neinsemnat cuvant, la un pornit de ras, la intoarcerea din parte-mi, fara nici o scadere, a totalului dispret cu care ma improscase.

O lasai sa ajunga la usa si-o strigai de-acolo cu intentie.

- Donna Alba!

Se-ntoarse intr-adevar indata, ca atinsa de un sfichi de flacara.

- Ati uitat blana...

si revenii inapoi din mijlocul odaii, pana unde ma luasem, socotit, dupa dansa, pentru a o gasi si a i-o aduce. Cand fusei langa ea, ma intreba slab, fortandu-se parca sa i se auda cuvintele, dar cu un usor suras de placere.

- Donna Alba?

Nu erau aceasta mica si sfioasa intrebare si acest zambet de placere semnul izbanzii care incepea sa se defineasca? ii lamurii cu aceeasi darza indaratnicie de pana acum, pe cand ii petreceam blana pe dupa grumaz:"

- Donna Alba e personajul care mi-a rasarit in suflet, atunci, demult, sunt unsprezece ani aproape, cand ati trecut pe langa mine pentru intaia oara... De atunci a ramas in visurile si aspiratiile mele ca un prototip, ca o existenta suprareala spre care trebuie sa tinzi, fiind condamnat a n-o ajunge niciodata... De aceea, orice pata persistand pe aceasta stralucire de soare a gandului meu m-ar durea cumplit, mi-ar intuneca umila mea existenta, mi-ar goli cerul de zei... de zeul suprem...

Petrecandu-i fularul imblanit, donna Alba se lasase usor pe spate pentru a-l primi din mainile mele. Omoplatul ei se lipi astfel cateva clipe de pieptul meu si bratul meu ii acoperi in treacat bratul. Asculta zambitoare cuvintele mele si scurtele noastre atingeri n-o facura sa tresara... dimpotriva, in cabra-rea asta voita, putin exagerata, ea poate astepta ca bratul meu sa se inchida in sfarsit, sa apese, sa stranga... Era si acum lumina de suras pe fata donnei Alba, dar ce deosebire de culoare, de sens, de intentie... cu zambet rasplatitor si suveran, suprareala existenta imi ridica in sfarsit osanda de-a nu-i putea ajunge sufletul niciodata... Dar eu trebuia sa fiu inainte indaratnic, inversunat de indaratnic, trebuia sa merg cu incapatanarea inainte, chiar pana la reprimarea acestei luminoase schimbari a ei, un avant irezistibil ma cotropise de-a o dobori cu desavarsire, fara a-i atinge un singur fir de par, de a-i smulge sufletul intreg din minunatu-i corp si a-l opri pentru totdeauna cu mine aici, in patetica-mi singuratate.

Donna Alba se scutura ca dintr-o atitudine necuvenita, pe care ochi straini au surprins-o. Nu stiu daca a fost cumva inselare, dar am avut impresia ca, indepartandu-se, umerii ei s-au ridicat intrebatori... S-a intors spre mine putin vexata si cu un vag aer de rigiditate...

Iar patimasul meu sange imi zvacnea acum turbat in urechi, pe care mi le umpleau pana la asurzire, cumplitele lui insulte: "Imbecil, nemernic, zanatic, mai ai inca acest moment, inainte de a cobori prima treapta... inainte de a ajunge in mijlocul scarilor, inainte de a parasi holul al doilea... desucheat, imbecil, sinistru cretin... don Quichotte..."

inainte de a deschide marea usa a vestibulului, ea se intoarse spre mine si-mi lua mana, pe care mi-o stranse usor. Mi-am lasat libera mana intre degetele ei, pentru ca am avut impresia ca ea vrea s-o duca pana la dreptul inimii. Ea, ea singura, fara nici un concurs al vointei mele, afara doar de aceasta delasare a mainii in voia alei sale. Strigatul meu de izbanda sta gata in pragul buzelor si fericirea de-a o inalta ca pe un fulg sta gata in pragul cugetului meu. Dar mana se opri la mijlocul drumului. Ea mi-o stranse acum ceva mai tare si mi-o scutura prietenos. si-mi spuse:

- Ai fost un brav om si cu adevarat un cavaler. iti multumesc.

I-am sarutat mana cu adanc respect si am deschis larg usa, inchinandu-ma profund, pentru ca eram acum un brav cavaler recunoscut. Am castigat sau nu partida?

Pasul ei rasuna pe mozaicul din curte, se auzi portita de la strada. Sangele imi vajaia in urechi: "Imbecil, imbecil... don Quichotte... ai pierdut totul, don Quichotte... mori de vant... nebunie... don Quichotte de pe Cerna..."

si suvoaiele lui ma insfacara deodata, salbatice, dusmane, pedepsitoare...

E intr-adevar cumplita pedeapsa sangelui in noptile albe. Toti cei care s-au gasit aproape, la un singur pas numai de-un atat de scump noroc si l-au lasat sa scape din sfiala, din neintelegeri, din stangacie, stiu bine ce insemneaza torturile de apoi ale acestui padisah al vietii. Dar cand sorocul zbuciumului se implinea spre navala, care incepuse acum mai din vreme, a zorilor, imi vedeam sufletul linistit si clar pana-n adancul fundurilor lui, ca un crang verde dupa o furtuna. Nu pierdusem nimic, cantau atunci dimpotriva toate pasarile acelea zgomotoase din crang: intr-un imn de triumf, ele proslaveau chipul cum ma purtasem. Nu ma uitam nerabdator la telefon si nu tresaream cand altcineva se gasea sa ma cheme: marea mea fapta, pentru a fi si mai in adanc cuprinsa de sufletul si mintea donnei Alba, pretindea timp si perspectiva. Dar nici eu nu trebuia sa astept, impacat in mine, roadele de ani care nu mai aveau sa intarzie. intelesei si acceptai ca trebuie sa ma zbat putin, sa ma gasesc necontenit in preajma maestrului, sa-i prezint intruna marturia prieteniei si admiratiei mele, sa-i primesc pe-a lui, sa-l mai frecventez si sa ma grabesc a raspunde cu bucurie si incantare, cand poftirile la masa se vor repeta. si, intr-adevar, maestrul ma ruga sa trec pe la biroul lui in doua din serile care urmara: trebuia sa studiem acolo doua afaceri importante, pe care el tinea sa le continuam tot impreuna, cu toate ca nu erau din cele la care el se zorise sa renunte, cerandu-mi-le mie, dimpotriva il interesau in gradul cel mai inalt din punct de vedere juridic. intr-a doua seara, dupa ce terminaram, el ma ruga sa zabovesc o clipa, iesi si reveni dupa putin, pentru a ma pofti la masa. Ma simtii coplesit de emotie, desi, in clipa cand imi ceruse sa intarzii, pricepusem despre ce poate fi vorba. Donna Alba se arata din cale-afara de amabila cu mine de data asta. Pot spune c-a fost de-a dreptul incantatoare, insusi maestrul parea dispus ca sotia sa participa si cu sufletul la onorurile cu care el se grabea in tot minutul sa ma incarce. Donna Alba, ea singura, ma intreba cea dintai ce-am citit in ultima vreme si cum ma simt ca avocat de sine statator. Se interesa de cartierul in care mi-era situata casa, cartier despre care ea aflase, in genere, lucruri foarte bune, si chiar il vazuse in treacat, dar vrea sa stie si de la mine daca sunt multumit. Spuneti, daca nu ma puteam socoti cel mai fericit om din lume, dupa astfel de intrebari ticluite parca anume?

Dar de ce "parca"! Drace, poate pentru ca din cand in cand donna Alba ramanea cu ochii adanciti in aer? Asta-i acum!

intr-adevar, ea se uita astfel pe sine uneori, cu gandurile aiurea, dar poate aci sta si mai mult dovada ca ea e framantata de ganduri grele, cu al caror inceput plecase din casa mea. Asta trebuia sa ma bucure si mai mult si chiar ma simteam de buna seama infinit mai fericit decat in clipele anterioare, cand dupa aceste momente ea se indrepta spre mine cu si mai multa dragalasenie, cu si mai mult farmec. in iatacul turcesc, unde ne mutaram din nou apoi, conversatia, care nu se intoarse catusi de putin asupra subiectului de vorba de deunazi (si eu gasii de ales tact sa nu o imping intr-acolo, ba chiar s-o indepartez cat pot de o atare directie, in cazul cand maestrul ar pune-o iar pe tapet, tocmai pentru a invedera ca nu vreau sa precupetesc prin nimic gestul ce facusem), fu negrait de placuta si apropiata. Doar miscarile acum mai degajate, insa astfel nemasurat mai ametitoare, ale donnei Alba, pe sofaua si-n decorul turcesc, fura pricini de revolte surde ale mocnitului si nemultumitului meu sange, pe care-l potolisem zilnic pana acum cu apoteoza succesului meu sufletesc. El se incapatana sa astepte adevarata apoteoza in multumirea lui si nu a sufletului si, de aceea, ori de cate ori genunchiul ei se reliefa mai acut prin poala rochiei, ori matasea cu aspect de picior gol a ciorapului se detasa ceva mai mult de sub negrul stofei, rasuna pana in urechile mele clocotul lui salbatic. Evident, nimic deosebit, nici o miscare anume pentru mine, pentru imboldirea ochilor si a dorintelor mele; aceasta cred ca am observat-o cu limpede luare-aminte si-am alungat regretul care ma incerca uneori, cand trebuia sa-mi schimb in aceasta privinta, la lumina de var incandescent a ratiunii critice, vreo parere falsa ce-mi faceam cateodata, insa gandul meu rece si calm, gandul meu olimpian, pe care nu puteau sa-l atinga talazurile de sange, ma asigura ca nu poate fi altfel, dupa intrevederea noastra misterioasa. Femeia aceasta divina putuse afla atunci, si reflecta adanc mai pe urma, ca drumul pana la mine duce printr-un ocol de clestar, cu vazduh de puritate polara, ceea ce evident asmutea acum si mai inversunat curiozitatea si sufletul ei intr-acolo, insa, inaintand cu cea mai atenta scrutare, printre stancile ascutite de gheata. Tot ce putui face ca s-o ajut pe acest drum nou si nu prea obisnuit femeilor, dar dorit salbatic cand le lasi numai sa-l intrezareasca, fu ca ochii mei s-o umple de fericirea lor, de-a o vedea senina si multumita.

Betie a betiilor! Triumf al gandului asupra licorii negre si rosii din vine, in care zac gigantele paduri ale veacurilor in zacamintele de petrol, toate haitele salbatice ale trecutului, toate urletele de fiara, toata spaima dintilor ascutiti si a coarnelor fioroase si toata elasticitatea panterelor!? N-ati vazut cand curge sange, cum licaresc in fiecare picatura ochii monstrilor din fundul oceanelor de timp? Dar ce-au a face toate astea cu telefonul pe care mi l-a dat chiar azi-dimineata, in zorii zilei, donna Alba, in prima zi a plecarii sotului ei? Ea stia ca la ora asta, prea matinala, eu sunt inca sus, in incaperile de sus, in care am primit-o, sunt poate inca in pat, inganandu-mi visurile, care o vad numai pe dansa, cu programul banal dar nevoit al zilei ce vine. Nu stiu de ce aceasta ascultare in pijama a glasului ei, aceasta porunca a nerabdarii ei de a ma lasa imbatat de argintul glasului ei intr-o tinuta sumara, mi se pare atat de prietenoasa, de familiara, imi da impresia vestirii obisnuite a unei ore de pasiune si de potolire, intr-o iubire in care s-a consumat orice preliminariu. Mi-a anuntat scurt venirea ei dupa-amiaza si numai atat, dupa un buna-dimineata cu un rasunet de fragezimea unui buchet de trandafiri albi; la randu-mi, am vazut-o atunci pe dansa intr-o minunata pijama de matase, cu picioarele goale in pantofii de casa, si caldura somnului inca nealungat deplin din sange m-a molesit ca puterea unei bauturi prea tari in plinul diminetii. Aceasta e prima strangere a gandului nostru, prima imbratisare a sufletelor noastre, mi-am zis, si in ziua aceea de fericire am comis o mie si una de nebunii; am facut glume chiar si-n greaua pledoarie de dupa-amiaza, care vream sa se termine cat mai repede cu putinta.

si ea a venit. Era acum tot in taior, dar de un gri mai deschis, tot cu trotteur-i, insa de piele de sarpe, si bluza era mai galbuie, ca petala de trandafir (pentru mine era azi ziua trandafirilor), blana era parca aceeasi, iar in cap avea un fetru cenusiu, potrivit altfel, dar de format aproape barbatesc. Ea urca acum, fara sa mai astepte la tot pasul indicatii de la mine, numai cand fu sa porneasca de la intrare, privi o clipa spre usa acum deschisa a biroului si ma consulta cu ochii. Pentru ca-i raspunsei cu o usoara mirare sub frunte, inainta, fara sa mai priveasca in dreapta ori in stanga; usile i le deschideam eu si-mi exprimam, galant, multumirea ca ea-mi cunoaste asa de bine modesta mea locuinta. Ea se multumea sa-mi raspunda doar cu un zambet de simpatie, de prietenie.

Sus isi lua locul stiut, pe fotoliul ce-mi venea in dreapta, cand eu ma asezam inapoia micului birou.

Acum nu-si mai incheie manusile, le scoase pur si simplu, apoi se lasa intr-un cot pe coltul consolei, cu doua degete spre frunte. Aceasta pentru a-mi face o mica introducere discreta - desi nu eram in pericol sa fim auziti de nimeni - prin care isi arata jena de a fi nevoita sa-mi pretinda intrevederi atat de nepotrivite cu programul meu. Era minunat de bun acest pretext al convorbirii noastre de astazi, al celei de-a doua a noastre convorbiri particulare. Cum? protestai cu o tot mai calda elocinta, pe masura ce vedeam ca-i place mai mult, cum? cand, fara stirea ei, de ani de zile, de zece ani de zile, din imbold propriu, cu avant nemasurat, m-am zbatut pentru linistea, pentru libertatea ei, si tocmai acum, cand subterana mea truda a dat de lumina telului sfant, caruia mi-am dedicat tineretea, acum ea poate sa ma intrebe astfel? Dimpotriva, timpul meu este al ei; ea poate sa dispuna de el cum va vrea. Ea e zeita si norocul meu si ea trebuie sa-mi porunceasca orice doreste; Doamne, daca ar mai exista inca o pacla ascunsa pe zarea vietii ei, ce fericit as fi (imi cerui iertare pentru aceasta necugetata dorinta) daca as primi ingaduinta-i sa-mi pun din nou zelul si credinta mea in lucru, de asta data sub binecuvantarea ei, sub ochii ei, care mi-ar da la tot pasul puteri dracesti...

Ea-si lasase mana de la frunte, ascultandu-ma, si o intinsese pe masa in directia mea; cealalta era sprijinita de bratul fotoliului. Ma privea cu atata lumina in ochi, cu atata surprindere, cu atata fericire, ca-n fata unei descoperiri intr-adevar mari, aproape mistice. Dar tocmai pentru ca puritatea devotamentului meu sa ramana deplina, eu imi infrangeam inainte atacurile de razvratire ale acestui sange prea innebunit de mirosul semenului sau apropiat, pentru a nu scapa nici cea mai neinsemnata aluzie de patimasa dorinta, nici cel mai mic gest de nemaiinfranata pofta. Dar ma rugam cald zeilor care au facut acest trup sfant ca gestul apropierii omenesti sa vie de la ea.

si mana ei se intinse si-mi apasa mana mea. si-atunci intelesei si binecuvantai zeii care au lasat haina de trup sufletului nostru.

Dar donna Alba imi spuse strangandu-mi mana:

- iti multumesc, scumpul meu prieten. intr-adevar, aceasta nobila dezinteresare, aceasta afectiune atat de pura si nemaiintalnita pentru sufletul meu, care poate nici n-o merita, ma copleseste. Gratie dumitale au inceput astfel sa mi se deschida in minte unele cai ale sufletului, despre care ne-au adus multa marturie glasurile trecutului, dar pentru care noi, oamenii vremurilor acestora, nu aveam intelegere. Astfel am putut gandi adanc, dupa intrevederea noastra, la care mi-am impus sa-ti marturisesc, am venit condusa de ganduri de care mi-e rusine. M-a ars atat de cumplit flacara rusinii, daca mi-e permis sa fac aceasta banala figura de cuvant, pentru ca in sfera in care m-ai ridicat, insasi formele expresiei simt nevoia primenirii, incat nu puteam rezista nevoii de a te revedea din nou si de a-ti cere iertare.

Uimirea cea mai grozava nu-mi cuprinsese inca sufletul in intregime. Foarte atent la fiecare cuvant, credeam ca desprind din glasul ei, cu toata aparenta de transfigurare a fetii, o subtila ironie, si un raspuns teribil la purtarea si la cuvintele mele, cand m-a vizitat deunazi. Dar marturisirea ei curse mai departe:

- Pana la sfarsitul convorbirii noastre, mintea mea neintelegatoare a crezut ca-mi ofereai astfel o mica gluma nu lipsita de un abil si dragut tact, pentru a pedepsi cu drept cuvant dispozitia mea cam facila intr-o imprejurare care nu merita desigur sa fie tratata asa usor. Dar revenita la mine, in singuratatea casei mele, am patruns mai adanc vorbele si purtarea dumitale... si mi-am examinat cu atentie viata mea...

Aci mana ei stranse iarasi mana mea si fu de ajuns atata ca sa inteleg ca femeia aceasta se razbuna sangeros. Milioanele de globule care se stransesera langa epiderma mainii mele priveau agitate la milioanele de globule care stau si persiflau, ca dupa niste gratii, adapostite de epiderma dulce si calda a palmei ei. Iar globulele sangelui meu se framantau de ciuda, de oroare, de furie neputincioasa, impotriva acestor globule femeiesti - mai istete, mai sagalnice si mai asmutitoare - clocotind surd si amenintator, ca nu le las sloboda navala. O incordare a degetelor mele, o intoarcere din scurt, pe loc, a mainii, o strangere salbatica a degetelor lunguiete si a unghiilor trandafirii, si razboiul ar fi fost declarat...

- Viata mea, continua donna Alba, a fost intr-adevar minata de-o minciuna grava, a fost compromisa, stricata de aceasta minciuna, in cei mai frumosi ani ai mei. Gratie dumitale, eu am descoperit aceasta grozava minciuna... gratie dumitale obrazul meu a putut rosi ca timp de atatia ani eu am trait cu sotul meu, i-am primit imbratisarile, i-am ascultat gandurile lui sincere si bune, mintindu-l cu cea mai netulburata convingere, cu cel mai josnic avant... Nu pot sa-ti descriu in ce culori mi-am descoperit acest nefericit suflet al meu in fata oglinzii vietii mele, care esti dumneata... Vreau sa-ti marturisesc, nu pot sa-ti exprim tare aceste impresii, pentru ca dumneata esti o oglinda constienta si ai inregistrat totul la timpul sau... Nu stiu cum pot sa-ti vorbesc astfel, fara sa-mi acopar ochii in fata dumitale...

Boscorodii ceva incomprehensibil, pentru ca as fi vrut sa izbucnesc in protestari vehemente, daca as fi putut gasi macar un cuvant cu care sa pot incepe, dar ea ma opri cu un gest al mainii celeilalte. Cu cea pe care mi-o dase de la inceput ma strangea in acest moment intocmai ca o amanta, care si-ar deschide, in sfarsit, si sufletul ei celui ce i l-a pus pe-al lui de mult la picioare...

- Vreau sa scap de aceasta stransoare, gemu donna Alba, strangandu-ma cu inversunare, vreau sa scap de aceasta minciuna sordida, care-mi apasa pana la asfixie constiinta. Vreau sa-i marturisesc totul, vreau sa-i dau lui scrisorile, pentru a face intocmai cum mi-ai deschis mintea, scumpule prieten, vreau sa-i explic totul, totul. si cum sunt slaba, ma simt grozav de slaba si lasa, recurg iarasi, umilita si mica, la ajutorul dumitale, iti invoc acest ajutor, pe care nu stiu cum sa-ti fiu de recunoscatoare, cand mi-afirmi ca regreti ca nu mai ti se ofera vreun prilej sa mi-l poti da... asa cum ai dori dumneata...

Iata-l, prilejul de a ma ajuta... ti-l ofer... Dumneata... te rog, te implor... du-i dumneata scrisorile...

Pauza... Stupoare. Pustiu de gand. La rasarit, la apus, la miazanoapte si la miazazi, desert necurmat, neted. Doar mana ei care strange naprasnic mai traieste singura, dar cu o intensitate de negrait, in oceanul sterp de nisip.

- I-am scris totul... i-am povestit totul... relua ea dupa un adanc oftat, i-am marturisit, asa cum m-am priceput, mobilul interior, care m-a indemnat sa ma descopar in sfarsit... Nu avea teama, nu i-am pomenit un cuvant de dumneata. Dumneata nu vei fi decat un simplu transmitator... Nu pot, ai facut prea mult pentru mine, ca sa-ti ofer un rol prea greu, inacceptabil si imposibil, socotind raporturile dumitale cu dansul. M-am gandit un moment chiar sa te scutesc de aceasta neplacere si sa chem in ajutor pe mama mea, care se afla de cateva luni la o prietena a ei, la Craiova... insa ma temeam de opozitia si de sfaturile ei... Nu, nu puteam sa recurg la ajutorul ei... nu pot sa recurg la ajutorul nimanui, caci ar fi sa pierd iarasi totul. Numai dumneata poti sa ma ajuti, pentru ca numai dumneata nu poti sa-mi dai un sfat contrar, imi inchise ea gura care se intredeschise dornica de a curma odata aceasta teribila comedie, pentru ca numai dumneata esti singurul om din aceasta lume care nu poate sa-mi mai schimbe gandurile mele...

in pauza scurta pe care o facu acum, sarmanul de mine, erou al replicilor fulgeratoare din fata instantelor, nu gasii nimic de rostit decat iarasi un fel de muget usor, inabusit in gat, ca de vitel, in vis.

- Serviciile cu care te rog deocamdata sa-mi vii in ajutor, isi sfarsi donna Alba cuvantul, cat mai rezumat, sunt acestea: sa-mi scoti un pasaport si sa-mi obtii viza pentru tarile pe care le-am enumerat in aceasta lista...

Ea-mi lasa mana pentru a cauta in poseta...

- De asemeni, un bilet pentru Paris, in wagon-lits... ai aici banii trebuinciosi, imi puse ea dinainte un plic. Sotul meu vine peste doua zile, ramane trei sau patru si pleaca iarasi. Atunci vreau sa am totul gata. Eu voi veni la dumneata in ajunul plecarii, iti voi readuce cutia cu vechile scrisori... de la... Tudor, si separat scrisoarea prin care ii lamuresc totul. Dumneata nu va trebui sa-i raportezi decat ca, in ajunul plecarii mele, am venit la dumneata la ora consultatiilor, ti-am dat cele ce doream sa-i predai si te-am rugat sa-mi faci acest serviciu, fara a-ti da vreo indicatie asupra celor cuprinse in anvelopa si cutie... si acum, pentru ca te-am tinut prea mult, scumpe prietene, te rog sa ma ierti... eu ma duc, pentru ca imi raman atatea de pregatit... in privinta scoaterii pasaportului si a biletului de tren, te rog sa fii cu atentie, pentru ca el poate se va interesa cine m-a ajutat, si n-as vrea sa vada in dumneata ceva mai mult decat pur si simplu pe transmitatorul unei corespondente secrete. Te rog sa ma ierti insa... Cum nu am avut la cine sa ma adresez, ca sa faca astfel incat sa-mi obtina aceste acte fara risc, m-am gandit tot la dibacia agentilor de care te-ai servit pentru a dejuca tertipurile printului Preda, si despre care el m-a lasat sa cred lucruri extraordinare. intocmai ca atunci, te rog sa procedezi si acum si te rog sa nu ma lasi, scumpul, scumpul meu prieten...

si mainile ei, de asta data impreuna, imi stransera cu atata caldura si desperare bietele mele degete, ca nu putui decat sa dau toate promisiunile cerute si s-o insotesc neputincios, spre marea stupefactie a milioanelor de globule, parca acum coagulate, spre iesire. Pe tot drumul, ea-mi tinu mana intr-a ei, ca la un frate, si inainte de a iesi mi-o scutura din nou cu toata puterea.

Din usa imi mai spuse:

- Astazi i-am scris si varului meu Raoul ca voi trece sa-l vizitez la Bruxelles. E ocupat acolo cu o mare expozitie canina. E uimitor de inteligent baiatul asta; a avut succese atat de grozave cu cainii lui, incat ma vesteste ca aproape si-a refacut averea pe jumatate.

Am indeplinit poruncile donnei Alba cu inima celui ce-si cumpara singur cosciug si gateli de moarte, insa fara nici o scrantire. Dar un gand strasnic, un pretext din cale-afara de puternic si aparent obiectiv, pentru a opri totusi, in ultimul moment, imi luminase mintea cu doua zile inainte de revenirea ei. si restul, toate formalitatile care mai ramasesera de facut, toate vizele insirate de mana ei scumpa pe insemnarea ce-mi lasase - unica scrisoare ce aveam de la dansa compusa anume pentru mine - le savarsii si le obtinui nu numai cu grija si discretia de pana acuma, dar si cu un avant, cu o bucurie, cu o nerabdare nemaipomenita, pentru ziua revederii noastre pe care pana-n ajun o asteptam cu fior si cutremur. Pentru ca gasisem ideea mantuitoare, ideea uimitoare, care, dezvoltata cu mestesug, ca o pledoarie la tribunal - si voi pune aci tot talentul, toata caldura puterii mele de convingere - avea s-o determine sa renunte la placarea ei, fara a avea aerul ca eu sunt cel care tin s-o opresc. Ideea, gandul, pretextul asta diabolic va lucra pentru mine, si ea stie ca sfaturile mele sunt ridicate pe cea mai sfanta dezinteresare, sunt insufletite de cele mai sincere intentii. Ah, ideile acestea sfinte, ocolul acesta intelectual si aventuros, planuri, rasplanuri si actiuni, care m-au dus aci atat de pe departe - dar cum? atat de sigur, atat de adanc, - m-au varat ca o radacina in sufletul ei, incat trebuie acum sa ma smulg cu putere, ca sa ma poata considera din justul unghi de vedere ce-mi convine. Cat de departe ma simt si in timp, dar si in inaltime, de acel moment al rostogolirii dictionarelor din mana... cat de mult se va fi flatat ea de aceasta stangacie, dar cat de ridicol trebuie sa-i mai fi aparut eu... exact ca uimirea zgomotoasa a unei tarance, in fata unui aspect neasteptat, care o face sa bata din maini prosteste, sa emita sunete guturale si incomprehensibile, care ridica in aceeasi masura obiectul admirat, pe cat se infunda mai mult in simplicitate si caraghioslac. si la serbarea de la Liric mai avusesem naivitatea sa-i amintesc aceasta ridicola stangacie, pe care cresterea puterii-mi de mai tarziu, cine stie de cand, o obligase sa o scoata singura din memorie! Apoi, in sfarsit, indrazneala aceea fara margini, pentru ca la inceput fara un plan bine determinat, de a patrunde in casa ei si de a ma prezenta maestrului; Doamne, parca fu ieri prima mea asteptare in biroul marelui avocat, alaturi de domnul Sava, tatal Anisoarei, si de boier Gile, despre care am auzit mai apoi ca murise de caldura, pentru ca plecase din cale-afara de incotosmanat intr-o prea calduroasa zi de vara! Noroc ca dreapta ratiune, cumpatul just, chibzuiala adanca m-au pus apoi pe drumul cel bun, incet, dar sigur. Ce-ar fi fost, oare, ce-ar fi putut iesi din asta, daca as fi lasat din lant primele mele ganduri: sa ma infig dinaintea mersului ei regesc ca un palos de darzenie si sa-i dau pe fata, cu orice risc, arsita adorarii, care nu-mi mai incapea in suflet. si aceasta teribila indrazneala sub acoperamantul fiului de incruntati voievozi, Georges Radu serban. *

O clipa numai puterea nascocirilor m-a naucit si pe mine; le-am dat drumul prea departe, prea fara cernere prin calculul sever al unei juste dozari; de aceea donna Alba e in prezent, gratie unei neatente exagerari, victima puterii mele de conceptie, dupa cum, in chip firesc, sunt gata sa devin eu insumi, prin plecarea ei, propria mea victima. si iata, in ultimul moment, gandul maret, gandul cel sfant imi vine iar in ajutor; vine sa se integreze de minune in angrenajul imensei complicatii, pe care am desavarsit-o cu purtarea mea de deunazi, restabilind-o la justa ei valoare in sufletu-mi, uluit el insusi de aceasta negandita si considerabila intorsatura. Gandul miraculos, care opereaza ca un adevarat facator de minuni, el te scuteste in chipul cel mai elegant cu putinta de caraghioasa si melodramatica postura a prosternarii in fata zeului adorat, el zguduie pe acest zeu, il face sa se desprinda singur de pe soclul in care s-a pietrificat si ti-l aduce umilit la radacina soclului tau. Din adorator simplu, anonim, poate chiar blestemat si alungat, gandul ocolit, tactic, te ridica pe tine la rangul de zeu... Puternic si temut. In cel mai rau caz, cel ce vine intinzand mana la cel ce asteapta, ca de la egal la egal.

Cam astfel de desucheate si copilaresti reflectii ma cutreierau, se alungau, se impreunau, se zbateau catre un sens unic in creierul meu, pana-n clipa venirii donnei Alba. Asta s-a intamplat cu doua zile inainte de data ce-si fixase pentru plecare. Maestrul parasise orasul imediat dupa-pranz si-avea de gand sa lipseasca cinci zile. Ma intelesesem cu donna Anna ca ea sa ma anunte indata de plecare, pentru a ma ingriji de viza biletului de calatorie si de retinerea cabinei in vagonul cu paturi. A doua zi apoi, ea trebuia sa vie in persoana sa le ridice, impreuna cu pasaportul, pentru a putea sa plece intr-a treia.

si lucrurile incepura sa se petreaca intocmai. Cand revenii de la palat, jupaneasa ma instiinta ca doamna Donna (asa era intelegerea: in corespondenta noastra telefonica precum si in cea viitoare, care avea sa aiba loc prin posta, dupa plecarea ei, ea nu trebuia sa fie decat d-na A. Donna) imi dadea de veste ca "peste doua zile e procesul si ca sa ma ingrijesc de acte. Maine vine sa ma consulte." La randu-mi dadui atunci telefonic dispozitii agentiei respective si cerui ca totul sa fie gata pana maine dimineata la noua, cand ma voi duce sa-mi iau biletele si sa achit suma ce mi se calcula. Nu sfarsii bine aceasta convorbire, ca telefonul ma chema iarasi: de asta data era chiar donna Alba, care vrea sa se intereseze daca revenisem si daca am fost pus in curent cu ce incredintase jupanesei. ii insirai tot ce facusem si tot ce mai ramanea de facut si, spre imensa-mi surprindere, ea ma intreba daca pot s-o primesc chiar acum pentru a-mi multumi personal. Pleca peste cateva minute si urma sa fie incoace in mai putin de o jumatate de ora; avusei tot timpul sa expediez jupanesei, careia ii dadui ordinul expres (ca si la prima vizita a donnei Alba), sa nu apara pana nu voi suna-o in mod anume - nici jos, nici sus, nici in fata - nici ea, nici barbatul ei, care indeplinea misiunea de sofer si oarecum intendent, nici bucatareasa, oricine si oricat s-ar suna la intrare si oriunde, altfel decat cum potriviram sa fie semnalul meu special, singurul care avea sa le redeschida accesul inauntru.

Vestirea acestei veniri neasteptate imi pusese zdravan sangele in miscare si ma simteam stapanit de-un trac considerabil: de masivitatea argumentelor mele, de tactica in care de altminteri ma stiam neintrecut a dozarii lor, a ordinii si rapiditatii lor de succesiune si de caldura tonului cu care aveam sa sustin cea mai de seama incercare a vietii mele, depindea toata soarta mea. Cu atat mai bine ca lucrurile se vor petrece cu o zi mai inainte; dorinta donnei Alba de a ma vizita si acum era un semn bun, pentru ca arata si la ea o dispozitie de apropiere; de buna seama reflectase ca pentru atat cat facusem pentru dansa meritam mai multa atentie din parte-i, ori poate gasea cu drept cuvant ca pentru o chibzuiala mai amanuntita si mai in liniste a ceea ce ne mai ramanea de facut era nevoie de mai multa vreme de stat impreuna, si inca impartita in doua de-un larg rastimp de reflectie. Poate in sufletul ei descoperise in cele din urma un gol, o sovaiala, o mica neincredere in prea largu-i si subitu-i plan, poate venea sa gaseasca la mine incurajare si avant; foarte bine, foarte bine, minunat de bine, n-avea decat sa pofteasca si avea sa vada ea cat avant aveam de asta data sa-i insuflu! insa atentie, tactica mea trebuia sa ramana intacta, seriozitatea, gravitatea mea si-ndeosebi aerul acela de obiectivitate, de dezinteresare, care-mi castigase pana la orbire increderea ei, trebuia sa nu sufere nici cea mai neinsemnata clintire, sa nu dea nici cel mai parelnic semn ca la mijloc nu-i decat o farsa indrazneata si perfida, ca in dosul paravanului scrobit si prefacut nu bantuie decat cea mai puternica si mai salbatica patima omeneasca. Minutele treceau repezi si tracul era pe sfarsite; simteam cum sangele mi se umple de mirosul bataliei apropiate; cugetul mi se libera de indoieli, de nesigurante si lasitati, facea loc de libera miscare spontaneitatii, care astepta cu incredere si nerabdare in dosul perdelei subconstiente. Venirea donnei Alba in ziua asta imi ridicase de pe suflet povara ingrozitoare a 24 de ore de neliniste, de zbucium, de teama, de groaza nesigurantei.

Planul meu era simplu si clar. Argument: voiajul, asa cum il planuise ea, avea sa fie extrem de costisitor. In sfarsit, asta nu putea sa insemne prea mare lucru, daca maestrul se hotara mai repede intr-un fel sau intr-altul. Dar ce se intampla daca, ranit de moarte, de revelatia ce eu aveam sa-i aduc si de evadarea ei lasa, pe de alta parte chinuit de dragostea ce de buna seama i-o pastra intacta, caracterul lui puternic si lucid avea sa inoate multa vreme in nehotarare? Ce se intampla daca rezolutia lui, verdictul lui, pedeapsa pe care avea sa i-o infliga consta tocmai in aceasta amanare a dezlegarii, in aceasta asteptare, ca ea, biruita de tacerea lui, de puterea lui de a nu se rosti nici intr-un fel, de spectrul sinistru al mizeriei, care se facea tot mai palpabil cu trecerea lunilor, sa se reintoarca infranta, zdrobita, pentru a cere iertarea, umilita si sfasiata. si cine putea sti daca o va astepta atunci indurarea celui cu suflet ranit de moarte; cine putea sti daca acest urmas de expeditivi taietori de capete mai putea gasi in golul dinlauntru-i cat de slaba putere pentru a rezista instinctului rascolit de razbunare. Fatal, la intoarcere, in urma prelungitei si nepatrunsei lui taceri, ea trebuia sa-si gaseasca un prea ascuns refugiu, pentru a sonda atmosfera, pentru a incerca de departe, pentru a-si face curaj! Se poate inchipui usor ce efecte sublime putea scoate un avocat de talia mea din aceasta succesiune gradata de tragice perspective! Ce ajutor ii mai ramanea ei in strainatate? Succesele la expozitiile canine ale varului Raoul? Haida-de! Se poate inchipui usor ce efecte de sarcasm putea iarasi gasi un mester vorbitor ca mine in aceasta unica resursa a sperantei, pentru a spulbera definitiv in ridicol toata pulberea ce-ar mai fi ramas din firavele ei planuri, trecute pe sub masivitatea argumentatiei mele Ergo (si aici se inalta, pe ruina hotararii ei, esafodajul deocamdata fragil, pentru ca tesut din cel mai cald si mai sfios vis, a ceea ce puneam in loc, in sufletul ei golit cateva clipe de orice nadejde): biletul de drum sa fie scos, formalitatile pasaportului indeplinite pana la una, iluzia plecarii sa fiere data in intregime, insa donna Alba sa ramana in tara. Corespondenta sa-i fie trimisa la Paris, poste-restante, de unde printul Raoul sau unul din corespondentii mei acolo, la care aveam sa reflectez, o va expedia inapoi incoace. insa unde anume in tara putea sa-si gaseasca adapost donna Alba, in tot acest rastimp a carui durata era problematica? E limpede ca la nici una din mosiile printului Georges, nici chiar cele pe care i le daruise ei. Nici la vreo prietena ca Anisoara Sava si nici la vreo prietena a familiei, ca acea de la Craiova, unde se afla doamna Esmaralda acum. Pentru ca nimeni, nici Anisoara, nici doamna Esmaralda, nu trebuia sa afle tot timpul acestei neintelese aventuri de locul anume al ascunzisului donnei Alba: iluzia aflarii sale in strainatate trebuia pastrata si fata de ele prin acelasi sistem de corespondenta plasmuit de mine, de asta data in sens invers.

si-atunci, atunci? Care ramanea unica persoana, de a carei credinta donna Alba nu se putea indoi nici macar cu un fir de gand, unica persoana ce nu avea sa incerce - o data ce s-a legatuit astfel, nici prin cea mai neinsemnata aluzie, prin cel mai de neobservat semn al figurii - s-o abata din drumul ei, sa-i presare neincredere in telul vointei sale? Care? Cine? Donnei Alba nu-i ramanea decat sa pronunte singura numele acestei persoane.

Aici, tot etajul acesta avea sa ramana al ei, al doamnei A. Donna (pentru servitori si pentru orisicine altii), nimeni nu va mai avea ingaduire sa urce treptele scarii care duc aici, nici chiar plecata si supusa mea persoana, fara chemarea ei. Ea va fi aci ca la dansa si de nimic nu va avea sa se ingrijeasca, in tot timpul acestei scurte sau indelungi asteptari, asa cum zarurile lui Dumnezeu vor hotari si cum se va lumina capul maestrului, neintrecut in logica de bara, Georges, totusi fiul mandrilor, aprigilor si incapatanatilor vlastari ai voievodului Radu serban. Dar ea va sta aci, va locui aci, sub acoperamantul meu si-n fiecare dimineata eu voi sti si ma voi gandi ca ea este acolo, deasupra mea, in etajul suprapus existentei mele zilnice, asa cum cerul este suprapus vietii noastre pamantesti.

si fermecat eu insumi de acest nou si elegant ocol al pasiunii mele, spre divinu-i tel, ma napustii in goana nebuna pe scari, caci de afara ma chema, subtire si usor prelungit, apelul dulce al degetului ei pe butonul clopotelului electric.

Donna Alba a suit si-acum singura, cu pas sprinten si grabit, treptele scarii mele, cu o familiaritate care-mi da fiori si-mi umplea sufletul de funigeii celor mai dulci sperante. Pentru ca azi era cald, iesise in rochie, o rochie neagra, mata si usor pufoasa, care-i juca pe corp in acest repede urcus, ca tesatura celui mai subtil elastic. Tot negrul asta mat, despre care invatatii spun ca e inchis oricarei culori si oricarei lumini, era atat de elastic, se lipea atat de cald de orice miscare, incat toata teoria savanta cadea de la sine: negrul asta era transparent, si donna Alba mergea goala, gonea goala, spre dormitorul meu.

Cu gandul intr-aripat de maiestria rara a alcatuirii ei, dupa ce am dat din nou raport a ceea ce aranjasem cu agentia de voiaj, imi cerui permisiunea ca sa fac unele observatii asuprarezolutiei acesteia de plecare, ce parea sa-i dea multa insufletire si dardora de actiune. Donna Alba incuviinta putin mirata si atunci dadui numaidecat drum elanului meu. Obisnuinta de a avea succes in vorbire ma facuse de mai multa vreme sa nu-mi mai dau seama de el, decat prin efectul pe care-l facea asupra ascultatorilor, si care venind automat nu-mi mai facea, evident, nici el, nici o impresie. Rareori, cate o forma noua de exprimare sau de indrazneata saritura pe piscuri ametitoare de logica ma facea sa mai ma aud, in sensul estetic al cuvantului, si sa ma contemplu ca intr-o oglinda, in gandul meu, ca un Narcis al ratiunii pure. Dar acum fusei nevoit sa ma aud tot timpul si sa ma impresionez eu insumi de patetismul meu. Mai ales cand atinsei coarda care trebuia sa vibreze cu o finete si o eleganta nespusa, fara a-si pierde cu nimic din intensitatea tragica a perspectivei de decadere ce putea sa astepte istorica familie Ypsilant, eu cred ca atinsei culmi de rara arta si sunt sigur ca daca s-ar fi nimerit aci sa ma aprecieze austerul meu maestru nu s-ar fi putut stapani sa nu ma sarute. Javrele de rasa ale printului Raoul intunecara si mai mult clarobscurul acestui sumbru tablou tocmai prin nota lor strident-hazlie, desi abordata de mine cu prea stransa cumpatare, si dadu sfarsitului aspectul unui final de Edgar Poe.

Donna Alba ma asculta cu mult interes, dar putui observa ca interesul acesta se referea mai degraba la talentul cu care-i vorbeam, decat la oracolul infricosator caruia ii dam glas. La urma, evident, izbutii s-o emotionez de-a binelea si credeam ca i-am infrant radical entuziasmul, mai ales ca ramase mai mult timp, dupa ce terminai, cu privirile in nehotarat, cand deodata se reintoarse spre mine bucuroasa, dar patrunsa in acelasi timp si de-o usoara sfiiciune si-mi spuse:

- Nu stiu cum sa ma felicit ca am izbutit sa-mi castig, fara sa-mi dau seama, un aliat si-un prieten de atat de mare talent.

imi cauta miezul ochilor cu miezul ochilor ei, iar cand tocmai exultam mai intens, pregatindu-ma sa-i explic in ce chip anume m-a putut castiga - nu aliat, dar rob - donna Alba relua cuvantul, amutindu-ma si precipitandu-ma din varful inaltimilor pe care le cucerisem in fundul celei mai sinistre si mai lipsite de iesire vagauni prin destainuirea ce-mi facu.

Mai intai tinu sa ma incredinteze: si daca lucrurile s-ar fi petrecut exact cum le vad eu, pornind de la premisele de la care pornesc eu, inca nu ar fi facut ea primul pas catre sotul ei, orice-ar fi fost sa se intample. (O, cum m-a strabatut, ca o sulita de foc, acest "orice-ar fi fost sa se intample", inteles in cate si-n cat de felurite forme.) Dimpotriva, l-ar fi asteptat ea pe dansul, daca el convenea la (aci donna Alba prelungi vocala terminativa, probabil incercand sa evite cuvantul "iertare")... impacare, era rolul lui sa vie, s-o caute, sa-i intinda ramura "absolvirii" - si numai asa l-ar fi insotit inapoi.

Dar era inutil sa se mai opreasca si sa cerceteze asupra unor astfel de posibilitati, decurgand dintr-o situatie care nu era cea adevarata.

Pentru ca situatia adevarata se intampla sa fie aceasta:

Donna Alba nu se afla atat de saraca precum credeam, nici nu era deloc saraca, ba chiar era cat se poate de bogata. Actului, pentru a primi din parte-i adeziunea maritala de acceptare. Or, asta ar fi insemnat scandal, divort, si "poate si mai mult decat atat"; testatorul si-ar fi rezervat post-mortem aceasta satisfactie sinistra si s-ar fi razbunat implicit pe cel ce l-a trimis afara din lumea celor vii, o astfel de avere punand in mare incurcatura pe acea care, ignorand ca, de drept, larg ragaz de gandit ii sta la dispozitie, si temandu-se, in panica primelor momente, sa ceara avizul oricarui coleg de bara, cat de strain, al sotului sau, s-ar fi simtit constransa sa se pronunte fara ezitare daca o primeste sau nu. Dar Tudor Buzescu a obtinut in ceruri o satisfactie incomparabil mai puternica, prin procedeul lui de adevarata distinctie boiereasca (ce deosebire de decazutul Preda!), mergand cu luarea-aminte pana acolo incat nu numai sa asigure averea donnei Alba, chiar in cazul cand ea, zapacita de lovitura sau lipsita de imediat curaj, ar fi repudiat-o, acordand-o in acest caz mamei ei, dar nelasand neglijata nici macar o bagatela ca aceea a dorintei exprimata expres notarului, ca vestirea acestui mare gest sa se faca in chipul cel mai discret si mai putin vatamator pentru linistea sufleteasca si onorabilitatea donnei Alba. Iar toate aceste fapte, socotite si cantarite cu atata meticulozitate, le planuise si le determinase superbul om, cu toate ca dibacia lui cunoscuta in lupta, precum si ascendentul pe care-l capatase asupra maestrului prin ranirea lui la Paris (donna Alba stia de la Tudor, si asta mi-o spuse fara sa-i dau vreo sugestie, ca intr-adevar acolo tot o femeie fusese cauza diferendului) l-ar fi putut indreptati numai la astfel de masuri de ultima vointa sa nu se gandeasca in acele momente.

Desigur isi gasise timp in ziua aceea sa studieze si el codul, reflecta donna Alba cu ochii innourati de lacrimi, cu atat mai mult cu cat un om care facuse studii de drept ca dansul isi da mai bine seama cat de subtila si periculoasa e materia testamentelor, lucru de care a avut prilejul sa se convinga repede ea, de asemeni, in prima dupa-amiaza cand doamna Esmaralda daduse glas tuturor articolelor respective din legea subtilizata din biblioteca maestrului, in plina activitate la palat in acel timp.

Ascultam pe donna Alba cu urechile inlocuite de doua gauri deschise larg in creier, cu sufletul pe buze, sau mai bine cu el dus, pierdut. Asadar, avea dreptate cand spusese printului Preda ca nu-i serveste pensiunea de teama stupidelor lui amenintari; cu toata dusmania celor doi frati, o femeie deosebita ca dansa, desi nu intrase in stapanirea avutului lasat de Tudor, totusi nu putea gandi cu inima usoara la fiica nenorocitului de Preda, oricat acest nemernic isi da osteneala s-o estorcheze cat mai cu mult zel. (La obtinerea averii cu siguranta ca o si inzestra.) tinui sa observ aceasta donnei Alba, pentru a-i invedera indirect, de asemeni, ca toata opera mea de detectiv din acesti din urma ani a fost aproape de prisos, iar "marea mea scena", cand cu predarea scrisorilor, fusese o biata comedie oribil de caraghioasa, in care jucasem rolul ingamfatului ridicol. Dar atunci de ce venise ea la mine, atat de vadit dispusa la suprema concesie? Fusese intr-adevar o cursa abil intinsa, pentru a-mi arata cat sunt de ridicol si neputincios daca ascultand de glasul sangelui meu m-as fi apropiat tremurator de ea, pe cand sta in fata tabloului? Dar atunci de unde aceasta atitudine prieteneasca, aceasta incredere in mine, aceasta rara satisfactie pentru purtarea mea de atunci, care cel mult putea s-o impresioneze usor, dar nu in aceasta intensa masura, determinand-o la actiuni mari si la astfel de destainuiri? Iata nedumeriri pentru care nu voi lasa pe donna Alba, pana nu mi le va sterge chiar acum din sufletul meu din ce in ce mai uluit.

Deocamdata ea-mi vorbeste de printul Preda. snapanul m-a mintit si in privinta fiicei sale, care nu era amenintata de nici un pericol: inca in viata fiind, printul Tudor - si asta pe cand nu era vorba de nici un duel - depusese ceva la o mare banca si chiar cumparase un imobil destul de pretuit pentru fiica fratelui sau decazut; numai ca stipulase prin actele de danie ca stricatul sa nu aiba nici un amestec in administrarea acestei averi, care fusese data sub ingrijirea unui consiliu de familie, descalificatul fiind nevoit sa accepte si aceasta pentru dansul dezonoranta situatie. Ba chiar acceptase sa fie pus sub interdictie, pentru a i se servi si lui pana la sfarsitul vietii un mic venit din venitul incomparabil de mare al fiicei lui. (Dumnezeule, ce actor, mutra asta eminesciana! Ce bine-mi amintesc cum plecase ochii furis spre fotografia fetei sale, ca sa-mi arate patetic ce-l impiedica sa inceapa santajul amoros asupra donnei Alba! Iar acum dezamagirea lui ca trimisesem pensia direct scolii isi limpezi bine rostul in mintea mea.) La moartea fratelui sau, el ii devastase casa si ii luase tot ce gasise pe-acolo, intre care si cutia cu scrisori ce si-o insusise probabil pentru valoarea cutiei, iar scrisorile nu le golise din lipsa de timp. Servitorii care nu erau ocupati cu

inmormantarea n-au putut sa-l opreasca, intr-o astfel de imprejurare aparitia unui frate bun si prin lege mostenitor direct al defunctului neputand sugera decat legitimitate si respect, cu atat mai mult cu cat se pare ca printul Tudor nu pusese pe nimeni din ai casei in curent cu dispozitiile lui testamentare generale. Printul Preda a avut multa vreme de petrecut si benchetuit cu prada asta macabra; pe urma, pentru ca micul lui venit servit riguros fara avansuri nu-i ajungea pentru satisfacerea nenumaratelor lui vicii si patimi de indaratnic risipitor, a inceput sa studieze scrisorile si sa evalueze ce venit i-ar putea aduce santajul respectiv. Propunerile lui au venit multa vreme dupa ce donna Alba si mama ei au fost puse in cunostinta de cuprinsul codicilului testamentar de la Paris.

Totusi pentru ca donna Alba nu putea sa marturiseasca sotului ei adevarul, si nici nu gasise inca in sine puterea de a lua o hotarare definitiva, a acceptat o intalnire intr-o gradina publica obscura, propusa de santajist, si s-a dus acolo cu doamna Esmaralda.

- Mi se pare ca era in anul venirii dumitale la noi, preciza ea spre complicata mea stupefiere.

Pentru a nu-i da curaj printului Preda sa-si ridice pe viitor pretentiile, ea a acceptat numai pe jumatate exigentele lui pecuniare, si-n fata aerului ei decisiv, el a fost nevoit sa se invoiasca si asa. in schimb, donna Alba s-a legat sa serveasca si pensionatului fetei rata anuala pentru intretinerea ei, prefacandu-se ca nu stie de donatia printului Tudor, si asta pentru ca nenorocitul isi motivase cererea cu starea de mizerie in care se gaseste fiica lui. Donna Alba insa tinuse sa-l umileasca putin, explicandu-i net ca face distinctie intre ce ii va da lui pentru el si ceea ce-i va da fetei. si intr-adevar incepu chiar de atunci sa serveasca si pensiunea fetei, cu gandul ca ea nu mai obtinuse nimic prin testamentul lui Tudor. Astfel, veniturile ei principale n-aveau de ce sa mai fie atinse pana la majorat si puteau sa sporeasca fondul. Banii erau trimisi din partea unei presupuse doamne Manescu, care refuza sa-si dea adresa, sub pretext ca erau expresia recunostintei pentru o binefacere pe care bunicul fetei o facuse candva mamei acestei doamne.

ii destainuii donnei Alba ca, pentru a tempera desperarea printului Preda, cand el avea sa descopere lipsa scrisorilor, si pentru a-mi usura constiinta mea, nestiutoare de acestea toate, desi, judecand drept, fapta lui nu merita nici mila pentru copilul lui nevinovat, expediasem si eu rata pentru o jumatate de an la pensionul cu pricina, asemenea sub un nume care aduce numai vag cu al meu.

- iti inchipui, imi raspunse donna Alba razand, ce incurcatura pe bietul consiliu de familie sa stabileasca acum ce binefacere va mai fi primit din partea batranului Buzescu noul rasplatitor, pentru a-si aduce aminte de ea si dupa treizeci de ani!

Si-acum, donna Alba imi dadu in sfarsit, fara s-o intreb, raspuns la ultima si cea mai de seama din nedumeririle mele. De ce ocolise cu atata bagare de seama si meticulozitate scandalul, cand avea totusi o poarta atat de larga de iesire, de ce consimtise sa vina la mine pentru recuperarea scrisorilor, cand mai comod pentru ea era sa faca aceea ce s-a hotarat sa faca acum, inca de atunci? Daca s-a temut de furia oarba a maestrului, de ce nu arata si acum aceeasi teama, intrucat nici un motiv nou nu pare sa indreptateasca vreo diminuare a ei! incepuse acum intr-adevar sa iubeasca atata pe maestru, incat desi avea la indemana cel mai minunat prilej de a-si satisface dorinta ei mereu nesecata de a calatori si de a straluci admirata de toata lumea, totusi dragostea pentru el precumpanea oricare alta predispozitie sufleteasca?





Donna Alba - Volumul I - Partea 01
Donna Alba - Volumul I - Partea 02
Donna Alba - Volumul I - Partea 03
Donna Alba - Volumul I - Partea 04
Donna Alba - Volumul I - Partea 05
Donna Alba - Volumul I - Partea 06
Donna Alba - Volumul I - Partea 07
Donna Alba - Volumul II - Partea 01
Donna Alba - Volumul II - Partea 02
Donna Alba - Volumul II - Partea 03
Donna Alba - Volumul II - Partea 04
Donna Alba - Volumul II - Partea 05
Donna Alba - Volumul II - Partea 06
Donna Alba - Volumul II - Partea 07


Aceasta pagina a fost accesata de 789 ori.