• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Donna Alba - Volumul II - Partea 06

Da, donna Alba iubise candva pe printul Georges Radu Serban; contrar celor ce se soptea, il iubise mult si-l luase din pura iubire. E drept ca aceasta alianta venea la timp s-o tina intr-o situatie la fel de stralucita, ca si acea in care se nascuse, dar nu asta fusese motivul determinant. Ele, adica ea si mama ei, nu erau reduse la ultima stare a saraciei, dimpotriva, le ramasesera destule bijuterii de valoare si uneia si celeilalte, care, valorificate, le-ar fi dat posibilitatea unei vieti destul de ridicate si fara griji; daca printul Georges n-ar fi fost asa cum e sau cum a fost atunci cand s-a hotarat sa-i accepte cererea in casatorie, fara indoiala ca nu l-ar fi luat. E drept ca mai pe urma a fost deceptionata de viata lui stricata si de inclinarile sale autoritare. Asta a contribuit mult desigur ca tentativele printului Tudor, pe care nu-l cunostea inainte, dar pe care amintirile personale, cu care sotul sau o impartasea neobosit, au facut-o sa doreasca sa-l vada, sa aiba inca si mai multe sanse. Printul Tudor i-a placut de la inceput, iar curtea asidua pe care a si intreprins-o, chiar de la prima lor intalnire de priviri, a putut usor s-o indemne sa-l cunoasca mai de aproape, cu atat mai persistent cu cat o banuiala, chinuitoare, mai de mult intrata in sange, i se parea acum brusc confirmata numai prin infatisarea zglobie si sagalnica a sinistrului adversar, despre care atat i se spusese: pricina certei de la Paris fusese o femeie -- lucru de altfel confirmat mai tarziu de Tudor.

Iubirea aceasta a fost sincera si cu atata mai avantata si mai patimasa, cu cat amandoi, fara a si-o marturisi, erau infricosati de monstruozitatea ei. Donna Alba ar fi vrut sa scape de aceasta tragica obsesie pe masura ce-si da seama ca sentimentele ei devin tot mai potopitoare si pe masura ce se convingea tot mai temeinic, prin anume incercari puse la cale de ea, de puterea din ce in ce mai inclestata a sentimentelor celuilalt. O iesire trebuia cautata; dar ce? Era greu de gasit ceva cu mintea limpede. Scaparea nu sta decat in lasarea lucirii de nebunie sa-si faca jocul ei. Vrand-nevrand, se vor trezi ^astfel dusi de voia imprejurarilor in mijlocul valtorii, iar de acolo ramaneau sa iasa tot prin miracolul hazardului liber, caruia i se dadusera legati. Dar daca urmau sa se arunce cu ochii inchisi in vartej, unde-o iesi sa iasa, firea ei romantica, aplecata peste marginea de prapastie a aventurii, dorea un vartej cu totul si cu totul deosebit, ceva ca la teatru, cu mare si elegant, prin originalitatea lui, decor de imprejurari. La varsta ei aproape de copila, alimentata copios de lecturi bogate in asemenea substante, astfel de visuri i se pareau legitime si firesti. Dar "schitele" de aventura pe care le nascocea iubitul ei, planul "valtorilor" in care el ii propunea sa se afunde, nu le gasea pe placul ei; i se pareau lancede si oarecum obosite. Nu intelegea ca un om inventiv si rapid la gand si plin de entuziasm ca Tudor sa poata gasi numai atat, tocmai acum, cand batuse ceasul hotarator. S-a simtit si ea descurajata si a batut in retragere; s-a simtit atat de slabita, incat in minte i-a mijit chiar ideea ca el ar vrea ca lucrurile sa continue astfel, si toate asigurarile, protestarile si demonstrarile lui (ca bunaoara refuzul de a primi casatoria cu o partida stralucita, aleasa chiar de ea "pentru a li se echivala situatiile", propriu-zis ca mijloc de incercare) de pana acuma nu erau decat de fatada. Se pare ca Tudor nu numai ca a simtit aceasta stare a ei de suflet, dar a banuit deodata ca e iremediabila. si atunci si-a pierdut mintile; s-a hotarat sa treaca la fapta singur, fara ajutorul ei; si, intr-o buna zi, la teatru, cand s-au nimerit cu lojile vis-a-vis, a inceput s-o fixeze indraznet si indaratnic. Ea insasi s-a aratat indignata de purtarea lui si astfel, fara sa vrea, i-a fost iarasi de ajutor. intamplarea, sau mai degraba zapaceala ei in acele momente, a facut ca una din scrisorile lui sa fie gasita de printul Georges. Cuprinsul era foarte laconic - o chemare la intalnire, fara titlu si semnata numai cu o initiala; atata lucru n-a ajuns ca maestrul, fulgerat de grozavia surprizei, sa se convinga cu adevarat de infidelitatea sotiei. A considerat totul ca o sfruntata necuviinta in plus a celui ce se aratase atat de provocator deunazi la teatru; a intreprins o severa, dar zadarnica ancheta printre personalul de serviciu, pentru a descoperi pe cel ce indraznise sa se puna in slujba prea curajosului obraznic; un schimb de cuvinte avut cu acesta l-a edificat in cele din urma ca nu se inselase, printul Tudor lasandu-l sa inteleaga ca totul nu-i decat indracita lui cutezanta si nimic mai mult altceva. in zadar s-a mai straduit atunci donna Alba sa opreasca lucrurile; insa cand ele devenisera ireparabile, a savarsit si ea ceea ce numeste "crima" ei: a dorit ca din lupta victorios sa iasa Tudor.

Ajunsa la acest punct, simtii de datoria mea sa-i marturisesc ca fusesem nevoit, fara intentia mea, sa asist la lectura scrisorilor, pe care printul Preda tinuse atat de insistent sa mi-o faca, incat asa cum se prezentau imprejurarile de atunci, un refuz de-al meu i-ar fi dat in chip sigur de banuit. De altminteri numai astfel puteam vedea unde printul le tinea ascunse. ii explicai pe larg in ce constau acele imprejurari, ferindu-ma, deocamdata, de a-i lamuri cum i-am castigat increderea acestui print si mai cu seama in ce chip am putut sa-l cunosc.

Donna Alba ma asculta atenta, imi descoperi printr-o usoara incruntare a fruntii ca ar vrea parca s-o dumeresc de-un lucru, dar renunta sa ma intrebe ceva si continua sa-mi descrie starea ei sufleteasca dupa tragica intamplare si dupa vestea testamentului. Pentru ca printul Georges trecuse prin aceste teribile evenimente, fara sa ghiceasca nimic, si, ceea ce e mai curios, fara ca nimic si nimeni sa-i atraga atentia asupra substratului lor (ceea ce facu pe donna Alba sa creada, cu drept cuvant, ca nimeni dintre cei din jurul lor, ca si din cei mai departe, care ii cunosteau, nu prinsesera nimic din mersul si adevaratul sens al imprejurarilor trecute), ea se vazu, prin insasi forta lucrurilor, constransa la tacere. Se simtea cumplit de vinovata fata de barbatul ei, si cu cat vremea trecea si ignoranta lui ramanea aceeasi, ca si exuberanta incantarii de sine pentru faptul sau cavaleresc, cu atat se simtea mai incercata de remuscari. Marturia postuma a delicatetei lui Tudor si sfaturile mamei sale contribuiau de asemeni s-o determine la tacere si asteptare. "Nu a sosit momentul priincios", avea obiceiul sa spuna doamna Esmaralda, care aflase ingrozita de aventura nemaipomenita a fiicei sale abia la primirea scrisorii notarului. Un razgand s-a mai petrecut in mintea ei, cand printul Preda si-a inceput masinatiile lui; donna Alba crezuse - si modul cum Tudor se purtase cu prilejul testamentului o convinsese deplin de asta - ca scrisorile fusesera arse de el in preziua iesirii pe camp. Fara indoiala insa, ca acest frumos si brav om, care-si ticluise cu atata sange rece rosturile mostenirii lui, nu avusese putere sa arunce in foc in ultimul moment aceste talismane ale fericirii. Poate crezuse ca distrugerea lor insemna moartea lui insusi, si-n momentul plecarii la intalnirea cu moartea le stransese desigur la piept, ca pe niste aducatoare de noroc. Oricum va fi fost (oare simpla neglijenta? - cu neputinta; reversul unui joc cinic? - mai de necrezut!), scrisorile, din cauza carora, pana la vestea notarului, donna Alba trecuse mute, dar groaznice torturi sufletesti, scrisorile existau si reaparusera deodata amenintatoare! A fost nevoie aci de interventia energica a mamei sale, ca donna Alba sa nu faca d-atunci ceea ce se hotarase sa faca acum. Doamna Esmaralda, care avea ideile ei in privinta cinstei conjugale si care admira in ginerele ei pe un om de rare si robuste insusiri pe asemenea vremuri, a stiut insa s-o retina, s-o convinga sa pastreze mai departe acest mister al trecutului ei. Batrana doamna s-a gandit chiar la oarecare combinatii cu unele rude indepartate, pentru a ticlui o origine plauzibila a cestei bogatii neasteptate, cazute cu harzobul din cer. Pe urma a renuntat la astfel de complicatii, parandu-i-se neserioase, si s-a hotarat in schimb sa pregateasca ea pe indelete sufletul maestrului pentru groaznica revelatie ce-l astepta. insa, cum era de prevazut, chiar de la primele incercari s-a vazut constransa sa bata in retragere. Mai pe urma, linistita despre partea printului Preda, donna Alba renuntase ea insasi la orice actiune precipitata. Din punct de vedere material, mostenirea sta bine acolo unde era, dospindu-se si crescand prin ea insasi. (Ea ar fi vroit inca demult sa-si determine mama a primi in locul ei pe baza unei declaratii de renuntare, dar doamna Esmaralda se temea nu cumva si o astfel de declaratie sa n-aiba valabilitate fara autorizatie, si apoi si asa sorgintea mostenirii nu era cu nimic acoperita.) Lucrurile se elucidara mai tarziu, cand donna Alba putu sa accepte in secret, gratie modificarii legii romanesti (care avea preponderenta pentru ca testamentul era datat din Bucuresti), privind capacitatea civila a femeii maritate; insa situatia ramase aceeasi, cele doua doamne pe de o parte neavand nevoie si pe de alta neputand intrebuinta fondurile si veniturile ce li s-ar fi atribuit, fara a bate la ochi unui barbat atat de banuitor, si a carui persoana izbutise pe incetul, dar in buna parte, sub influenta doamnei Esmaralda, sa-si reia locul in gandurile si-n sufletul sotiei sale. si donna Alba incepu aci sa-mi analizeze sentimentele ei cele noi pentru maestru, sentimente care, fara indoiala, nu mai atingeau adevarata iubire, fierbintea si orbitoarea pasiune, dar care erau destul de solid legate intre ele (caci erau o multime) prin puterea obisnuintei, pentru a o face iar sa tremure de aflarea teribilului mister. Ele o adusesera la mine, pentru a-si primi dovezile greselii din trecut, si tot ele, umflate de morala practica a doamnei Esmaralda, izbutisera indirect s-o determine sa accepte chiar grava umilire, la care s-ar fi putut expune atunci, numai pentru a tine necontenit ascunsa pata grava a vietii ei casnice de acum un deceniu. Dar la momentul oportun m-am ivit eu, moralistul cestalalt, cu morala mea de ordin mai inalt, mai sever, mai absolut, mai strict, mai pur, mai filial, ori mai cum vreti sa-i mai spuneti, si am facut ce se stie ca am facut, i-am smuls valul de pe ochi, am indreptat-o pe calea adevarului, eu curatul, eu apostolul, eu popa, eu mitropolitul, eu patriarhul, eu papa de la Roma.

Mi-e cu neputinta sa ascult mai departe pe donna Alba. Analiza, analiza si iar analiza. si eu apar necontenit, aci, sacerdotal cum nu se mai afla; iar timpul ireparabil fuge fara potol, fuge necontenit si eu ma vad din ce in ce mai innamolit in vorba si-n cuvintele ei, in huma cleioasa a celei mai alese morale. Vorbim de un ceas jumatate si presimt ca la un moment dat, o data cu vorba de incheiere, care va sosi dintr-un moment intr-altul, se va ridica brusc. Colierul de perle va tremura atunci usor si ea-mi va intinde mana bunului ramas. M-a intretinut destul, s-a achitat de tot ce facusem pentru dansa. Va mai veni si maine, dar atunci va veni pentru interesul ei exclusiv, ba nu, poate si atunci imi va mai da o jumatate de ceas..., o jumatate de ceas de autoanaliza, de proces moral rasturnat cu radacinile in sus, de elogii pentru marea mea probitate, pentru marele meu caracter, pentru puternicul dumitale suflet?...

Asa cum incheie acum, poftim!

-...pentru marele dumitale caracter... pentru puternicul dumitale suflet, zice ea tare, concomitent cu sfarsitul meu de gand.

Dar inceputul frazei ei, vreau sa spun ideea din urma la care se refera aceste ultime cuvinte ce masinal auzu-mi i le-a confiscat si le-a adaugat gandului meu dezordonat si necuviincios - cu totul nepotrivit cu parerea ce si-a facut despre mine - nu-l stiu, nu l-am auzit.

insa trebuie oare sa-l fi auzit neaparat? Cum nu-l stiu?... el se refera desigur la probitatea mea, la gestul meu, la frumusetea mea morala, la... la... iar frumusetea ei fizica, imbatatoarea ei frumusete fizica s-a ridicat sa plece... si colanul de perle a tremurat intr-adevar usor pe pieptul negru al rochiei... Ma scol la randu-mi ca din mormant... si-mi rasuna necontenit in cap... a ramas numai maine, a ramas numai maine...

Ranjesc si balbai:

- Am crezut... m-am gandit... cand mi-ati spus de mostenirea asta curioasa... ca... atunci... cand m-ati vizitat intai... Atunci prinsei mai mult curaj si graiul mi se inchega... Ca nemaiavand aceeasi putere asupra dumneavoastra, ca in cazul cand situatia dvs. materiala ar fi depins exclusiv de sotul dumneavoastra, gestul meu de libertate si-a pierdut din taria lui...

- Ce-ti trece prin gand? ma intrerupse cu o usoara incruntare a fruntii; si continua, dupa ce ma examina putin, dar incordat, pe sub gene: Dar ce-au a face situatiile materiale cu actiunile de ordin sufletesc... Despre mostenire a venit vorba din pricina voiajului meu la Paris... pentru linistea dumitale... a grijii meticuloase ce vad ca-mi porti... Apoi privindu-si in treacat silueta in oglinda, donna Alba relua: ti-am mai spus ca invatamantul tras din conduita dumitale l-am aflat in ziua urmatoare, la mine acasa, in singuratatea in care ma gaseam. Aci insa, in fata dumitale, m-am simtit tot timpul neincrezatoare si totusi coplesita... si cand m-am vazut in aerul liber al strazii, nici nu-mi venea sa cred ochilor... si totusi, pot sa-ti marturisesc, ca o adevarata fiica a Evei ce ma gaseam, cand am ajuns acasa nu m-am putut stapani sa nu ma uit ingrijata in oglinda... Dar asta a fost un mic incident fara importanta, pe care a trebuit sa-l regret amarnic in ziua urmatoare. Dumitale ti-l marturisesc - apasa aci pe vorbe - tocmai pentru a vedea cat de departe a ajuns progresul meu asupra mea insami. si pentru ca mi-am impus sa nu-mi crut nici o marturisire, inaintea severei dumitale judecati... Buna seara, domnule Aspru!

Dai inainte de a porni, ea nici acum nu se putu stapani de a-si privi imaginea in oglinda, calma si surazatoare, multumita ca nimic, nici o clintire in perfectiunea ei n-a fost cauza acestei diversiuni morale. Imaginea ei ramanea intreaga, frumusetea ei ramanea intreaga, dar astea toate nu erau pentru mine, nu ma priveau deloc. Eu ramaneam la randu-mi de nezguduit, pisc candid si auster de morala...

Ma rezemai cu mainile in birou si o oprii cu chemarea sufletului meu:

- Donna Alba!

Ea reveni din pasul pe care-l facuse si-mi considera inciudata, dar binevoitoare, zambetul, mai degraba schimonoseala fara culoare, care-mi lumina figura.

- As dori sa-mi mai spuneti un singur lucru... si va rog chiar sa-l rostiti cu toata sinceritatea... fara nici cea mai slaba umbra de reticenta... Promiteti-mi ca-mi veti acorda aceasta favoare si va rog sa nu-mi luati in nume de rau ca acum mai stau sa-mi iau astfel de asigurari asupra sinceritatii voastre... intrebarea ce va voi pune poate sa aiba nevoie de astfel de asigurari...

Drept raspuns donna Alba, a carei mirare de pe figura crescuse, se aseza din nou pe fotoliul ei obisnuit, si eu ma asezai asemeni pe fotoliul meu.

- Vreau sa stiu, doresc nespus de mult aceasta pentru impacarea cugetului meu, tiu sa aflu cum ati privit dumneavoastra pe cel ce va vorbeste acum, inainte de aceasta prefacere sufleteasca pe care v-am produs-o la arma... Vreau sa stiu in ce chip ma oglindea sufletul dumneavoastra de la sine, fara nici o interventie a ratiunii si a flacarilor purificatoare...

Donna Alba ma masura zambind si ochii ei jucara putin intr-o parte. Zambetul ii indoi si mai mult coltul buzelor, cand paru nehotarata de unde sa inceapa. Pe urma sprancenele-i se incordara iarasi usor, ceea ce ma facu sa intervin din nou, pentru a-i da curajul sa graiasca fara nici un menajament.

- intrebarea, mai degraba rugamintea asta v-o fac in urma sugestiei pe care mi-a produs-o, adineaori chiar, istorisirea dumneavoastra, ca dupa ce-ati plecat de aci prima data, intaia voastra grija a fost sa va uitati in oglinda cum ati spus... ingrijata...

Donna Alba care se aplecase adanc intre bratele fotoliului, pe care se sprijineau coatele ei, isi ridica usor bustul, isi prinse involuntar imaginea din oglinda pe care nu voi sa si-o mai priveasca, si nevrand sa mai priveasca nici la mine, isi alese o directie intermediara, al carei curs ii luara acum ochii ei. inca nu vorbea, parea ca aduna amintiri sau inca nu era sigura daca intrebarea mea e convenabila. Iar eu asteptam galben ca un mort, cu rasuflarea retinuta, teribila ei sentinta. Pentru ca intarzia inca, o ajutai iarasi:

- Ma socoteati atat de monstru, incat purtarea mea vi s-a parut atat de opusa asteptarilor voastre?... Va rog sa puneti cea mai mare sinceritate in raspunsul vostru, donna Alba.

si ea grai:

- intr-adevar, mi s-a parut monstruos procedeul dumitale... adica acea curioasa placere, pe care ti-ai si implinit-o, de a da de urma scrisorilor, de a descoperi secretul trecutului meu, pentru a ma avea in puterea dumitale... Toate bunele ganduri pe care mi le insuflase despre dumneata varul meu, apoi sotul meu si chiar mama mea, s-au naruit atunci... Iarta-ma, dar pentru ca-mi ceri sa fiu sincera si pentru ca-ti sunt datoare aceasta sinceritate, trebuie sa-ti marturisesc ca atunci... mi s-a revelat deodata... vulgarul, plebeul odios, pe care orice putere de inteligenta si orice lustru moral nu mai izbuteste sa-l fasoneze sufleteste... Iarta-ma, te rog, ca-ti vorbesc astfel, insa nu te pot amagi. A fost prea puternica impresia asta brusca, pentru a nu pastra si acum amintirea teribila a gustului... Convorbirile acelea, care au avut loc atunci, la prima masa ce ai luat la noi, mi-au marit si mai mult aceasta impresie, au impins-o pana la exasperare... M-ai chinuit grozav in acele momente, astfel ca atunci cand mi s-a parut ca lasi sa se intrevada o mica portita deschisa intre noi, aceea a convenirii la tacere, in schimbul a ceva care nu putea fi de ordin banesc, precum putusem sa deduc din purtarea d-tale anterioara, am acceptat in principiu. Era prea din cale-afara de insuportabil ceea ce m-ai facut sa simt in acele momente, pentru a nu fi dorit cu orice pret libertatea definitiva! E drept ca am indurat destule framantari, inainte de a ma hotari si la fapta propriu-zisa. Am cantarit mult lucrurile, si mama nu era aci ca sa-i strig toata povestea asta in fata si sa vad care mai e sfatul ei matern, ce era datoare sa-mi dea in fata acestei calamitati... Pe urma am inceput sa ma linistesc; incercand sa gasesc o voluptate in hotararea de sacrificiu, atat pentru linistea casei si a barbatului meu cat si mai ales a mamei, a carei morala senina dezinteresata si optimista ma hotarai sa n-o mai intunec, atunci cand avea sa revina, cu istorisirea intamplarii prin care urma sa trec.

Donna Alba facu o usoara pauza, pentru a zambi in cele din urma colturi in care privea.

- Evident ca a contribuit la hotararea aceasta a mea si notiunea precisa ce-mi ramasese asupra talentului si inteligentei dumitale, intr-un cuvant asupra personalitatii d-tale in genere, din care, sunt nevoita sa marturisesc, nu pot omite aspectul dumitale fizic. O femeie - mi-as calca fata de mine insami cuvantul ce mi-am dat de a ma devota in intregime adevarului, daca n-as spune-o - nu uita niciodata acest din urma amanunt. Astfel, ma gandesc ce s-ar fi intamplat daca printul Preda si-ar fi manifestat si el dorinta unui astfel de schimb? Fara indoiala ca nici n-as fi stat la ganduri sa dau atunci totul pe fata si sa fug bezmetica in lume. Puteti sa va mandriti - rosie de aceasta destainuire, donna Alba se re-transa deodata in dosul acestui plural, pe care, la revenirea ei aici, imi facuse prieteneste favoarea sa-l inlature din vorbire - cu aceasta sincera destainuire, asa ca orice don Juan de profesie, dar daca mai ramanea in cazul acela un pic de suflet in dumneavoastra, ati fi putut intelege cat de mult va uram, cat de mult m-as fi simtit dezgustata de faptul meu, de dumneata, de mine insami... Ati fi putut desigur sa ma batjocoriti, fara sa opun nici o rezistenta, dar n-ar fi fost decat o pura batjocorire, eu insami va batjocoream in gandul meu si toata viata as fi pastrat despre aceste clipe cea mai penibila, cea mai ingrozitoare, cea mai sinistra amintire...

Sinistru intr-adevar, sinistra voluptate si durere sa auzi femeia asta atat de frumoasa vorbind acum calm si teoretic de batjocorirea corpului ei, sugerandu-ti ea insasi splendoarea acelei monstruozitati scapate, facandu-te sa ti se invalmaseasca in minte atatea orbitoare detalii ghicite si crescute printre aceste cuvinte, in vreme ce trebuie sa stai asemenea calm si moral si sa asculti mai departe descrierea savanta a acestor divine orori.

Sangele meu, care ma plesnea, cu furie de flux in furtuna, drept in mijlocul urechilor si al tamplelor, de asta data el imi desclesta gura si vorbi pentru mine...

- Totusi, revenita acasa, v-ati privit inca o data in oglinda... putin contrariata ca lucrurile s-au petrecut cum s-au petrecut...

si donna Alba nu sesiza rautatea amara, suierul sarcastic si vrajmas care dadu timbrul acestor cuvinte.

Ea raspunse avantata, parand acum - in siguranta, la distanta aceasta infinita la care ne gaseam, de aventura infama prin care se crezuse constransa a trece - ca se complace in discutie, in aceasta discutie pentru ea senina si teoretica.

- Pentru a explica acest involuntar gest (ah, ea dorea necontenit sa explice, sa despice, sa scoata necontenit invataminte din gesturi atat de spontane si omenesti), pot sa spui ca o femeie in cazul meu s-ar fi asteptat numai la doua lucruri: primul, ca incercarea la care se simtea silita sa-i apara mai putin odioasa, sa se petreaca macar intr-o inlantuire de imponderabile placute prin ele insile, astfel ca impresia de la urma sa fie cat mai putin grava, poate chiar peste asteptarea celei venite ca mielul la taiere, de... de... mai putin inconvenabila...

si donna Alba isi sublinie surasul in fata acestui aspect al gandului ei atat de in contrazicere cu ura feroce si cu dezgustul sinistru, de care-mi pomenise pana acuma, pentru odiosul siluitor.

- Asadar, gemui - gemu sangele in mine, fara a-i mai putea opune nici o impotrivire -, asadar, s-ar fi putut petrece si asta...

Donna Alba tresari dinaintea cuvintelor si fetei mele congestionate, si nu stiam ce sa cred - din infatisarea serioasa pe care o reluase deodata - daca femeia asta nu-si radea acum de mine in chipul cel mai chinuitor cu putinta. si totusi eu o oprisem, eu o poftisem la aceasta cumplita sedinta de tortura, drace, ce pot sa mai cred din astea toate...

- si-al doilea lucru pe care l-ar mai fi putut astepta o femeie in astfel de imprejurare, continua ea, incepand sa surada din nou gandului ce i se desfasura acum, ar fi fost ca domnul care o avea in puterea sa s-o oblige doar sa asculte chipul cu totul intamplator cum a ajuns in stapanirea obiectului de constrangere, in schimbul caruia ea se arata gata sa mearga pana la suprema concesie. Evident, femeia va refuza intai sa asculte asa ceva, accentua ea zambetul la tresarirea mea, afectand si mai departe rolul de nenorocita ori de resemnata pe care s-a decis sa-l joace, intrucat l-a gasit mai nimerit decat pe celalalt. Dar pentru ca el o are in mana, va putea macar s-o sileasca la atata...

- si daca ea nu-i da nici o atentie... nu vrea nici macar sa-l auda...? strigai, ridicandu-ma ingrozit de pe fotoliu...

- O femeie niciodata nu va raspunde un da in adevaratul inteles al cuvantului, ma invita ea sa ma reasez cu un elegant gest al mainii, un da complet. Ea poate sa strige sus si tare ca nu vrea sa auda, sau poate chiar sa-si astupe urechile, daca-i place putin teatru, eu te-asigur insa ca in cazul asta le va astupa in asa fel, incat sa auda si cel mai neinsemnat cuvant... Dar pe noi nu ne pot interesa astfel de femei... permite-mi, te rog, sa continui... Asadar, el ii va povesti totul de maniera sa nu se intrevada ca a fost vreo rea intentie la mijloc, chit ca poate, cine stie, a fost...

Dumnezeule, donna Alba imi vorbea astfel... donna Alba statea la biroul meu, in fata mea, la un intins de mana departe de mine si-mi vorbea astfel... ea... nu inchipuirea ei... si vorbea calma si neobosita, desi vorba noastra curgea neintrerupt de doua ceasuri...

-...iar ca o dovada ca bunele lui intentii au fost astfel si vor ramane totdeauna la fel, el ii preda obiectul periculos, stiu eu ce, niste scrisori, o fotografie, un talisman intim, un obiect pe care ea trebuie sa-l aiba neaparat in secretarul ei, in orice moment... i-l da o data cu omagiile lui si-n acelasi timp ii da libertatea... e cu neputinta ca femeia sa nu-i multumeasca atunci, sa nu-i stranga mana si sa nu-l declare prietenul si aliatul ei... insa te-asigur ca ea vrea sa spuna prin aceste cuvinte mai mult decat poate sa exprime... o astfel de femeie ar mai calca, poate, sub acoperisul in care a fost primita atat de civilizat si platonic... daca imponderabilele de care ti-am pomenit nu s-ar opune cumva - in vreun fel sau altul...

- Dar asta a fost cazul meu! strigai fericit si luminat, desfacandu-mi larg bratele, de parca duhul sfant s-a pogorat asupra-mi si mi-a adus in sfarsit mantuirea prin glasul de argint al ingerului din fata mea...

Iar donna Alba reincepu de asta data cu un suras smerit si cu termeni aproape biblici:

- Nu incerca sa ma ispitesti, domnul meu, pentru ca invatatura d-tale a fost prea tare, ca sa poata sa mi se stearga usor din suflet... Femeia de care ti-am vorbit s-a dus acasa si s-a privit fericita in oglinda. Frumusetea ei a fost mai tare decat orice, pentru c-a izbutit sa biruie chiar un instinct ordinar... Pe cand la noi?... pe cand in cazul nostru?... crezi oare ca nu pot sa fac distinctia intre el si cazul celeilalte... Nu, prietenul meu sufletesc... Dumneata mi-ai deschis ochii si mintea nu asupra tariei frumusetii mele, ci asupra josniciei care se incuibase in sufletul meu, asupra minciunii care salasluise acolo... evident, pentru ca eram o biata femeie, indata ce am ajuns acasa m-am uitat speriata in oglinda, pentru a ma convinge daca nu ma parasise ceea ce eu socoteam cu usurinta frumusetea mea... Dar ce avea sa caute aci frumusetea la care ma gandeam eu? A doua zi abia mi-am dat seama de frumusetea cealalta, pe care dumneata doreai s-o intronezi in inima mea... si m-am cutremurat din cap pana-n picioare de cumplita revelatie... si abia atunci am putut sa te numesc prietenul si aliatul meu, franc si total, fara nici un alt substrat de gand frivol si meschin...

si-atat. Donna Alba a tacut. isi zambeste propriului ei gand, nemiscata pe scaun. Apoi se agita usor. Vad prin oglinda cum isi aduce in pozitia fireasca piciorul stang, pe care-l tinuse pana acum deasupra celui drept. Dumnezeule, ce picior...!

Nu, donna Alba nu se poate sa plece, trebuie s-o retin cu orice pret... trebuie sa smulg valul de pe fata ei... sau cel de pe fata mea... Dumnezeu mai stie, dracu' mai stie unde se afla cu adevarat valul pe care l-am aruncat prosteste intre noi, la capatul savantelor mele combinatii si ocoluri, in tinderea necurmata spre divinu-mi ideal. Dar cum poti sa rupi un val asa dintr-o data...? Degetele donnei Alba cauta geanta de pe birou. si ma trezesc vorbindu-i de printul Preda, dezvaluindu-i simtamintele ce acest nenorocit nutrea intr-adevar pentru dansa, povestindu-i acum pe larg de tot mersul tovarasiei noastre, marturisindu-i cum i-am dat involuntar ideea predarii scrisorilor si amintindu-i - daca mai e nevoie? - cum el a inteles sa faca marele gest, oprind pe cele mai importante pentru caz de nereusita... si asa mai departe... ocol, necontenit ocol. De ce nu-i pomenesc si de chipul cum l-am descoperit pe acest individ, luandu-ma inadins dupa dansa... de ce nu-i pomenesc si de necazul ce m-a muncit, de regretul grozav ce a urmat sugestiei date involuntar, a elegantului gest de predare... Pentru ca vreau ca tot ea sa aduca vorba de asta, pentru ca nu pot sa ma smulg din acest nemaisfarsit ocol... Dar acum se pare ca am ajuns la capatul lui, pentru ca, iata, am ajuns la momentul cand ea poate sa ma intrebe: "Pentru ce i le-ai luat inainte ca el sa-si implineasca gandul ce-i sugerasesi... de unde puteai sti ca el avea de gand sa opreasca pe cele mai periculoase... si cine-ti spunea ca pana-n ultimul moment n-avea sa se razgandeasca si sa nu mai opreasca nimic?" si-atunci puteam sa strig: "Pentru ca regretam ca i-am dat aceasta sugestie... Pentru ca-i descoperisem astfel ce-as fi facut eu... pentru ca te iubeam... ei, asta e... asta e... te iubeam... sa lasam fatarniciile si..."

Dar donna Alba nu se gandeste sa-mi puna astfel de intrebare, oricat i-o aduc de aproape de marginea gandului ei. Caci ea pare grozav de inspaimantata de ideea ca printul Preda ar fi putut nutri un astfel de gand, ca a putut lua o astfel de hotarare... Cum l-ar fi putut ea rasplati...

- Oribil, oribil! face ea apucandu-mi mainile... iti multumesc din tot sufletul meu ca i le-ai putut smulge la timp potrivit... pentru ca ti-ai dat seama la timp ca mobilul gestului cavaleresc ce vroia sa faca pentru mine era atat de josnic fata de curatele, superbele dumitale intentii... Ce oribil... cum sa-ti multumesc? murmura ea cu adevarat infricosata, framantandu-mi mainile, cu mainile ei calde, cu dulcea lor atingere de pura si casta recunostinta!

si timpul se aude necontenit cum trece, eu l-aud bine cu urechile acestea in care zbarnaie roiuri intregi de viespi; iar daca ea nu face nici o miscare, daca inca nu se agita de plecare pe scaunul ei, e ca hidoasa priveliste retrospectiva a iubirii printului Preda o inspaimanta inca. Mana ei imi strange inca mana mea, dar acum nemiscat - si ea, intreaga, nemiscata a ramas, cu ochii tinta intr-un punct de ungher; iar eu vad din toata aceasta atitudine infricosata cat adevar se cuprindea in spusele ei, cand afirma ca aparenta, personalitatea, fizicul, in primul rand, al demonului care o constrange, pot hotari chiar pe o donna Alba la o jertfa ca aceea la care se hotarase pentru mine. Asadar, se hotarase... imi spun infrigurat si totusi mana cealalta a mea nu se ridica sa inchida ca o carapace de scoica, intre amandoua palmele mele, mana ei scumpa, pe care o tin zadarnic intre degetele mele...

Donna Alba zambeste... A sosit sfarsitul?... Se agita... vrea sa plece?... Nu, zambeste, dar ramane, vrea sa vorbeasca inca, mai are sa-mi faca o destainuire. Doamne, isi marturiseste o veche amintire, o placuta amintire, gandul ei, lumina justa a sufletului ei, cand m-a vazut intaia oara, cand marile dictionare mi-au scapat cu atat de puternica larma din maini. Doamne, a ras atunci, a ras pe drum inainte, cu toate ca sufletul ei era in mare cumpana in acele zile. Dar intamplarea asta, asa de nostima si neasteptata, cat i-a limpezit sufletul ei, cat i-a intarit cugetul in acele momente de descurajare si de teama, cand nu-si mai gasea astampar si nu mai stia unde sa caute alinare. Zgomotul cartilor acelora enorme a fost trambitarea frumusetii ei, a fost alarma farmecului ei, inaintea spaimei necunoscutului, a fost afirmarea constiintei de puterea acestei frumuseti si acestui farmec. O expresie de admiratie atat de spontana, atat de calda, atat de sincera si atat de... "boacana", i-a reamintit indata cine e ea... isi aminteste ca revenind de la vizita pe care o facuse (fusese la amantul ei? fusese numai la vreo prietena, in apropiere de locuinta lui? sa fi fost ultima vizita la Tudor, intalnirea ceruta prin scrisoarea care a dezlantuit duelul? puteam eu s-o intreb?... si, in definitiv, ce rost mai aveau toate astea, cand ea-mi face inainte atatea destainuiri uluitoare), isi aminteste ca revenind m-a revazut de departe, din nou in fata liceului, asteptand-o. M-a cunoscut tot dupa dictionare. intre timp amaraciunea o invadase iarasi si n-a suferit sa ma vada din nou in calea ei; tocmai atunci a trecut o masina si-a oprit-o: si cum s-a vazut in masina, cum tot curajul si toate sperantele i-au revenit. Cand a trecut pe langa mine, a cautat sa ma priveasca doar cu coada ochiului, dar in acel mic colt al vederii a pus toata recunostinta ei. si nici n-a putut uita prea usor intamplarea asta amuzanta. Ba isi aminteste chiar, ca mai tarziu, cand lucrurile s-au linistit si cand ea a trebuit sa se duca in aceeasi directie - era de asta data in masina de casa, iar soferul a vrut s-o apuce pe un drum mai scurt -, ea si-a exprimat dorinta sa ocoleasca putin pe la liceul acestei amintiri.

"Ai facut asta? Ai facut asta?" imi venea sa-i strig, sa ma ridic, sa-i cad in genunchi, dar nu izbutii decat sa-i strang usor degetele intr-ale mele.

Dumnezeule, ce-am facut? Ea si-a retras mana, si-a impreunat-o cu cealalta in dreptul pieptului, se uita zambitoare in oglinda. Va sa zica pleaca, iata a sosit iarasi aceasta spaimantatoare clipa.

Nu, continua sa vorbeasca, sa-mi dezvaluie de-a lungul anilor parerea ei intima despre mine. Cand m-a revazut a doua oara, privind-o staruitor prin portiera automobilului, care se oprise pentru ca trimisese inapoi pe sofer sa ceara o insemnare ce-o uitase, nu m-a recunoscut, chiar i s-a parut indrazneata purtarea mea. Mi-a intors capul plictisita, dar atunci parca i-a mijit ceva in minte; si-a readus usor privirea pe mine, dar m-a vazut preocupat sa observ din care poarta iese soferul (cat de bine i-au ramas in minte toate aceste mici nimicuri!) si asta a intrigat-o si mai mult. Figura si aspectul meu general nu-i erau displacute, si-apoi mai era si acea mijeala de gand care nu vrea sa se lamureasca. in momentul cand a pornit masina, s-a luminat. si deodata a cuprins-o regretul ca nu m-a privit mai prietenos...

"Doamne Dumnezeule, donna Alba imi spune astfel? Glasul ei graieste toate acestea..."

...evident, intai prietenos si-apoi cu bine subliniata suparare ca staruiese prea mult in admiratia mea. Dar gandul ca trebuie sa ma fi oprit in fata casei ei nu i-a parut suparator; n-a putut, evident, sa priveasca spre a se convinge prin ferestruica masinii, dar m-a inchipuit acolo, infipt in fata portalului casei cu sumbra fatada. Donna Alba ma intreba daca mai imi aduc aminte de toate astea si daca se inselase? Doamne, cum mai mi le aduc aminte si cat de bine vazuse!

Acum e timpul, acum e timpul! rasuna iarasi trompeta sangelui in mine. Dar pot sa intrerup pe donna Alba in aceasta divina destainuire... Doamne, cine stie unde poate duce aceasta destainuire?...

Se astepta sa ma revada trecand prin fata casei; n-ar putea spune daca acest lucru ar fi amuzat-o sau nu. Dar nu s-ar fi asteptat pentru nimic in lume sa se pomeneasca, asa, cu mine, in sala de asteptare a sotului sau. Doamne, ce curaj! si-a zis uluita. Dar pentru a-mi infrana zdravan si de la inceput acest curaj, mi-a reprobat indrazneala, cu o cat mai severa infatisare si-o cat mai distanta trecere pe langa mine. inauntru insa s-a simtit putin nelinistita. Maestrul nici n-a spus ca m-a angajat. L-a intrebat ea mai tarziu, vazandu-ma iesind din sala de consultatii si invitand pe clienti. El i-a confirmat cu un: "da, imi face impresia unui baiat muncitor!" si-atat. Dar ea se vede nevoita sa-mi marturiseasca acum, pentru ca toate aceste momente ii revin atat de clar in minte, ca in ziua aceea s-a simtit foarte dispusa. Ce indrazneala! Ce curaj! se minuna singura, privind figura atat de preocupata si de martiala a sotului sau, care, evident, nu mai pomenea nici o iota de noul lui slujbas.

Dumnezeule-Doamne, era vis ce auzeam, ce simteam eu acuma? Nu, donna Alba continua si chiar imi atrase atentia, ca un fel de scuza, mai mult o cerere de ingaduinta indreptata catre propria ei pudoare, ca acum va urma ceva si mai coplesitor.

intr-adevar, acum se chinuia sa regaseasca atitudinea si primul ei cuvant de raspuns, cand ii voi adresa primul meu cuvant. Sa fie de-a dreptul fagaduitoare, asta nu, in nici un caz. Locul de mijloc i se parea cel mai nimerit. Dar pentru un om atat de curajos si autor de... boacane ca mine, tot raspunsul sever socoti ca trebuie adoptat. Mai ramanea indiferenta dispretuitoare, dar asta era scoasa de la inceput din joc. insa ce aveam sa-i spun eu intai, de asta depindea totul ca raspunsul ei sa fie cat mai potrivit cu planul ce-si facea. I-era teama ca in fata cine stie carei indrazneli ale mele

- evident de cuvant si, fara doar si poate, in afara de orice necuviinta, in care caz era hotarata sa se planga sotului sau

- in fata cine stie carui compliment neasteptat sau cine stie carui salut exagerat, cand aveam sa ne pomenim singuri pe-un loc, sa nu-si piarda prezenta de spirit si sa treaca intr-un domeniu vecin celui al atitudinii ce-si impusese. Temporizarea mea o facu sa se convinga si mai bine ca nu eram chiar un nebun de legat, ca admiratia mea era profunda si sincera, ca gandul meu era precaut si temator...

- Iarta-ma ca-ti spun toate aceste copilarii si, mai ales, ca am putut sa ma gandesc atunci la ele! ma privi ea cu o lumina de ruga in fata, ca acel ce-si potriveste, uimit el insusi de nazdravaniile ce insira, salbaticiile unei copilarii nebunesti, si oprindu-mi in acelasi timp protestarile care-mi clocoteau in suflet cu un semn care vrea sa-mi arate ca nu doreste inca sa fie intrerupta.

Asadar, continua, se gasea in fata unui grav si serios simtamant; in intentiile ei diminua la randu-i severitatea raspunsului ce-mi pregatea, cu cate-o fractiune de grad, pe masura ce impresiile sale despre mine se modificau tot mai in bine. Totusi, seriozitatea simtamantului ce-mi atribuia o cam nelinistea oarecum.

- Eram inca o proasta si o copilaroasa, grozav de copilaroasa, gasi ea iarasi de cuviinta sa se scuze, cel putin pentru a-si mai ingreuna franchetea acestei destainuiri, pe care se hotarase totusi s-o duca pana la capat...

Spre adanca ei nedumerire, temporizarea aceasta insa se prelungea necontenit. Donna Alba incepu sa auda de primele mele succese juridice; si - ea ma ruga din nou s-o iert - ele n-o mai inveselira ca atestarile rapide de la inceput ale maestrului ca a gasit in mine un ajutor destoinic si muncitor. Nu mai eram umilul care ducea chiar o munca de robot, numai de dragul de a se afla intr-o apropiere care-i era scumpa, amenintat pana sa fie si indepartat la prima greseala. Cat o induiosase de mult atunci soarta mea pe donna Alba, cand intrevazuse in retinerea de la inceput grija de a nu-i displace printr-o noua indrazneala deplasata: asta ii adusese chiar o pala de indemn sa mi se adreseze ea intai, intrebandu-ma binevoitoare... "daca-mi place aceasta munca grea..." Dar vestile despre succesele mele se repetara necurmat si asta ii taia elanul. Se auzi in cele din urma si glasul maestrului, care tocmai incepea sa vada in mine un asistent indispensabil si chiar un tovaras... si nici o manifestare de nici un fel pentru donna Alba anume, nici un cuvant strecurat in pripa, o noua... fapta boacana, macar o repetare semnificativa a intamplarii cu dictionarele. Nimic, nimic... Domnul (noua rugaminte de iertare) calcase in casa asta pentru doamna admirata atat de stangaci si de bufnitor pe strada... pentru a se aprinde aci de propriul lui mestesug, de pofta de a ajunge, de a domina... (Vrusei s-o intrerup iarasi, facandu-i cunoscut episodul cu dosarul Ypsilantilor, dar la semnul ei nelinistit ma hotarai sa pastrez aceasta eclatanta proba a sentimentelor mele pentru dansa pana la urma, cand va trebui sa-mi acorde randul de a-i descrie si eu evolutia sufletului meu in tot acest timp.)

Ajunsesera pana la dansa - isi relua donna Alba vorbirea - vesti despre succesele "tanarului nostru secretar" in familiile bogate ale Capitalei, iar faima sa de avocat crescu pana la intimidare. si atunci energicul om al actiunii si al viitorului incepu s-o dezguste. Ea a fost aceea care a taiat sotului ei dorinta acestuia de a-l chema uneori la masa sau la reuniunile prietenesti din casa lor. O ezitare a avut cand cu procesul Anisoarei Sava, dar totul a fost trecator, iar la urma, toata bucuria pentru castigul prieteniei ei celei mai bune s-a preschimbat intr-un fel de stingherire pentru siguranta de mine cu care am dus la capat, si am prefacut in succes eclatant, fagaduinta ce-i dadusem atat de concesiv si aristocrat. Unde mai era acum indraznetul si totusi natangul placut tanar pe care ea si-l inchipuise intrand aci, sub aparenta lui de degajare, cu inima cat un purice! Tot asa, n-a putut suferi la balul de la Liric complimentele ce i-am rostit cu aerul sigur de mine; iar in observatiile mele asupra acelei reprezentatii, in care tineret de neam mare se straduia sa redea pe perfectul mitocan, ea descoperi aceeasi afisare a satisfactiei ca am putut ajunge la o treapta de unde chiar pot vedea putin mai in jos pe cei pe care mai demult ii vedeam sus. Dar cu acel prilej mai lasasem sa-mi scape si o nota mai rasunatoare, care pusese putin pe ganduri pe donna Alba; amintirea intamplarii cu dictionarele si asigurarea foarte curioasa si neasteptata pentru dansa ca de-atunci pana acum ma pastrasem neschimbat. Mai lasasem sa auda si altceva cu acel prilej, ceva care tinea tot de ingamfarea ce nu-mi putea suferi: ca as fi gata s-o apar de nu mai stie ce temeri as fi citit in ochii ei. Nu prea dadu totusi atentia cuvenita acestei noi manifestari de prezumtiozitate, pe care crezu ca e mai bine s-o puna in socoteala floricelelor de stil. Dar mai avea de rafuit o veche socoteala cu mine donna Alba: venisem in casa ei pentru admiratia pe care in sfarsit i-o impartaseam sau pentru a-mi face stralucita cariera? si de aceea imi amintise cu putina rautate si de recunostinta ce-o datoram sotului ei. Asta n-o impiedicase insa sa asculte cu incuviintare mustrarile ce-si facea atunci domnul Georges Radu serban ca nu incercase sa ma apropie din alte considerente decat ale interesului profesional; de fapt maestrul nu facea decat sa-si ia asupra-si dorinta ei exprimata pe vremea cand incepusem sa devin "important", ca sa nu fiu poftit vreodata la dansii si nici macar prezentat; abia dupa procesul Anisoarei, cu toate micile rezerve ce-si mai facea, donna Alba arata ca inclina spre schimbarea atitudinii, iar atunci, la teatru, printul Georges se gasi foarte bucuros sa se faca ecoul ei.

insa numaidecat dupa aceea, urma alarma revelatoare a printului Preda; si atunci donna Alba intelese in sfarsit ca intr-adevar intr-o privinta n-o mintisem la reprezentatia de la Liric. Ramasesem neschimbat, da, in dorinta de a o cuceri, pe care a citit-o instinctiv in ochii mei si pe care orice femeie admirata o stie de la inceput, chiar daca atunci n-o poate prea usor intrezari, o stie ascunsa acolo, in ochii celui mai sincer si mai credincios adorator. Numai ca schimbasem cu totul tactica mea de a ajunge la picioarele zeului mult dorit; si asta insemna ca ma schimbasem total eu insumi, drept-credinciosul si preadoratorul. Nu mai eram vlajganul uimit dinainte si prea curajos din timiditate; dorinta mea devenise stridenta si imperativa, eu insumi devenisem individul puternic, sigur de sine, care vrea sa intimideze si sa uluiasca pe altii, care vrea s-o intimideze si s-o uluiasca pe ea, care vream s-o fac sa-mi cada ea la picioarele mele, sa-mi fie recunoscatoare cu sufletul si corpul, ca atunci cand sunt rugat, si cand vreau eu, stiu sa castig procesele prietenei sale, stiu sa castig orice proces (Dumnezeule, nu-mi ramane, asadar, sa ma mandresc nici cu tentativa mea de proces pentru redobandirea averii Ypsilantilor!), oricat de incalcit, nu numai in fata justitiei, dar in adancul vietii, unde cine stie prin ce mijloace straniu de geniale voi fi dat de acest nenorocit de print Preda, pe care l-am jefuit de scrisori. Dar cu aceasta procesul final a fost castigat; il castigasem, o invinsesem in aceasta lunga si inutila lupta. Recunoscuse ca trebuie sa se constituie prizoniera... si venise infranta si umilita la usa mea... Numai ca sufletul ei, pe care-l dobandisem asa de usor, cu doua carti cazute si cu inspiratia de a veni sa ma angajez in biroul sotului ei; era acum departe, grozav de departe, si nimic n-ar mai fi fost de facut pentru a-l aduce inapoi. Afara, evident, de ce am facut - ma gandeam - dar acum alungandu-i trupul, in schimb, in departari considerabile, cand, iata, la inceputul acestui lung si fara sfarsit ocol eram atat de aproape de ea intreaga!

Iata dar, scumpe prietene, toate simtamintele ce mi-au produs in suflet persoana dumitale, incheie donna Alba, ridicandu-se de pe scaun. Nu am putut sa ascund nimic, pentru ca unui om ca dumneata nu-i mai pot nimic ascunde. M-am aratat in toata goliciunea mea (goliciunea ei, Dumnezeule! cuvantul asta m-a lovit in cap ca barda voievodului Radu serban), pentru a vedea cat am fost de ratacita si de neintelegatoare pentru inaltele sentimente ce cu adevarat nutreai pentru mine. Ma vei ierta, pentru ca insuti ai dovedit la inceput cat esti de ratacit; pe urma - o vad acum minunat de bine metamorfoza aceasta sufleteasca a dumitale - cand ai cantarit ce fel de persoana era sotul meu, cand ti-ai dat seama de usurinta cu care te-ai apropiat de marele lui suflet, in raport cu aspra-i bunavointa si cu adevarat voievodala lui noblete, cand ti-ai dat seama apoi, intorcandu-te spre acea pe care o urmarisesi, de buna seama fara gand curat, cat de departe, cat de ratacita este si ea de acest mare si drept om, atunci te-ai hotarat sa actionezi cu toata puterea si-ai izbutit... Ce credeam eu ca urmaresti si ce urmareai dumneata anume? Cum mai pot sa ma gandesc la toate acestea si totusi sa te privesc in fata, si totusi sa-ti strang mana. Eu plec acum din indemnul dumitale, pentru ca astept ca el sa ma cheme. si ma va chema, nu ma indoiesc... si am nestramutata dorinta ca el sa faca asta din propriul lui suflet, fara imboldul nimanui. De aceea am hotarat ca dumneata sa nu fii acum decat vehiculul acestei cutii a pacatului... de aceea iti cer sa nu adaugi un cuvant, sa nu faci un semn peste ce te-am rugat sa indeplinesti. Vreau ca el sa ma ierte (acum pronunta nesfiit si apasat acest cuvant, parca sa vad cum sufletul ei se umple tot mai mult de pocainta sub ochii mei), neajutat de nici un sfat, de nici o sugestie straina, si sa ma aduca inapoi.

Iar eu aveam, in tot timpul acestor patetice ale ei declaratii, senzatia nicicand mai vie a acestui timp insusi, care trecea pe langa mine, invaluindu-ma si lasandu-ma necontenit in urma ca un rau repede, pe un stei inalt de piatra, infipt in mijlocul albiei. intocmai ca atunci cand luasem prima masa la dansii, cu fiecare nou gest al ei, cu fiecare miscare, cu fiecare nou moment al convorbirii noastre si al expunerii ei, al descarcarii si limpezirii cugetului ei inaintea implinirii unui mare act, eu simteam, eu auzeam, eu intelegeam numai un lucru: apropierea irevocabila, a sfarsitului, a despartirii definitive. A, dar mai era maine la mijloc, mai ramanea aceasta ultima zi, care putea sa devina cea dintai pentru un nou crug al existentei mele. Daca eu... daca mi-as lua curajul... daca maine, in sfarsit, as avea taria sa impung vitejeste aceasta crusta tare, ce-mi inchide atat de ermetic si apasator sufletul si gandul, pentru a lasa sa izbucneasca odata tot continutul lor arzator. imi mai ramane si maine acest delicios, acest liberator maine...

Dar donna Alba, care a pus sfarsit chiar incheierii lungii ei confesiuni, vad ca intarzie inca sa rosteasca termenul ultim, formula sacrata a deznadejdii, cuvantul de despartire.

Dar de ce deznadejde? inca nu poate fi vorba de asa ceva, din cauza acestui sfant, acestui divin, acestui hotarator maine. Donna Alba nu se urneste din loc, ea a ramas in picioare, in fata mea, cu mainile infipte in marginea biroului; dar ea nu ma priveste, linia ochilor ei trece peste mine, ea vede ceva deosebit deasupra mea, in zarea ferestrei, ca intreaga ei fata e scaldata de prea vie, prea noua lumina ca sa nu luceasca de-o stranie putere, chiar in desimea acestui amurg prea avansat, imi simt inima intarindu-si bataile in tacerea amenintatoare, caci acum e ceva iminent si grav in fiecare clipa care vine. Ce va aduce acum donna Alba, din dosul ochilor albastri-cenusii, care la cea mai neinsemnata departare, si mai ales acum, in mijlocul intunericului crescand, ard ca diamantele negre? Care va fi primul ei cuvant, cand noul sfant duh care s-a pogorat asupra-i isi va lua zborul, care va fi noua marturie a iluminarii ei?

E de neauzit, de necrezut, de neinteles! Donna Alba nu mai pleaca! Voi contramanda formalitatile de drum si voi despagubi unde va fi nevoie. Donna Alba nu mai pleaca, ramane! Dumnezeule mare, ea ramane! Ce insemneaza aceasta indepartare strategica si lasa? imi reveleaza ea covarsitoarea ei inspiratie. intru cat sufletul ei se poate socoti mantuit in adapostul cu perete de mii de kilometri, in fundul caruia vrea sa se ascunda? E o ipocrizie si un caraghioslac in tot acest plan de opereta. E cel mai comod si mai ieftin mijloc de ispasire a unei odioase crime. Pentru ca toata povestea vietii ei, pe care pana acum mi-a turuit-o de-a surda, se deapana pe-un sambure de spaima si oroare, si tocmai pe acela l-a tainuit. si asta este spovedanie, si asta este usurare, si ce avea de gand sa facu putea sa fie ispasire? Donna Alba a savarsit un omor. O marturiseste ea cu glasul ei dulce si infricosat, acum exaltat, de mistica inspirata. O dubla fapta sinistra: ea a lasat sa scape scrisoarea amantului ei la piciorul patului, pentru a fi descoperita de printul Georges. Langa iesirea indrazneata a printului Tudor la teatru, a adus si ea contributia ei, fara sa-l avertizeze desigur, caci apoi panica lasitatii si a dezertarii a cuprins-o, si pana la urma ea a negat in fata sotului ei, a carui moarte totusi a dorit-o, la un moment, cu toata puterea sufletului (a doua ei crima in fata lui Dumnezeu). Iar printul Tudor i-a inteles slabiciunea si a luat asupra lui totul, si a avut nobila si excesiva grija ca si dupa moarte-i sufletul ei sa nu fie tulburat de nimic. Iar la eroismul celor doi, acum, cand a batut pentru ea ceasul liberarii, al reinvierii dupa atatia ani de meschina prefacatorie, "o mlastina intreaga de lasitate", cum vrea ea sa iasa la liman? Tot prin fuga, tot prin lasitate... Ea vrea sa ispaseasca, sa se mantuie cat mai usor, cat mai de departe. I se pare ingrozitor de stupida si de ridicola aceasta oribila comedie. Dar va avea puterea sa-si dezvolte ea singura acuzarea in fata maestrului; ea singura ii va aduce si-i va desface cutia pacatului, ea singura; cu glas tare si ferm si nu cu scris ocolit si poltron, ea-i va dezvalui apoi tot ce nu cuprind scrisorile, tot ce mai stie pe deasupra de abominabil si de josnicie cugetul ei apasat, pana la ultima picatura de otrava, pe care se va sili din toate puterile, va avea taria, va trebui s-o stoarca. "Adica intocmai cum te asteptai de la mine sa procedez, inainte de a-mi da scrisorile."

si donna Alba imi intinse mainile febrile, infricosate, care tremura de spaima si de hotarare. Maine nu va mai veni. Maine e ziua asteptarii si a marii reculegeri, ajunul darii socotelilor in fata teribilului justitiar, a voievodului cu ochi soimesc si cu palos ascutit, disimulat de somptuoase vesminte, asa cum asteapta de veacuri pe zidurile ctitoriilor, asa cum il va lumina in ceasul suprem Dumnezeu. Maine nu va mai veni, maine nu va mai veni...

Donna Alba a ajuns la usa cu pasul ei elastic si inalt. Afara, in hall-ul etajului, o ajung. Am dat drumul aci luminii si am rotit mana in juru-mi, incercand, negasind altfel cum s-o intarzii din drumul drept si irevocabil pe care i-l imprimasem

in chipul cel mai stupid. si m-apucai imbecil, fara nici o introducere, sa-i descriu intregul etaj si apoi ii marturisii cu inima la gura ca aci planuisem s-o fac sa ramana, daca s-ar fi induplecat, "vreau sa spun, daca nevoia v-ar fi constrans" - ma corectai - sa renunte la Paris. Aci ar fi ramas deplina stapana si nimeni nu s-ar fi apropiat de ea, nici chiar eu, fara chemarea ei expresa - "ca un zeu in tabernacolul lui". Donna Alba opri usor mirata privirea in ochii mei si-mi raspunse, fara interes, ca poate ar fi acceptat propunerea, daca lucrurile ar fi fost asa dupa cum le presupuneam eu, si nu i-ar fi venit marele gand sa ia singura in piept vointa destinului. in mine ar fi avut orice incredere - se mai insufleti ea apoi - si s-ar fi simtit bucuroasa si linistita sa se stie sub de-aproapea mea ocrotire.

si donna Alba se apropie atunci de scara. Mai arunca o privire in urma-i, ca sa mai vada poate daca tabernacolul era intr-adevar la nivelul inaltimii ei zeiesti, sau poate sa-si verifice o nedumerire asupra aerului bizar pe care trebuie sa-l fi luat acum figura mea, si-apoi incepu sa coboare fara graba. O urmam din dreapta, cu o treapta, doua in urma, si acum deodata, in tacerea stangace pe care nu mai stiam s-o alung, mi se deschise limpede in trecut si-n viitor calea pe care-o urmasem ca si acuma, alaturi si cam in urma acestei femei. Un asimptot era drumul ei necontenit drept, fata de curba usoara pe care o faceam in necurmata-mi apropiere de dansa, fara sa pot atinge niciodata linia impecabila a mersului ei. Eram intocmai cainele acelui geometric antic, care insotea in goana din ce in ce mai putin incovoiata fuga in linie dreapta a stapanului sau; un ram de hiperbola care mergea sa-si intalneasca tovarasa de tel tocmai la infinit. Tocmai nicaieri. si nimic n-ar fi putut mai lesne, mai infiorator, casca acest gol nemarginit in sufletul meu ca aceasta subita obsesie geometrica, firimitura dintr-o carte recent citita, inspiratoare de zadarnicie si descurajare, cu relativitate si filosofie matematica.

Treptele s-au terminat si deschid acum dinaintea ei canaturile de geamlac mat, care separa cele doua holuri de jos. Cum i-am luat-o inainte si cum stau astfel in calea ei, mi se nazareste neasteptat aceasta puternica tentatie, careia simt de asta data ca nu-i voi mai putea rezista: ce-ar fi daca as taia deodata drumul donnei Alba?

Ea crede ca-mi face in voie sau poate vrea sa-mi arate, sa-si arate singura, cat de putin tulburata se simte dinaintea marii sale rezolutii, cerandu-mi si aci lamuriri privitoare la incaperile care dau in acest al doilea hali, iar eu ii raspund domol, cat mai domol cu putinta, si-mi raspund si mie, cu nastrusnica mea ispita irezistibila.

Un gest, a spus ea, un singur gest, nu lipsit de cuviinta, dar indraznet si hotarat, si drumul drept si drumul curb, care nu se mai intalnesc de unsprezece ani, s-ar fi taiat de la inceput. Un gest pe care l-a asteptat, un gest simplu, care n-a venit si care putea totusi inlocui toata aceasta traiectorie greoaie, ocolita, stearpa, infricosatoare, care a revoltat simtul aristocratic al divinei principese. Un gest nu lipsit de cuviinta, dar indraznet si hotarat... sau un cuvant frumos ales...

si iata-ne acum in primul hali, dar pentru mine in ultimul, in ultimul hali, in ultima sala de asteptare a existentei mele. O usa si-un neinsemnat vestibul ne mai desparte de vazduhul noptii si de clocotul lumii. Noroc ca donna Alba vrea sa-si completeze informatiile asupra aranjamentului casei mele... maine sufletul ei va clocoti de cele mai cumplite framantari, si-n zilele urmatoare ea va trece de bunavoie prin cea mai grozava cumpana a vietii. Dar azi ea trebuie sa fie senina, ea trebuie sa ramana mandra si nepasatoare, ea poate sa se intereseze de lucruri fara importanta, ca o admirabila urmasa de domni, in pragul celor mai grele incercari ale sortii. Un gest, un singur gest... sau cum ii spunea ea: o indrazneala, o mica indrazneala... sau cine stie care omagiu neasteptat, sau cine stie ce salut exagerat...

si, ingalbenit deodata, cu ochii rataciti, ii apuc pe neasteptate mana si-o trag usor spre mine, ca inaintea unui pericol iminent, ca de langa o cascatura de prapastie:

- Donna Alba, gem sugrumat, nu trebuie sa faceti asta, nu trebuie sa mergeti pana acolo... Nu trebuie sa-i spuneti nimic direct, in fata... mania sta totdeauna ascunsa intr-insul, mai mult decat in oricare, si tremur pentru viata voastra, pentru minunata voastra frumusete... Nu pot sa va las, donna Alba, soptii aproape acum, strangandu-i tot mai infrigurat degetele ei reci in mana mea fierbinte.

Dar ea se desprinse usor si zambi cu blandete si compatimire, ca acelui care sta gata sa cada tocmai la sfarsitul drumului greu.

- Nimic nu mai ma poate opri, domnule Aspru... nimic.

- Doamna... strigai, doamna, dar abia acum imi dau seama incotro mergeti... va duceti la... la... nu indraznesc nici sa rostesc acest teribil, acest... negru cuvant... si n-as putea sa-mi iert niciodata ca eu... inconstient... v-am indreptat intr-acolo... inconstient... inconstient... ei, da... ca un inconstient...

Donna Alba ma masura iarasi cu zambetul ei, care-mi multumea desigur pentru aceasta efuziune foarte naturala la un biet om, la un biet cazut de pe inaltimi de vointa in mlastina sangelui si a carnii, dar care-mi spunea limpede, in acelasi timp, ca nu mai e nimic de facut! si raspunsul el la toata aceasta, pentru ea, balbaire de spaima, ignobila si marunta, fu doar atat: isi destinse pasul si porni.

si-acum ne-am oprit la usa, in dreptul usii. Zambetul ei e acelasi; ba pare c-a crescut. si a crescut o data cu el aceeasi compatimire pentru mine si aceeasi darza incapatanare.

- Dumneata crezi ca el nu va ierta?... intreba ea, lasand sa se auda parca un fel de suierat in glas. si continua, fara ca o clipa sa i se umbreasca aceasta insolita expresie a fetei pentru cuvintele ce rostea, ca si cand si-ar fi facut o placere sa zgandare singura pericolul spre care alerga: Oricare ar fi fost altul, cine stie... dar tocmai acela care in doua randuri l-a ranit in cel mai intim si mai exclusiv simtamant... poate pentru el, in cel mai sfant...

Eu inclin capul si repet ca un ecou:

- in cel mai sfant...

Donna Alba parca a tresarit. E lumina mare in hall-ul acesta si ea e inalta si dreapta si pare acum putin tulburata de privirea si de glasul meu. O singura indrazneala, o mica, o neinsemnata indrazneala... sau un cuvant neasteptat... unsprezece ani de ocol desert... traiectorie... asimptot...

Repet tare:

- Pentru toti cel mai sfant...

Donna Alba da un pas inapoi dinaintea pasului si a ochilor mei. Am intins mana spre umarul ei, si atunci ea a parut ca se dumereste si s-a uitat involuntar intr-acolo: cine stie, o pata usoara, de var sau de praf, si se uita mirata la umar ca nu vede nimic. Dar mana mea s-a si strecurat ca un sarpe pe sub bratul ei, si apoi, dintr-o miscare sigura, i-am acaparat spatele de-a curmezisul. si fulgerator cealalta mana a ridicat-o in acelasi timp, petrecuta pe dupa cotul lungilor picioare. O expresie de uimire, de stupoare, s-a imprimat pe figura ei inlemnita, crispata, magnetizata de figura moralei innebunite; si buzele ei n-au apucat sa se miste decat intr-un incomprehensibil suspin de stupoare, ca buzele mele le-au si apucat in lacoma lor ventuza. Asimptotul s-a putut, asadar, uni totusi cu bratul de hiperbola, imposibilul din geometrie a fost rezolvat! chiraie triumfal mintea-mi scoasa din tatani. Numai nici un cuvant sa nu se auda din gura asta cu gust de piersica noua, care a rostit pana adineauri atat de grave decizii! si de aceea ca un aspirator ermetic gura mea absoarbe orice blestem, orice geamat, orice sunet. Iar muschii imi sunt de otel. O-ho, donna Alba nu-i mica Voicuta, mai ales pe inaltul unui intreg etaj de trepte; dar hamalul de demult duce ca pe-un fulg delicioasa povara. Unul din bratele donnei Alba e liber, ar putea sa se agite, sa loveasca, sa zgarie, sa se apere cu ultima putere a desperarii; dar el s-a lasat moale in jos si atarna neputincios si minunat de romantic, cand il vezi astfel prin marile oglinzi. in dreptul usilor ma intorc cu spatele si imping, apas cu cotul, crut pe donna Alba de cea mai neinsemnata izbire, de cel mai mic fir de neplacere. Mana ei a cedat desigur, nu e deloc elegant si aristocratic sa bati si sa zgarii. Dar ochii ei? ce zic ochii ei?... asta e intrebarea la care simt grozav nevoia sa am un raspuns acum... imi arunca ei tot dispretul acela teribil, pe care l-am ocolit timp de unsprezece ani, sau incuviinteaza si ei, ca si bratul, rapusi de voluptate? Nu pot sa-mi dau seama, pentru ca n-am sub ochii mei dilatati de energie si vointa intreaga ei fata. Gura mea continua sa-i stapaneasca complet gura ei, si asta e toata taria de care trebuie sa dau dovada pana la capat. Mi-am inclinat intr-asa fel capul, ca sa-i las liber nasul drept de grecoaica. Dar narile mele stau prost de tot, si daca n-ar fi aceasta considerabila vointa, simt ca n-as putea rezista pana la urma; simt ca m-as prabusi cu ea pe treptele de piatra. si iata ca la capatul scarii intr-adevar sangele ma paraseste, dar mi-a fost de ajuns sa ridic putin capul si sa-mi umplu dintr-o sorbire plamanii de viata, ca apoi, dintr-o miscare sigura, ca o felina dibace, sa-i cuprind iar buzele in carapacea umeda si catifelata. Ca o felina uriasa m-am vazut intr-adevar trecand pe dinaintea inaltelor oglinzi, cu gura infipta zdravan in fata omeneasca. Din pozitia ei, donna Alba nu poate vedea acest tablou salbatic, dar daca l-ar vedea oare, s-ar scarbi intr-adevar de naturaletea stridenta a acestei privelisti de jungla? in schimb, sufletul meu e fermecat de imaginile cu care ma intampina minunatele oglinzi in treacat: genunchii divinei mele prazi s-au golit amandoi de acoperamantul lor lunecator si moale, si pulpele stranse bine in transparenta matasei gri descopera acum in intregime unduirea lor ametitoare.

Am dus astfel pe donna Alba pana la divanul din dormitor, unde nu arde nici o lumina. si buzele mele au aspirat iarasi, numai o data, larg si din plin, ca sa-si ia provizia din urma, pentru lupta aceasta corp la corp, stransa, inabusita, fara crutare. Mai mult, insa zadarnic, s-a zbatut fata donnei Alba in dorinta de aer, pentru ca acum in nesfarsitul sarut, in intuneric si-n harjoana, asezarea capetelor noastre se schimba intruna; astfel corpul a trebuit sa se supuna repede, parca grabit sa treaca odata in sfarsit prin aceasta dura incercare. Dar liberarea lui si a ei n-a venit decat abia mai in urma, dupa ce s-a scuturat pana la ultima zvacnire de spasmul prelungit.

M-am retras atunci pana la usa biroului, asteptand acolo prima miscare a trupului ramas inert pe canapea. intr-un tarziu donna Alba a tresarit; s-a ridicat sovaitoare, izbutind cu greu sa-si propteasca degetele in invelisul persan al divanului. A ridicat in treacat unicul intim vesmant de care-o despuiasem, dar simtindu-ma in usa, s-a indreptat nehotarata spre usa dimpotriva a salii de baie, unde-a disparut. Am traversat atunci dormitorul din cateva salturi si am asteptat-o acolo lipit de perete. si cand ea a iesit dupa putin, am cuprins-o din nou pe neasteptate, repezindu-ma din spate-i si oprindu-i iarasi spaima cu gura, asa cum o adusesem pana aci. Am plimbat-o astfel ca pe un copil in lungul si-n latul odaii; ochii nici de data asta nu-i puteam vedea, desi acum intunericul era despicat de fasa de lumina ce patrundea prin usa intredeschisa a biroului. Numai cand strabateam fasa simteam ca ma privesc; dar graiul lor de-acum mi-era cu neputinta sa-l caut, sa-l ascult.

Acum nu mai fu nici o lupta corp la corp, si cand donna Alba disparu din nou in baie, o auzii deschizand comutatorul electric si incercand robinetele. Eu o pandeam la usa mut, caci toate scenele acestea se petrecusera in cea mai deplina mutenie. Cand am vazut ca intarzie, mi-am gasit timp sa dau drumul mare luminii; apoi m-am intors la locul de panda. si pentru a treia oara am cuprins-o in acelasi fel; dar acum o plimbam in plina lumina si vream sa-i vad ochii. insa ea ii acoperise cu largile, cu lung ingenatele ei pleoape. Ispita era prea mare, ca sa nu-i parasesc pe neasteptate gura si sa nu acopar de sarutari aceste rotunde, incercanate si calde clape ale vietii si gura ei ramasa libera putu sa rosteasca, sa sopteasca in sfarsit prelung, infiorat, primele cuvinte: "My dear".

Am asezat-o atunci pe divan si m-am aplecat asupra ei, sa-i povestesc totul, sa-i dau pe fata totul, sa ma lepad de toate aberatiile si strategiile stupide, sa ma dezvinovatesc de toata morala...

Dar ea mi-a apasat obrajii cu degetele intinse si mi-a soptit usor, irezistibil: "Sst... nici o vorba!..." si dupa ce ma privi lung, transfigurat, continua ca in extaz: ..."nici azi, nici maine, nici o vorba... maine voi fi iarasi la tine.... dar nu ne vom spune nimic, nu ne vom mai gandi la nimic, nu v-om face nici un plan si nici o punere in scena... si cand el va veni... vom merge in fata lui si-i vom spune totul... voi incepe eu si-i voi descoperi trecutul... iar pentru prezent va fi randul tau..."

Pe urma nu mai spuse nimic si-mi opri si mie orice cuvant, apasandu-mi obrajii cu degetele lungi.

Si-n tacere de moarte, sub marea lumina a tuturor becurilor, i-am descoperit atunci rand pe rand toate frumusetile ei ascunse, si toate au cazut rand pe rand prada lacomiei gurii mele, din crestet pana la genunchi si din glezna pana la sani, si iarasi, si iarasi, de la umeri pana-n mijlocul blond palit...






Donna Alba - Volumul I - Partea 01
Donna Alba - Volumul I - Partea 02
Donna Alba - Volumul I - Partea 03
Donna Alba - Volumul I - Partea 04
Donna Alba - Volumul I - Partea 05
Donna Alba - Volumul I - Partea 06
Donna Alba - Volumul I - Partea 07
Donna Alba - Volumul II - Partea 01
Donna Alba - Volumul II - Partea 02
Donna Alba - Volumul II - Partea 03
Donna Alba - Volumul II - Partea 04
Donna Alba - Volumul II - Partea 05
Donna Alba - Volumul II - Partea 06
Donna Alba - Volumul II - Partea 07


Aceasta pagina a fost accesata de 641 ori.