Autori > Gib Mihaescu

Rusoaica - Partea 05

Croitorul imi raportase ca la aducerea hainelor dormea daca nu tot asa de sforaitor ca inainte, dar profund si cu respiratia regulata; la prima intalnire a ochilor nostri, intelesei ca domnul colonel, fie ca a simulat somnul in acel moment, fie ca a prins de veste mai tarziu, era deplin incredintat ca echipamentul sau suferise o noua si severa revizie.

Totusi cele doua puncte intrebatoare cu care privirile-i imi sfredeleau ochii, imi lamurira ca nici el nu era deplin incredintat daca examinarea gulerului se marginise numai la descusarea blanei; fosnetul particular al acesteia il putea amagi acum si pe dansul, dupa cum il lasa in complecta incertitudine pretextul, pe care i-l serveam pentru a-i motiva hotararea mea cea noua.

Foarte prudent, gaspadin polcovnic ma incredinta ca si lui intunericul si repaosul ii dadusera acelasi sfat peste noapte, pe care mi-l dadusera si mie; si ca se simtea cu atat mai fericit ca nu mai era nevoit sa ma convinga de a-l trimete colonelului meu, cu cat in grupul refugiatilor expediati aseara inapoi, abia acum isi dadea seama ca se gasea o pereche de ochi, cari se incrucisasera cu ai lui de mai multe ori in lungul drumului spre scapare. Hotarat, prefera neplacerile administrative si judecatoresti care-l asteptau, perspec-tivei de a fi pus la zid, peste doua zile de agentii cekei.

La despartire, gaspadin polcovnic proclama convins reinvierea sfintei Rosii, vesteji profetic indiferenta Europei si-mi aduse exagerate laude pentru generozitatea mea de a nu-l fi lasat pe mana calailor. Dar daca toate aceste zadarnice si uneori cam fragile sfortari nu putura sa-mi mai schimbe nicio parere; in schimb ramasei cu convingerea nezguduita, tinand socoteala nu atat de documentele cu parafe antebelice, cat de pecetea clara a cuvintelor si infatisarei sale spirituale, de accentul pur al primei sale induioseri si indignari, ca prin fata mea trecuse un colonel autentic, din cea mai aleasa clasa a Rusiei de-odata.

Si astfel trecu si acesta, dar Avdotia lui Dostoiewscky, tot nu vrea sa apara. Dumnezeule, dupa aceasta insolita vizita, sunt infinit mai curios s'o vad si pe acea. Cine stie, sangele meu rece si calmul cu care-mi place sa ma vad impodobit adesea, vor trece poate prin cruda incercare in fata nouii si mult asteptatei aparitii.

Deocamdata nadejdea tot mai luminoasa a intruchiparei ei e inger salvator pentru mine. Dumnezeule, cum n'as inebuni altfel alaturi de aceste zmintite vedenii ale Niculinei, cum nu m'as vedea singur rupt in bucati, strivit de aceasta grozava si perpetua cadere, de aceasta neputinta indarjita de a stapani locul, din care am crezut ca odata cu trupul pot izgoni si un suflet.

Ironiile si contrazicerile mele, mai mult intetesc aceasta asteptare, ce a devenit un fel de mit de inviere, de reincar-nare si el se instapaneste cu atat mai adanc in sufletul ei, cu cat intruchiparea lui se vesteste groaznica pentru dansa, pentru aceasta halucinata. Caut sa-i infig cat mai temeinic aceasta idee infricosata, dar in aceiasi masura nadejdea ei devine apriga si fara rabdare: sa se prosterne umilita sub lovitura de gratie a arhanghelului, care-a rupt lanturi de temnita, a desfundat porti de fier si a calcat in picioare toate zagazurile mortei.

intr'o seara a desprins deodata colacul bratelor de dupa gatu-mi si a sarit de pe genunchii mei, drept langa parete.

Usa era zguduita cu mare zgomot de-o forta salbateca, nepregetatoare. Lampa era stinsa dar la revarsarea rosie a jarului enorm i-am vazut acea figura stranie care lua rand pe rand, cu repeziciune insensibila culoarea groazei desavarsite, a nadejdei implinite, a dorintei impetoase, a deziluziei amare.

Pentru ca nu era decat vantul barbar din stepa inghetata, care acum intrecuse orice margine.

Izbucnii in rasul silnic al necazului crancen, al obidei de moarte.

- ti-a fost frica? ma intreba infiorata.

- ti-a fost tie, replicai cu dispret, cu batjocura, cu ura.

- Poate ca n'ar trebui sa-mi fie. fu tot ce-mi raspunse, ca'n vis. Sigur ca nu trebue sa-mi fie.

Ne intinseram unul langa altul in pat si ne stranseram cu toata puterea.

- Nici acum? intrebai.

- Nici. raspunse ratacita.

si prabusita sub arsura placerei de-abia consumate, ma mangae pe obraz, cu blandete.

- tie ar trebui insa sa-ti fie. de ce vii. de ce mai vii?.

Acuma nu mai pot sa te vestesc din vreme, daca trebue sau nu sa vii.

ii raspund cu imbratisari brutale, salbatece, o fac sa sufere, dar ea ma mangae dulce pe obraz si-mi sopteste bland:

- Nu, n'ar mai trebui sa mai vii.

- Ma gonesti pentru ca ti-e frica tie.

- Nu comoara mea. nu mi-e frica, nu mi-e frica. ori cat poti sa ramai. ori cand iti voi deschide. Dar mi-e mila de sufletul tau. s'apoi as vrea sa ma gaseasca singura, singura, fara niciun ajutor. Crezi oare ca m'ar omori?.

Mi-e cu neputinta sa mai suport. si totusi trebue sa reviu necontenit aci, cu pieptul intins, cu vointa nestramutata.

Sunt sigur acum ca el va putea sa se smulga din lanturi.

si jur pe Dumnezeul cel adevarat ca nu simt decat indarjire; dar nici decum teama. Mandria jignitului meu suflet imi spune ca trebue sa-i ies neaparat inainte.

si tot aceiasi mandrie ma face sa simt tot mai mistuitor nevoia celei asteptate. Sa mi se vorbeasca de rusoaica! Sa am necontenit tot mai aprinsa imaginea ei in minte, sa fiu amagit de perspectiva pentru mine a epocalei ei iviri!

Ordinile colonelului, care da dovezi de-o adevarata manie s'au intetit acum mai rau ca picaturile de ploae. Dar ele m'au plictisit de tot, sunt o adevarata cobe. cu siguranta, ele contribue ca sfanta ghiata intinsa de Dumnezeu spre indru-marea unul catre altul a sufletelor ratacite sa se subtieze pe zi ce trece. As, vrea o vorba buna, un pahar de vin, nori de tutun si de nadejdi palpabile, cuvantul unui prieten care sa doreasca aceiasi infaptuire a zeitei mele, a zeitei noastre.

Care sa dea visului pojghita inchipuirei. S'o vedem aparand la invocatiile noastre, ca un vis feeric, in norii de opium ai nepoftitelor iluzii.

Iliad! Ma duc la Iliad. chiar maine. ba chiar astazi.

Haide!. pregatiti pe Pafnute.

- Buna ziua locotenentul Iliad, imit intrand, pe colonelul nostru. Calcam cu pasul lui rar si martial. intrebam cu aerul lui maret si grav chestiuni de serviciu. Dar dela inceput trebuii sa observ ca lui Iliad nu-i ardea de gluma; ba avusei limpede impresia ca tocmai gluma pe care mi-o alesesem i se parea camaradului meu de-un gust indoelnic.

Redevenii eu insumi, cand ma asezai pe scaunul pe care mi-l arata. Cu toate ca in coliba era extrem de cald el isi pastra mantaua pe umeri si se lasa cu jumatatea trupului pe-o rana in pat.

- Esti bolnav, Iliad.

- Cam.

N'as fi putut spune ca vizita mea inoportuna pe Iliad.

Ochii lui pareau aprinsi, cum nu-i vazusem, de prietenie, dar trasaturile fetei faceau sfortari grele ca sa se aseze in aceiasi lumina. Zambetul lui era deplorabil: o schimono-situra a coltului gurei care-ti facea jale. Desigur inspectia colonelului nu lasase amintiri placute prin aceste locuri.

- La tine se mai tine ghiata, Iliad?. Am inteles fratioare,

- incercai sa virez conversatia spre tarmul impaciuitor si alinator al visului nostru; - asta te-a adus in halul cu care ma intampini. Soarele ti-a facut fasonul. ti-o fi topit podul iluziilor. Haidade, la mine se tine inca bine de tot.

Iliad ma priveste cu durere mare si pe urma se incrunta.

- Dar se va topi in curand Iliad si cu ea se va topi totul.

Bah. ma asteptam ca destinul meu sa-mi tot joace la renghiuri - si aci ii adresai o vorba grea si rusinoasa destinului meu - insa cu siguranta ca la altii, ca bunaoara la tontul ala de Malaeru, rusoaica a trecut. Ah, si cand oi afla c'a fost asa, chiar c'o sa-mi dau drumul pe Nistru la vale.

Iliad ma priveste indobitocit.

- Toti imbecilii au parte. continui eu sa ma aprind.

si cand mai aud si pe colonelul asta al nostru pisandu-ne cu ordinile si cu obsesiile lui.

Iliad si-a ascuns fata in perna. Mi se pare ca l'am vazut scuturat de-un fior. Ma apropii si-i pun mana pe umar:

- Iliad ce e cu tine?. Dar fiorii il scuturau acum si mai energic. E bolnav rau, saracul! trebue sa conchid, cand trupul lui se indrepta si ochii umeziti se desfacura din valvele ascutite ale gulerului mantalei.

- La mine. a fost. incepe el stins si se opreste cu privirile pleostite intr'un punct al micei distante care ne separa.

- A fost. colonelul. vrei sa zici?. il complectez stimulandu- l la vorba, ca sa se usureze.

- si la mine a fost.

Iliad nu putu opri o miscare de neplacere.

-?.

- A fost. rusoaica...

Pentru prima oara am vazut atunci, prin oglinda inclinata deasupra patului lat si scurt, ce insemneaza propriu zis a ramane cineva cu gura cascata.

- A trecut pe la tine, o rusoaica? rostesc dupa ce izbutesc sa inghit un nod cat o nuca. O rusoaica mai.

- Rusoaica! ma corecteaza el iluminat si solemn.

Rusoaica, repeta privind acelas punct dintre noi, pe care eu nu-l sesizez.

Tacere adanca, pe care o rup deodata dupa ce biruesc alte inecaciuni, alte sbucniri de nerabdare, si - ciudat, extrem de ciudat - de necaz.

- Rusoaica?. A trecut? cand?. ce fel de rusoaica? unde e acum?.

Niciun raspuns.

- Ai lasat-o sa plece? abia pot sa articulez sub enorma presiune care ma sufoca.

- A trebuit sa plece. am fost nevoit. s'o las.

Simt cum mi se indeparteaza o mare greutate de pe inima.

si cum ochii mi se strang, tintind fara crutare, fara nicio ingaduinta, figura ravasita si trupul zdrobit din fata mea.

Doamne! de unde atata ura. asa dela inceput. si de ce, de ce?.

-" in seara de Boboteaza." povesteste Iliad si observ cu vrajmasie ca amintirile ii fac bine, il inzdravenesc, il fac sa-si duca povestea prin tot mai multe amanunte pe care le doresc si care ma ucid ca niste ace otravite, ii pun foc in cuvant si un aer de invingator, de ales al norocului, care ma umileste in proprii mei ochi. Dar eu ma silesc sa-l vad tot sub aparenta ponosita si jalnica in care-l gasisem; insa dela un timp, dela nu stiu care cotitura a povestirei lui, trebue sa recunosc ca nu mai izbutesc.

- ... ti-aduci aminte in seara de Boboteaza, fulguia usor.

Eu esisem tocmai ca sa primesc vestea cea noua pe care mi-o aduceau acesti fluturi de argint.

Ah, metaforele lui Iliad ma infurie. stiu ca el are un caetel de poezii, din care, multe bucati alese, trebue sa mai zaca si-acum prin fundul cosurilor de redactie ale tuturor revistelor mari si mici. si cu toate acestea, imaginele lui sue si banale se integreaza minunat in cadrul prin care sufletul meu se aseaza sa primeasca si sa asculte, ca printr'o fereastra ce da afara, intr'un peisagiu de iarna, povestirea lui.

Desigur fluturi de argint. Era fatal ca pentru acest timbalist al sentimentelor omenesti aparatul sa fie complect, dupa cum i-a fost atat de prompta implinirea dorintei, pe care eu, eu i-am suggerat-o. nu s'au implinit inca trei luni de atunci, ah mi-e atat de necaz pe cele ce au sa urmeze, incat mi se pare ca toata intamplarea mi-a furat-o mie. Seara cu fluturi de argint, cu banalii fluturi de argint. de cate ori n'am visat-o Doamne si eu. de cate ori n'am rostit si eu, numai ca in viitor, nu in trecut, aceasta. ah, trebue sa-mi amintesc. nu cumva a auzit dela mine pana si aceasta sue expresie, cu care se lafaeste acum, cu aerul asta care ma horipileaza, dar ma si satisface in acelas timp, de victima a vitregiei hazardului.

- Am facut multe tururi, continua Iliad, cu tihna resemnata si flecara a unei cucoane batrane, care povesteste cu avant si culoare vre-un tragic eveniment familiar - si pe urma am intrat in casa, unde ma astepta prietenia galbue a focului din soba, era un foc gras, si galben ca vinul nou, cand il scoti din butoi.

Ah, sfarseste Iliad cu comparatiile, sunt gata sa strig, dar focul cel gras si galben ca vinul nou cand il tragi din butoi trebue sa consimt, e nu se poate mai potrivit pentru aceasta noapte divina, pe care poetastrul asta mi-a furat-o din cartea norocului, asa cum va fi sterpelit poate multe imagini, din cine stie ce volume uitate, pentru bruma de bunatate cata se va fi gasit in umilele lui compozitii.

.Nu puteam sa cetesc. (evident, spun eu in gand).

Parca mai de graba as fi cantat. sau daca as fi fost poet (aci lasa o pauza pentru protestarea mea, care desigur, nu se facu auzita). m'as fi asezat dinaintea hartiei albe. O dispozitie, pe care o intalnesc numai in rare momente.

Nemernicul minte. Cu siguranta, compunea iar o ineptie versificata de-a lui, asudand si framantandu-si tamplele cu pumnii, confundand creatia cu faramele de memorie din apatoasele lui lecturi de adolescenta.

.Cand sgomote de voci se aud. si pasi.

Nu mai incape indoiala, ca era gata sa se ridice si sa distribue cateva injuraturi, pentru a redobandi linistea ce-i fusese turburata.

.Pasii veniau direct spre mine. Spun sincer ca in momentul acela am simtit o ciuda cumplita pe turbutori.

Nu pot sa-l bage la magazie, pana maine dimineata, ma gandeam. caci imi inchipuiam, c'au dat peste un prizonier mai important:

- Nu pot sa-i faca si singuri perchezitie?

Deci intocmai: frizerul era surprins in plin adulter cu muzele altora si intreruperea il scotea din rabdare.

Usa se deschide larga si caporalul de serviciu se'nfige in cadrul ei, luand-o inaintea maniei mele: - Sa traiti domnule locotenent, o domnisoara.

- O, domnisoara! Ce domnisoara?.

- A trecut ghiata incoace si-a fost surprinsa in. in.

Ca la. la. o suta de metri de Cotul Lung. Luncei, de patrula Potroc Alexe si Minune Gheorghe. O suta de metri de Cotul Luncei, repeta el, privindu-ma atent, dar eu dam din umeri, nerabdator.

.Bagi de seama, draga, daca marlanii insisi bagasera de seama, ca nu era o simpla trecatoare.

Facui semn afirmativ.

- ... Bine, aduceti-o.

si povestirea se dapana, asa cum trebue sa se dapene, pentru cel care a intrevazut-o intocmai in cele mai simple cute si amanunte. O rusoaica inalta, intr'o suba greoaie, captusita cu blana ca subele de calatorie ale proprietarasilor de tara; o caciula cazaceasca.

- De astrahan brumariu?

- De astrahan brumariu. in picioare cisme de cauciuc vechi cu luciul pierdut, o aparitie ca oricare alta, daca figura aceea prelunga, cu ochii oblici, cu ten catifelat pe care niciun ger si niciun cataclism social nu putuse sa-l zgrontureze, daca acea voce de cristal, n'ar fi aratat soldatilor inainte de orice propusca si semnalment ca au de-aface cu o boieroaica veritabila.

tinea in mana, gros si jerpelit inmanusata, o cutie de vioara. Acesta era tot bagajul ei. Mai avusese si altul, il incredintase unui taran moldovan, care trebuia s'o treaca incoace. taranul a ratacit-o insa prin zavoae si prunduri si a disparut cu geamantanul; il si platise cu o mana zdravana de cervoneti.

- intocmai. plateste inainte si are incredere in primul venit. imi scapa fara sa vreau.

- Rusoaica era!. striga Iliad. Avea buzele subtiri si figura mata si ochii i se infigeau ascutiti spre tample. si avea mai Ragaiac, un picior mai. o Dumnezeule mare.

- Sa lasam piciorul! strig intunecat si dusmanos.

- s'apoi se intelegea limpede asta, din modul cum vorbea si din ceia ce vorbea (Iliad stie bine ruseste si vorbeste la fel).

Facea Conservatorul la Odesa, cand izbucnise revolutia.

Tatal ei avea mari uzine metalurgice.

- Am inteles. n'a spus cumva c'a fost mare-ducesa, ori cel putin contesa si ruda dupa mama cu familia Tolstoi?

- Tatal ei era baron. Asta mi-a spus-o insa, abia pe urma, cand am descusut-o mai din scurt si cand am aflat si despre uzine. intai, nu raspundea decat atata: sunt fata din popor. Sunt artista si ma sustin singura. dar eu cunoscusem destule rusoaice din popor. si altele mai ceva decat cele din popor. pielita aceia fina o desmintea. si micile ei gesturi, delicateta, eleganta mersului. Ma rog.

Tot, tot.

- Omul se mai schimba draga. cocotele nu sunt intai servitoare si pe urma ajung cele mai elegante femei.?

- Esti idiot. izbucneste Iliad. cocotele din Rusia sovietica. fine si rafinate. si mai cu seama manierate.

iti plang de mila.

si Iliad incepu sa planga in toata voia. De sigur nu de mila mea.

.Tatal ei fusese deposedat de revolutie si la un an executat prin inecare: fusese aruncat in mare cu o piatra de picior. Acolo in mare, la locul executiei, scafandrii se plimbau printr'o padure intreaga de oameni, tinuti ferm la fund de pietrele cele grele; dar sforile permiteau cadavrelor sa faca tot felul de miscari de dans, cand vreun scafandru sau vreun delfin isi croia drum printre ele. Altfel isi pastrau toate o atitudine oblica, pantecul si fata spre zaristea de deasupra, o padure intreaga de evlaviosi intr'o tinuta ele-vata, comunitate mistica si impresionanta, dedandu-se insa la cele mai caraghioase balansari si figuri pe invizibila sarma a neantului la cea dintai apropiere straina.

Acest tablou pe care ramasitele familiei si-l reproduceau pe de-antregul muteste, dusese mai departe, mai adanc in sanul ei, faclia tulbure a mortei. Cea dintai care indrasnise sa-l zugraveasca cu glas tare - mama - pierise inebunita de indrasneala. Pe urma o sora mai mare, avusese aceiasi soarta. Ceilalti il pastrau ingroziti in adancul inchipuirei; la prima incercare de divulgare soarta le era hotarata. Toti traiau inghemuiti langa dansa, si tremurau mai mult la perspectiva nebuniei ei decat a lor; pentru ca dainuiau numai pe urma arcusului ei. Pe urma fratele, ne mai putand rezista ispitei ceru sa ia loc langa parintele sau. Stapanitorii nu intelesera insa ca el cerea loc in apa, ci-l trimisera, prin mijlocul mai comod al glontului de revorver, sa-si caute parintele drept in ceruri. Celelalte doua surori plecara intr'un rand - acum un an - pe acelas drum pe care-l apucase ea acuma. Izbutisera s'ajunga, nu izbutisera? nu putea spune. Dupa cum era ingrozitor de gandit daca avea cumva sa le mai gaseasca vreodata, in cazul cand ele izbutisera cu adevarat.

Dupa tacerea ce urma fatal, acestui tablou, pe care mi-l reprodusese cum putu mai fioros, pentru a-mi paraliza si farama de zambet, ce-mi mai ramasese, Iliad continua calm, ca si cand nici n'ar fi vazut-o.

Arcusul ei nu era de aur; ea insasi recunostea. Era o buna cantareata si-atat. Sau numai atat era considerata; poate in alta lume avea sa fie cotata la alta valoare. Dar acolo, de unde venea, cota ei aducea prea putin, pentru ca surorilor celor doua sa nu le mijeasca in gand ca sunt povara si sa nu-si ia lumea in cap, fara veste, tocmai pentru ca planul sa nu le fie zadarnicit. Cand neajunsul si mizeria coboara, nobletea sufleteasca e mai grea: chiar daca exista, o banuesti prefacuta sau silita; in orice caz pentru atat cat ti se ofera, raspunzi tot cu un gest mare. Dispari. Oricum e grozav si dureros. Nobletea te mai obliga sa dispari fara prevenire; daca n'ar avea atatea pretentii, aceasta noblete s'ar chema cumintenie. Daca ea ar fi stiut de planul lor, ar fi purces cu toate trei. Le-ar fi calauzit pe toate steaua aurului din arcus, a carui stralucire s'ar fi oprit poate sub cerul celalalt.

- N'o chema cumva Sonia, ori Natasa? fu ultima mea incercare de a zgudui macar aceasta realitate care se ridica tot mai solida dinaintea ochilor mei, pentru a surprinde in dosu-i vanitatea unui cat de mic colt de plasmuire.

- Nu, o chema Valia.

- Atunci poate ca a fost cu adevarat.

- Cine? tresari si se holba Iliad.

- Cine? Rusoaica.

- Auzisei cumva de dansa?.

- Care trebuia sa vina.

- A. Mi-am inchipuit ca poate auzisei de vreuna din celelalte surori.

"... care trebuia sa vina la mine, sa nimereasca in sectorul meu", complectai in gand.

- O chema Valentina Andreewna Grusina. Pe micul nume Valia. si Iliad se opreste din nou, la rasunetul acestui nume.

- Valia, Valia, sopteste gandul meu in nestire. trebue sa afli ca fara mine, imbecilul te-ar fi trimis in maghernita, alaturi de toti vagabonzii, ca sa-ti ia interogatoriul abia a doua zi de dimineata. Pentru ei n'ai fi fost decat o. rusoaica si nimic mai mult. Una din acele, de care domnul colonel a dat ordin sa ne ferim si sa i le trimitem pesches, o aventuriera care nu pretuieste nici a zecea parte din felicitarile unui colonel. Niciodata n'ai fi fost Rusoaica! Ce stia doar acest poet fara noroc si acest ofiter dornic de avansare de rusoaica? Eu i-am deschis ochii, Valia. ca un ticalos, ca un imbecil i-am dat in mana pe aceasta minunata, pe aceasta fara pereche femee, pe care nenorocitul cu siguranta c'a scapat-o, ca un idiot. ah, ce fericit as fi. daca n'o tine undeva ascunsa. Nu, desigur. atunci ce sens ar avea jalea impietrita si sincera, de pe figura lui de flecar.

Dar curgerea vorbei, lasa timpul sa se furiseze neobservat si Valia si Iliad se trezesc tarziu in adancimea noptei unul in fata altuia, in tacerea profunda a singuratatei inghetate, in camaruta supraincalzita, scaldata in lumina prietenoasa de lampa. Au tacut amandoi si se scutura fiecare, amintindu-si de clipa prezenta. Eu ii vad, ii vad bine, in chipul cel mai clar cu putinta, pentru ca numai ascult o povestire, o intamplare care se pare ca s'a rezolvat dureros, dar asist la o desfasurare de lucruri, ce ma tine holbat si neputincios, ca pe un om legat burduf si trantit la pamant, care asista neputincios si mut la pradarea cuibului iubirei lui, la jefuirea brutala si necrutatoare a tot ce are mai scump si Doamne, simte cum inima i se inghemue tot mai mult in ea insasi, pana la asfixie, in asteptarea ofensei supreme, a pangarirei scumpului trup, prabusit alaturi, a celei mai scumpe decat orice pe aceasta lume. Ei se trezesc deodata speriati de distanta enorma, pe care a facut-o timpul, de cand s'au asezat la vorba: iar eu-mi simt inima cum se contracta ca o maciuca de fier, care se pregateste sa izbeasca.

El se ridica stanjenit - urechea lui a urmarit toata jalea povestirei, dar ochiul i s'a plimbat indecent pe trupul strans in taiorul albastru marin pe care, cu toata caldura din bordei ea a refuzat sa si-l scoata, pe foile de aceiasi culoare care se intind pana la mijlocul pulpelor lunguete si fagaduitoare. Ochiul asta pe care-l contemplu acum si care capata luciu numai sub vantul aprins al lubricitatii a scormonit cu insolenta poftei badarane toate cusaturile vestmintelor pe care imaginatia lui le sfasie, cu siguranta unui croitor cand desface dupa proba legatura inseilarilor, a batjocorit sfasietoarea ei durere, cu zambet nepotrivit, cu o uitare a privirei in vreo rotunjime a infatisarei ei mladioase, cu o clipire grotesca a pleoapelor la vreo miscare a ei de neatentie, absorbita de mersul vorbirei. Acuma, cu un tact de matelot se intoarce cu carafa plina de vin, si o imbie: "ca sa uitam barisna".

O rusoaica trebue sa bea prin difinitie. O rusoaica tanara, artista, si pribeaga, gonita de toate spectrele mortii, poposind la miez de noapte in coliba scaparei a unui ofiter tanar si subtirel. Rusoaica nu-si moae decat buzele: caci in ochii ei poate tremura inca jocul papusilor cu sfori, din fundul marei.

Dar el cara pahar, dupa pahar, incepe sa cante ragusit:

"Volga, Volga!" ori "Husarpolc" si o imbie cu ochiri suspecte.

isi trage scaunul langa dansa si se mira ca ei nu-i place vinul asta de Basarabia, "care acolo nu mai e". Ea isi aduce aminte ca intr'adevar n'a mai baut de mult vin si-si moaie din nou buzele,

in vreme ce infiorate degetele lui ii acosteaza genunchiul si tind sa alunece pe coapsa in sus cu pasi de paianjeni.

- Nu e rusoaica! strig cu toata puterea, batand cu putere in masa. Ha, ha, mersi d'asa rusoaica, ha, ha, pe genunchiul careia se poate aseza o mana asa de repede.

Ha, ha, ha! continua Iliad, ma amuzi chiar, rostesc cu toata sinceritatea, liberat din nou de-o mare greutate. Oho, departe de-a fi aceia de care ti-am vorbit. caci doar eu ti-am vorbit.

Nu?.

- Dar lasa-ma sa vorbesc, domnul meu.

- Poftim. vorbeste cat vrei. dar nu e ea.

.Fata a lasat indata paharul si s'a ridicat. S'a apropiat de soba si si-a desfacut cutia de vioara.

- Am sa-ti cant ceva frumos! mi-a promis ea si si-a instrunit lauta.

si a inceput sa cante. Dar el nu mai putea sa-si dea seama, cum stia ea sa cante. S'a prefacut ca se apleaca la soba, apoi pe neasteptate s'a ridicat si a sarutat-o pe gat. Cantecul a incetat brusc. Valia s'a intors si i-a oprit hazul si restul avantului cu o privire de manie. si-a inchis vioara, si-a tras fara sa mai zica o vorba sosonii inalti, si-a pus broboada cea mare si caciulita si a dat sa iasa cu cutia ei de vioara in mana.

- He, he, domnisoara, nu prea va grabiti, nu uitati ca sunteti prizoniera.

- Va rog sa ma conduceti acolo unde tineti prizonierii.

- Hm, intr'adevar asa ar trebui. dar noi nu pastram ca prizonieri, decat, he, he. pe cei care au acces in tara noastra; adica pe moldoveni si pe cei cari au rude dincoace.

insa pe ceilalti. he, he, nici nu stiti ce facem cu ceilalti.

S'a apropiat de ea, sardonic si triumfal:

- ii poftim inapoi in tara dumnealor, la civilizatia dumnealor, unde ofiterii nu beau vin, unde artistele nu admit sa li se puna mana pe genunchi, unde danseaza mortii in mare, unde s'a coborat raiul pe pamant. Evident ca intre salbatecia noastra si proastele noastre maniere, dumneavoastra o sa preferati.

- Exact. Prefer sa ma intorc domnule, caci daca acolo e asa cum e, cel putin stiu dinainte ce ma asteapta. Dar daca e sa gasesc si aici tot ce parasesc acolo, multumesc, nu mai am nevoe. gasesc berechet la mine.

- Hm, iti inchipui, incerca sa-si plaseze inca o reflectie, Iliad.

- imi inchipui. il tai scurt ca sa-l aduc la stricta desfasurare a faptelor.

- Nu m'am speriat eu cu una cu doua, de-o asa bravura

- Continua el - si ploconindu-ma i-am replicat imediat:

"Poftiti va rog!"

- Ei bine, draga Ragaiac, a esit. si-a pornit-o drept, fara nicio vorba spre Nistru. ca un. ca un leu.

- Ea a fost!. Ei bravo Iliad, te-ai purtat ca un.

- Nu ma lasi sa vorbesc.

- Restul e lesne de inteles. amintire, regrete, autoreprosuri.

- A nu. a nu. lasa-ma domnule, sa continui.

- Mai e ceva? intreb, si simt din nou o usoara stramtorare.

- M'am luat dupa dansa. M'a simtit si si-a iutit piciorul.

M'am pus pe fuga. Am ajuns-o:

- Domnisoara, nu pot sa va dau drumul in mijlocul noptei de iarna. Ramaneti. va rog. iertati-ma. M'am intrecut cu firea. si cu paharul. regret din suflet. imposibil sa plecati cu aceasta impresie dela mine. si pentru ca ea ezita, m'am jurat ca va fi in protectia mea si ca nu i se va clinti niciun fir de par. si cu toate ca nu stie nici moldoveneste si n'are nici rude prin Basarabia, i-am promis ca voi face tot posibilul s'o fac scapata. A primit si s'a intors.

A trebuit mult sa staruesc ca sa ocupe peste noapte bordeiul meu; ea cerea mortis sa fie dusa in magazia prizonierilor.

- Cum crezi ca voi face una ca asta, domnisoara? Acolo ma voi duce sa dorm eu! am strigat cu tarie, stiind ca astfel de abnegatii plac rusoaicelor. Abia atunci a zambit, cu usoara ironie. Nu parea de loc convinsa, ca lucrul se va petrece intocmai. Am sfatuit-o dinadins sa traga drugul si sa incuie usa pe dinauntru. Ceia ce desigur a si facut imediat.

Iliad asteapta si probabil imi cauta staruitor privirea:

- Asa e c'am intors-o bine. asa e ca.

- Mda.

Pana la pranz Valia nu s'a sculat. La masa si-a impartit painea si bucatele lui cu dansa. La inceput Valia era foarte stanjenita si se uita incurcata prin odae si mai cu seama la asternutul in care dormise si pe care tinuse la desteptare sa-l scuture afara, in ger, cu mana ei, ceiace facuse pe Iliad sa protesteze, dar sa se bucure foarte in inima lui, vazand acest inceput de familiaritate si aceasta inclinare spre gospodarie cu lucrurile lui. Masa a fost din cale afara de vesela, iar spre satisfactia mea - pentru ca acum incep sa ma satisfaca dovezile lui de buna purtare - Iliad s'a aratat plin de demnitate tot timpul. Rusoaica a gustat cu placere din vin si chiar a baut mai multe pahare. Pe urma a scos vioara si a cantat, dupa dorinta anume a lui Iliad, numai bucati rusesti. Ah, snapanul, maimuta! A cantat multe cantece populare, dar ceia ce l-a impresionat extraordinar pe Iliad au fost doua bucati din Tschaycowsky, care i-au ramas in memorie. imi fluera inceputurile, pe care le recunosc si-l acompaniez cu ochii umeziti: e o romanta fara cuvinte si o barcarola. Sunt atat de asemanatoare, ca le poti socoti un singur cantec; dar sunt delicioase. Bem vin si le repetam iarasi si iarasi, cautand sa ne intrecem. eu il opresc cu intensa satisfactie la cea mai neinsemnata nota, care a scapat fals din gatul lui: - Nu asa, ii strig aproape dispretuitor. asa. laaaa. Iliad repeta dupa mine ca un copil cuminte si are obrazul scaldat in lacrami. Nu inteleg de ce plange, dar banuesc ca frumoasa idila, pe care el tine sa mi-o insire cronologic nu s'a sfarsit tocmai pe gustul lui; astept deci cu nerabdare acest sfarsit, care-mi da nadejdi imbucuratoare si care-mi face incomparabil mai suportabila povestea.

Dupa masa rusoaica intrerupe muzica; ultima bucata a facut-o sa paleasca, tremura si se zbate intr'o jale fara margini: Iliad ii sterge lacramile si o mangae cu multa delicatete; iar ea il priveste speriata, ingrozita, cu ochii mariti. E o criza ruseasca, isi inchipue el. Dar eu vad in pupilele ei necunoscute imaginea sinistra a baletului de papusi prinse de sfori in fundul marei. Fata isi plange groaznicu-i destin; acum poate a inteles deplin ca pentru a i se deschide larg drumul spre libertate va trebui sa dea si tributul celalalt, tributul constrangerei supreme. Oh, imi pare atat de rau de biata fata si urasc pe acest Iliad, pe acest calau cu man-gaieri tandre. E in puterea lui si asta o ingrozeste pe ea, e necontenit in puterea cuiva si asta o darama si-o munceste mai greu de cat poate insasi ideea de a porni inapoi, spre papusile putrede care-si joaca sarabanda, legate de sfori, impodobite cu stele marine si cu diademe de melci. O inteleg si sunt alaturi de ea: il urasc pe mizerabilul cu ranjetul lui de satisfactie. si-l invidiez.

A lasat-o dormind ametita de lacrami, de spaimele si de oboselile trecutului. Cand s'a intors a gasit-o scuturand iarasi paturile si cearceafurile. El i le-a smuls din mana, a chemat ordonanta, pe care a mustrat-o si chiar a lovit-o.

Iar fata, care a intervenit pentru soldat l'a apucat violent de mana, zadarnicind a doua lovitura, l-a privit cu dusmanie, apoi a izbucnit din nou in lacrami, intr'o criza subita, zguduitoare. Criza ruseasca! a conchis din nou Iliad, cu suficienta-i notorie. si cam in felul acesta a trecut ziua.

Rasuflu din nou usurat.

Iliad s'a asezat intr'un rand pe marginea patului, pe cand ea langa soba isi acorda vioara; acum cauta anume sa-si gaseasca loc cat mai departe de dansa, ostentativ. Spre marea lui mirare, ea l-a rugat atunci sa treaca pe scaun si pentru ca el nu s'a executat imediat, a depus si putina insistenta. Atunci el s'a ridicat de pe pat si a vrut sa ese afara. Rusoaica l-a ajuns la usa, l-a apucat voiniceste de coate si l-a tras inapoi.

- Nu trebue sa te superi, nu trebue sa te superi! i-a strigat si iarasi foarte incurcata se framanta in juru-i plimbandu-se agitata si strangandu-si pumnii. El a iesit totusi explicandu-i ca trebue sa plece din motive de serviciu. Canalia, stia cum sa joace. S'a intors dinadins foarte tarziu; ea aprinsese lampa si-l astepta infiorata intr'un colt. Nasul i-era rosu si ochii plansi. L-a primit totusi cu un zambet de blandete care l-a intrigat si atatat peste masura.

- Domnisoara, i-a spus atunci cu un curaj care m'a facut sa palesc. Eu nu va tin aici sechestrata. Ordinile de sus ne cer sa trimitem inapoi pe toti cei ce vin de peste Nistru. si e categoric. Eu insa cu toate riscurile ce-mi atrag, va voi inlesni sa treceti mai departe in Romania.

Daca nu am facut-o pana acuma, e ca astept un moment prielnic. Trebue sa va fac rost de vre-o imputernicire, de vre-un act, sa nu va mai supere nimeni. insa, pentru asta trebue timp, trebue cu multa bagare de seama sa intru in legatura cu vre-o autoritate dintr'un sat vecin. Am si inceput sa sondez, dar lucrurile nu se pot face cat ai bate din palme.

insa, oricand doriti, daca va asumati singura raspunderea, va stau la dispozitie sa va trec de zona periculoasa. Dar va atrag atentia ca va grabiti, veti avea considerabile neplaceri; iar cat veti ramane aci eu va garantez cea mai deplina siguranta de orice fel.

Fata, tremurand, s'a rezemat de zid si l-a rugat s'o ierte daca din atitudinea ei a reesit cumva ca n'ar avea incredere intr'ansul. El o spriijna stupefiat. Ea desminte ca a fost in vre-un chip nemultumita de ceva; e trista uneori din cauza durerilor ei trecute. Dimpotriva, e atat de fericita ca a nimerit aici, incat orice recunostinta n'o gaseste la inaltimea ospitalitatei care a intalnit-o.

- Nu astept nicio plata, domnisoara.

Cu toate ca oarecum plat, canalia se poarta admirabil.

Totusi sunt dispus sa-l ascult cu placere. Zilele trec si de ceia ce ma temeam. O speranta tot mai consistenta ma indeamna sa cred ca toparlanul, incantat de purtarea asta atat de neobisnuita pentru el, pana la urma n'a mai stiut sa prinda virajul clipei decisive.

Dar in seara a patra, pe cand vioara suspina in surdina la gura sobei, el se feri putin de privirea fetei si se scarpina cu grija pe piept, inspre subtioara dreapta. Valia intoarse capul probabil involuntar; el ii surase incurcat, jignit de el insusi ca tocmai cand arcusul aluneca pe undele barcarolei, la care fata revenea des stiind ca-i place, el. se scarpina.

Nu-si lamureste bine, i s'a parut sau pe figura ei a trecut o umbra, de buna seama de ironie. si-a tras totusi cuviincios un scaun aproape de dansa si a continuat sa asculte cu religiozitate. Dar pe tata dreapta, picioare fine si repezi alergau spre acelas tel, ah, care nu mai era atins odata, al subtioarei respective. Iliad se ridica de pe scaun si leganand capul dupa tactul muzicei, in timp ce suera inauzibil printre buze, in semn ca fredoneaza, isi cauta un loc in umbra, cu totul ferit de privirile ei si cu spatele la dansa, isi vara mana pe sub veston si incepu sa se frece cu ardoare, prefacandu-se ca examineaza niste cartusiere; satisfactie noua, scarpinatul ii producea o suparaciune dulce, pe care, in masura intrebuintarei, simtea nevoia placuta sa si-o administreze in doze si mai mari. Abia dupa ce trecu mult dela tacerea vioarei baga de seama ca fata nu mai canta; se intoarse zapacit si-o vazu in picioare, privindu-l cu ochii mari, grozav de mari si uimiti; figura i-era usor contractata; ah, intelegea, intelegea aceasta legitima suparare pe-o toapa de militaroi salbatecit de pustietatile pe care le pazeste, incapabil sa aprecieze finetea unei tuseu, subtilitatea unei usoare intar-zieri, pe-o anume nota. ii fu atata rusine, ca isi lua noapte buna si iesi in graba, prefacandu-se cu o stanjenita lovitura de mana peste frunte ca si-a adus aminte de ceva foarte important. Fata intinse mainile dupa dansul, dar el disparu indata. Din cadrul usei il vazu alergand spre maghernitele dimpotriva. Alerga sa faca morala militareasca sergentului, care-i cedase binevoitor asternutul, pentru halul de necuratenie si nesimtire in care a putut sa traiasca.

Binecuvantat paduche!

A doua zi ea il intampina rosie, privindu-l pe sub sprancene si tragand cu urechea ei fina de muzicanta la accentele rasului prea exagerat, cu care el vrea sa-i arate ca n'a pastrat nimic din intamplarea de eri. Iliad umblase mult prin frig si veselia sangelui care alergase prin el in ritmul pasului grabit ii da si-acum, in caldura cea mare din odaita, o dispozitie fara seama. Mancara fericiti, dar odata cu vinul si cu bucatele gustoase, dogorite in cazan de trupa, simti din nou picioare fine alergandu- i pe trup. Altele si altele, mii de picioare in marsuri contrarii de trupe in manevre: nervozitatea si necazul extrem il faceau sa le evalueze la milioane, desi poate nu erau de pricina decat vre-o cateva perechi. Desamagirea i se infipse ca un cutit in inima si toata veselia pieri deodata. Dar el facu toate sfortarile sa pastreze o continuitate a infatiserei initiale; pentru ca insa ea nu canta, indrazni sa-si petreaca din cand in cand, mainile care acum se incarligau ca ghiarele de asasin - vai de acela pe care aveau sa-l intalneasca! - pe sub veston. Odata, de doua, de trei. Dar fata asta e complect indiscreta. Trage cu ochiul, fata i se ingalbeneste, glasul ii tremura. Doamne, dar ar trebui sa inteleaga situatia. aci la marginea unui rau. inghetat. doar la ei in Rusia. parca nu cumva.

- Ah, am sa scot toata trupa, - scapa el in cele din urma, intr'un moment de nemairetinuta revolta si s'o desbrac la piele in gerul cel mai cumplit. Iarta-ma, dar e nemaipomenit barisna, cu acesti magari. I-am inspectat i-am lovit; pe cel pe care l-am prins cu cea mai mica necuratenie l-am imbrancit imbracat in

Nistru si am poruncit sa i se arunce toate efectele peste el. Iata acum, de cand a inghetat raul, nu se mai spala niciunul. Dar le viu eu de cojoc: am sa-i tavalesc acuma pe toti in zapada inghetata. Ah, si pe sergentul asta, care mi-a imprumutat scarbosenia lui de pat!.

Se ridica palid si hotarat si odata cu el se ridica si dansa, la fel de palida, tremurand.

- N'avea nicio grija domnisoara, am sa astup ferestrele ca sa nu-ti ofer o priveliste necuviincioasa. Dar iarta-ma, nu pot sa sufar, sa ramai cu aceasta impresie despre mine.

Destul ca ti-a ramas cealalta.

El se indrepta sa dea drumul servetului din fereastra, dar ea i s'a interpus in cale. E trasa la fata si tremura ca'n friguri, ingaimand in nestire.

- Iarta-ma, iarta-ma! si e gata sa cada in genunchi.

El a prins-o prompt din cadere si o tine la piept: ea se strange, se infige in pieptul lui, cu pieptul, cu mijlocul ei:

- Nu e sergentul de vina Vasile Dimitrievici si niciun soldat: iarta-ma, eu sunt de vina, de ce nu ma lasai sa scutur cearseafurile Vasile Dimitrievici, - ma temeam ca daca le voi scutura din nou, iar vei bate pe soldat si nu trebue sa bati Vasile Dimitrievici, nici pe om, nici pe animal.

Mi-era asa rusine sa-l rog sa-mi ajute, diminetile, cand credeai ca dorm si eu nu faceam decat sa ma curat, dar pe el nu-l lasam sa se amestece, s'apoi el nu stia nici ruseste, nici nemteste, nici frantuzeste si cand ma gandeam ca trebue sa mai afle si talmaciul. in fiecare dimineata, credeam ca am scapat si'n fiecare noua dimineata vedeam ca m'am inselat. de aceia eram atat de ingrozita Vasile Dimitrievici, cand te apropiai de pat. De ce m'ai retinut aci? De ce nu mi-ai dat drumul atunci.

Lasa-ma Vasile Dimitrievici, nu merit sa ma tii la pieptul dumitale. goneste-ma pe mine afara in frig. si la noapte lasa-ma sa trec inapoi. Iarta-ma pentru toate supararile pricinuite!

Dar cine mai simtea acum mers de paduchi, la atingerea acea calda, infinit de calda, infinit de dulce. Dar cine ar mai fi putut sa scape aceasta minune trupeasca odata cazuta in brate! Gura lui se indreapta lacoma spre ochi, spre gura ei.

Ea inca ezita soptind infiorata: Vasile Dimitrievici. Vasile Dimitrievici...Vasile Dimitrievici. Dar nu mult apoi buzele lor sunt una si trupurile le sunt una si intr'un singur trup ei se rostogolesc in asternuturile moi peste sarabanda paduchilor.

- Infecta idila, draga Iliad, gem intru tarziu, respectandu-i tacerea in care cazuse - iarta-ma ca nu te pot felicita pentru aceasta aventura.

Abatut peste fire imi acoperisem ochii. si indata acolo, in dosul degetelor stranse ma revazui in cea dintai zi de Craciun a razboiului in cazarma de infanterie transformata in scoala militara: repaos si paduchiare. Stateam turceste pe patul comun si suprapus, ferindu-mi lacramile cu nesecat izvor de ironia camarazilor amuzati extrem de penibila activitate.

Ochii miscatoarelor boabe de orz, surprinse de lumina ma fixau straniu si desigur daca m'ar fi asasinat cineva in acele clipe, mi s'ar fi parut lucrul cel mai firesc cu putinta.

Sarmana fata! Ah blestemata, scarboasa, ah, canalie de insecta!

- Binecuvantat paduche! tremura glasul lui Iliad, in sincera adorare. Tu mi-ai dat sa gust cele mai nebanuite fericiri! adauga el, - apoi isi drege vocea cu un pahar nou pentru urmarea povestirei.

Da. Da. si eu trebue sa binecuvintez acest paduche, care oricum, da imprejurarii un aer mai scoborat, oho, inca destul de scoborat, ce-mi face suportabila aflarea restului peripetiilor. Haida de! Rusoaica paduchioasa, nu e tocmai ceia ce asteptau visurile mele. Aventura lui Iliad imi pare acum vrednica de el, e a lui, nu mi-a mai furat-o. il privesc cu simpatie si-l ascult cu induiosare. Unde e Iliad usuratecul de acum trei luni, cu gesturile lui de smecher de duzina, cu glumele lui suficiente, cu expresiile de cazon umflat si agresiv: - He, he, cariera. datoria inainte de toate. imi pare rau, pe onoarea mea, dar, he, he, barisnia, ce sa-i faci, asa e valsul asta al vietei. O, Doamne, ce am facut din bietul baiat!

Povestea lui ma captiveaza cu desavarsire si. drace, simt cum ma infioara! Caci sfarsitul, pe care el inca il ocoleste ingrozit, se apropie. si-l simt din tremurarea glasului sau ca e minunat. vreau sa zic groaznic, pentru el. Pentru mine. ma reazim cu excitata curiozitate de soba si-mi intind cismele dinaintea focului, care-si joaca reflexele in luciul lor.

- Hm, ce zici Iliad, nu-i chiar asa - he, he, - de usor, valsul vietei.

.iti inchipui tu Ragaiac, aceasta fericire fara seaman.

Patru zile de nebunie nemaipomenita. in fiecare dimineata asternuturile erau scoase afara in gerul cel cumplit. iar seara, dupa masa, dupa cantec, despaducherea. si pe urma iubire, si iar cantec, si iar despaduchere si iar iubire.

iti pot spune ca era atat de dulce s'o vezi cu bustul gol, doar cu sanii prinsi in reteaua usoara, cautand cu degetele ei lungi de viorista insectele prin cutele camasei. trebue sa subliniez prin cutele camasei destul de fine si judecand faptul ca ea avusese o oarecare situatie in tara pe care o parasea, in cutele rufei celei mai bune, pe care o gasise acolo. intelegi, drumul pana la hotar, dormitul pe la gazde taranesti si clandestine, traiul in conditiunile pe care i le impunea contrabandistul, amanarile acestuia ca sa poata s'o insele si sa-i fure bagajele. toate lucrurile astea, pe care ea mi le povestea cu atata ingenuitate, dau alta impresie, dau farmec nespus, banalei si degradantei operatiuni de care-ti vorbesc. O, era divina, parul ei tuns mai lung si incurcat in inele de-un castaniu inchis, care ziua parea negru, atarnandu-i pe umerii plini si rotunzi. si mainile lungi si trupul lung, si picioarele lungi. Cand statea goala si inalta in fata mea, cantandu-mi ca intr'un vis de nebunie, ori razand inainte de a incepe, cu arcusul in jos si cu vioara gata sub barbie, goala, intelegi, ma pipaiam sa vad daca traesc. Sau cand ii examinam firele prelinse si rari din subtiori, frecandu-i cu gaz grauncioarele epidermei rasvratite.

Iarta-ma ca-ti dau toate aceste amanunte.

- O. te rog. te rog.

- . dar vreau sa mai intarzii in ele, caci sfarsitul care puse capat atat de repede acestui vis de necrezut, e prea cumplit. prea idiot.

- Mai lasa-l, mai lasa-l. sfarsitul. Ramai putin la paduchiatul asta.

- O dragul meu.

si incurajata, vocea continua plangatoare, din ce in ce mai plangatoare, necontenit intrerupta acum de interjectii agasante, ca glasul unei bocitoare. Daca n'ar fi fost atat de interesant continutul si unele trasaturi de redare, de surprinzatoare vioiciune as fi curmat repede apoi aceasta jelanie care se reintorcea necontenit asupra sa insasi, pentru a aduna maruntisuri ramase: scoici nenumarate scapate prin gaurelele plasei, printre care scanteiau uneori culori fara pereche ori imbobocea opalul de vis al perlei adevarate.

Paduchiatul asta e acum din cale afara de ispititor.

Ascultand, mi-l reproduc ca in vis, in odaita mea. in bordeiul meu, cu un cuprins mult mai de gust de cat aceasta coliba afumata: in gandul meu Valia a calcat adanc cu piciorul ei lung, cu minunata ei comoara de paduchi, s'a infipt adanc cu bratele ei lungi, cu trupul ei lung, cu firele prelinse ale subtiorilor ei, cu parul ei incurcat si taiat mai lung, tremurand la fiecare miscare pe gatul si pe umerii goi.

- Paduchiatul asta, draga Ragaiac, era atat de delicios, ca si pe urma, cand constataram cu regret ca el nu mai avea nicio cauza, noi il continuaram, ca pe un rit vechi.

Iliad incepe sa-mi para inteligent. Cine a spus ca fericirea si suferinta nu dau glas si aripi si celei mai tenace mediocritati!.

Dar plimbarea pe care imaginatia lui o face retoric si plangaret dealungul soldurilor si coapselor prelungi, in amurgul de bronz al pielei catifelate, ma indeamna sa privesc cu oroare mana acea care a strabatut de atatea ori acest drum in realitate. E rotunda si butucanoasa; e de-un alb galbui, punctat de-o vaga rozeala vinetie, care-mi repugna.

Iata ce-a putut sa se plimbe de-alungul atator comori! si instinctiv imi ridic in lumina ochilor, taetura ovala si fina a mainei mele; degetele se lipesc lungi si unghiile pe care nu le-am manicurat de atata amara vreme ma uimesc cu gratia lor.

- De ce-ai tacut Iliad?

- Ce mult seamana mainile tale cu ale ei.

Va sa zica, banditule, tipa gandul meu, cu adevarat mi-ai furat-o, ai pus pe ea labele tale de dobitoc paros si ai fugit cu dansa in adancul padurei, ca un urangutan.

si vocea lui Iliad continua sa planga in descriptii tremolate, arzatoare si rascolitoare, aci intretaiate de exclamatii, de interpelatii, de invocatii, aci scuturata de suspine si de regrete.

.iti spun. era un facut. oricat ma sileam mi-era imposibil sa. eu. alta data. intelegi. dar acum. era atat de divina, atat de calda. intelegi. Cauta sa ma retie. dar.

Cum spun. si totdeauna avea o privire de regret. sau isi acoperea ochii cu mainile.

Idiotul. nici nu m'as fi indoit.

.sau isi infunda capul in perine.

- Sfarseste Iliad. (ma mir cum nu mi-a scapat: idiotule!)

- Vreau sa spun, nu, nu. nu asta. Cum s'a sfarsit?

Asta am vrut sa te intreb. cum?. de ce, n'ati continuat?.

Unde e acum?.

Iliad ma privi cu ochi stupizi de animal care mananca, isi rasuci o tigara si o infipse jumatate in jarul sobei.

- in ziua noua, continua el, stateam cu ea la masa, eu aici unde sunt eu, ea acolo unde esti tu.

.eu - isi desfacu el degetele dela amandoua mainile lui tampite - parca nu eram in apele mele. dar am simtit asa ca prin aer. ca. stii tu. ca in razboi - mana butucanoasa cu degetele raschirate se plimba deasupra mesei ca un umflat paianjen roscat si ametit - ti-aduci aminte cand nu e inca sosit ordinul de atac si cand inca nu stii nimic. dar deodata iti vine asa un gand ca agentul de legatura se apropie si-ti aduce ceva rau. cam asa simteam eu cand afara auzii voci si tropait.

- Dac'o fi maiorul, imi mai faceam eu inima buna - il imbat si-i fac cadou toate sticlele pe care le mai am. Dar tu stii bine ca domnul maior inainte de-a veni are totdeauna grija sa te intrebe la telefon: Ai ma, ceva, face sa viu azi la tine la masa. Sa fie capitanul?. dar el nu vine nici odata in inspectie, isi vede de sectorul lui.

Iar cand am auzit batand in usa si cand am auzit vocea colonelului, eu tot ma agatam cu nadejdea, ca barim o fi vreun general in treacat, macar i-as fi spus ca s'a abatut in treacat pe la mine, nevasta mea. Dar vocea colonelului nu putea fi decat a colonelului.

- Colonelul?! Ah, da. atunci, cand a trecut si pe la mine.

Lasa capul in jos si tacu mai multa vreme. Bau zdravan si se ridica, se apropie de usa, parca inveselit de stupizenia intamplarei si paru ca-l revede pe colonel, apropiindu-se de prag cu exagerata stupoare, plimband ochii dela ea la el, adica dela locul unde stateam eu la locul unde statuse el si inapoi.

- Nu va despaduchiati cumva, tocmai in momentul acela?

- Nu, eu tocmai venisem de pe sector. Eram imbracati.

Numai ea avea in picioare papucii mei. Eu mi-am adus aminte ca trebue sa ma scol. si s'a sculat si ea odata cu mine.

- Am onoare domnule colonel!

Nimic. Ba nu. Raspuns cu capul. Valia care privise tot timpul zambitoare la aceasta scena, de astadata ingalbeni, apoi inegri. Iar colonelul:

- Scuza-ma de deranj, locotenentul Iliad, dar te rog sa poftesti pana afara.

si foarte ceremonios de data asta isi lovi calcaiele si saluta pe fata: doamna! Pe urma iesi.

- Valia, sa stai aici, am balbait, neavand ce spune altceva si am vrut sa ies.

- Unde esi asa? m'a oprit ea, mi-a pus capelul pe cap si m'a indemnat sa raman ca sa-mi arunce mantaua pe umeri. Dar am iesit.

Domnul colonel, in mijlocul cercului smirna de gradati, cu manerul de argint al cravasei, la gura, asculta si cerea informatii. La fiecare raspuns, privea pe vorbitor, da din cap de mai multe ori in semn de deplina lamurire.

Am rasuflat odata adanc si m'am apropiat salutand cu toata arta de care eram capabil. Vroiam sa joc pe o carte mare. Partida trebuia castigata cu orice pret. Mi-a primit salutul cu un suras binevoitor. I-am cerut permisiunea sa-i vorbesc intre patru ochi. A facut atunci semn la oameni sa se indeparteze. Am inceput prin a-i spune ca am cele mai serioase intentii relativ la Valia. indata ce suntem readusi la oras o voi lua in casatorie.

- Va sa zica intentionezi sa demisionezi? mi-a ranjit in fata, domnul colonel.

si pentru mutra mea nedumerita s'a simtit obligat sa adaoge:

- Ai uitat complect legile si regulamentele militare. Pentru ca o fata sa poata sa se casatoreasca cu un ofiter, trebue sa dispuna de-o anume dota. Nu poti s'o dispensezi de aceasta conditie. I-am explicat ca e o mare artista si l-am poftit s'o asculte. L'am invitat la masa; avand in vedere ora la care venise, de buna seama ca era nemancat. in timpul ce se va ospata, Valia avea sa-i cante. si el avea sa aprecieze daca dupa cateva concerte la oras, la Chisinau, la Iasi, la Bucuresti, ea n'ar fi putut strange inzecit cat pretind regle-mentele militare.

- Ei bine mai, a refuzat sa si manance, acest. ah.

si-a scos un covrig uscat si a inceput sa rontae din el zambindu-mi amar. Amar. acru vreau sa zic. M'a intrebat daca am facut perchezitia vestmintelor si lucrurilor pe care le adusese Valia. Era sa-i raspund: "ne-am si despaduchiat, domnule colonel", dar m'am gandit cu groaza la efectul acestei destainuiri asupra mentalitatei lui. M'a rugat sa-i aduc paltonul si caciula fetei, vioara si cutia de vioara. M'am executat cu o repeziciune, care am observat bine, ca a avut efect. I-am adus tot ce avea pe ea, si am imbracat-o cu lucruri de-ale mele. Colonelul a suras din nou si a predat toate efectele plutonierului Bradeanu, care era cu el. Pe urma s'a interesat de mersul celorlalte puncte din consemn.

De cate ori aduceam vorba de fata, el punea o intrebare cu totul departata sau imi da ordine si sfaturi streine de subiect.

Peste un ceas plutonierul Bradeanu mi-a predat efectele: nu se gasise nimic nici macar sa dea de banuit. Cand ma reintorsei la fata, o rugai sa examineze daca mainile badaranului nu au stricat ceva la vioara. Valia era palida si grava.

I-am spus ca rezultatul perchezitiei a impresionat favorabil pe colonel si ca sunt sperante.

- Sperante de ce? m'a intrebat. Dar eu am iesit grabnic, fara ca sa-i raspund. Colonelul m'a intampinat binevoitor:

- Era cu mult mai grav daca domnisoara da de banuit.

iti declar ca n'as fi ezitat sa va trimet pe amandoi in judecata consiliului de razboi si sa-ti iau pe loc comanda. Gresala ti se scuza: neobservarea stricta a ordinelor mele, va avea to-tusi o usoara influenta asupra memoriului d-tale. Accentuez: usoara! imita Iliad in deradere pe comandantul sau. si acuma sa vedem cum ai sa-ti faci datoria, pe care trebuia sa ti-o implinesti dela inceput.

- intr'adevar, domnule colonel, i-am spus, recunosc ca trebuia sa va raportez totul dela inceput, dar veti avea ocazia sa constatati ca am cele mai serioase intentii. Daca dumneavoastra imi acordati o permisie, chiar indata voi introduce formele de cununie, domnisoara va da concertele.

in sfarsit vom depune banii, cat mai repede cu putinta.

- Asculta locotenent Iliad, intrerupe plictisit colonelul.

N'am gust de facut teatru cu dumneata aici. Nu ti-e rusine sa te prostesti asa in fata mea, ca un notar dela tara amurezat.

Esti ofiter in armata romana sau. Cum?

.Asculta. in douazeci de minute, domnisoara sa treaca Nistrul inapoi in fata mea. Executarea.

- E logodnica mea, domnule colonel.

- Executarea.

- Viitoarea mea sotie.

Colonelul intoarce capul pentru a nu-mi arata parca de cat dispret e incarcata acum figura lui.

- Daca ministerul de razboi face dificultati in privinta dotei, continui cu curaj, pun la dispozitie demisia mea.

Ei bine, aici colonelul s'a prefacut in leu infuriat. M'a apucat de veston, m'a zguduit cu putere, m'a imbrancit:

- Pe cine e incredintata paza bietei tari.

Am inceput sa plang, am impreunat mainile, l-am implorat, i-am promis ca-mi voi face datoria ca si in trecut.

- Asta ma face, sa sper, ca voi uita aceasta idioata reprezentatie, pe care mi-o dai aici in fata soldatilor. Totusi trebue sa stii ca increderea mea in dumneata a disparut. Executarea.

- Trecerile se fac la noapte pe intunerec. e o chestie de umanitate, domnule colonel, abia mai pot sa ingaim.

- Bun, raspunse colonelul, dupa o indelunga si incruntata ezitare. Peste trei ceasuri se va intuneca. imi striga apoi talmaciul si-i dadu ordin sa-mi aduca mantaua; totdeodata sa anunte si pe "domnisoara viorista" ca trebue sa se pregateasca de drum: peste trei ceasuri va trece Nistrul inapoi.

- Cu tot talentul dumneei de viorista - tinu sa scuze el in ochii subalternilor cauza greselei mele, ordinile sunt precise si nu exista crutare pentru nimeni. Sa explici asta domnisoarei, talmaci. Iar noi, locotenentul Iliad, plecam sa vedem putin sectorul. da ordin sa puna saua la cal.

in cele trei ceasuri a fost cu neputinta sa induplec pe colonel; nu-mi raspundea pur si simplu, sau imi raspundea, dupa obiceiul lui printr'o alta intrebare, privitoare la amanuntele serviciului. in cele din urma mi-a trasnit prin cap o tampenie de idee, care m'a sters definitiv din ochii lui: plimbarea asta - mi-am zis, poate c'a scornit-o cu pretext de targ. Gura m'a luat pe dinainte si dracul m'a pus sa pronunt pe departe, un important dar banesc. Ragaiac, nu mai stiam ce fac, nu mai stiam ce sa spun! si-a oprit calul si m'a fulgerat drept in strasina ochilor cu incruntarea cea mai teribila, pe care i-am vazut-o vreodata. Mi-a spus doar atat:

- "in halul asta ai ajuns baete? Esti pierdut cu desavarsire".

Cand am revenit era noapte tarziu. Batatura pichetului era vag luminata ca de obicei, pentru mine destul de puternic ca sa vad in fata bordeiului meu pe Valia, imbracata in bundra ei de boernas, cu botforii lungi de cauciuc, cu caciula de astrahan brumariu stransa sus cazaceste, in mana cu cutia de vioara. Executia a fost scurta.

- Sergent condu pe domnisoara.

- imi permiteti s'o conduc eu domnule colonel?

- Cu sergentul. si evident, numai pana la jumatatea raului. incuviinta el cu sarcasm in glas, - cunosti locurile sergent?

- Da sa traiti domnu' colonel. pan'la jumatatea raului nu e greu.

- Ai sa insotesti pe domnul locotenent. Poate dansul sa faca vreo confuzie cumva, ranji el batjocoritor. Dummneata numai sa-i atragi atentia unde se termina hotarul nostru, restul il priveste.

Eram atat de ametit ca nici nu intelegeam daca la mijloc e vreo ironie sau compatimire. Mai tarziu cand mi-am reprodus scena, mi-am dat seama ca era batae de joc si injosire in fata subalternilor. Privirile noastre s'au indreptat spre Valia, care astepta mandra si sfidatoare. Puteam s'o privesc in voe, pentru ca la mine nu se uita. A pornit cu pas sigur si a zambit trist colonelului. Cand m'am urnit el m'a intrebat din nou, parca mirat cu acelas sfredel batjocoritor in glas, al carui varf iarasi numai pe urma l'am simtit.

- Primesti s'o insotesti, supraveghiat de un sergent?

Dar atunci i-am raspuns stupid printr'un fel de marait monosilabic. Cuvintele astea mi le spusese insa in frantu-zeste, ceia ce a facut pe Valia sa miste putin urechia incoace, crezand ca poate i se adreseaza ei. Dar pasul nu i s'a ogoiat o clipa si nici statura nu i s'a micsorat. in lumina zapezei era grozav de

inalta, atat de inalta ca par' ca nu indrasneam sa ma apropii de ea.

- Valia, murmurai intru tarziu.

Dar nu-mi raspunse decat cadenta surda a pasilor ei hotarati.

- Valia, mi-am dat toate silintele, am facut totul, mi-am periclitat cariera. Mi-am pierdut-o. Nimic, niciun raspuns.

- Domnul locotenent, aici e jumatatea raului, aud din urma. Nici nu m'am intors. M'am tinut dupa ea, explicandu-i, implorandu-i iertare, jurandu-i ca n'o voi uita. ca pentru mine alta femee nu exista. si am calcat pe tarmul rusesc. Noaptea si tufisurile, reflexul inselator al zapezei, ne fereau de privirile celor de dincolo.

- Valia trebue sa ne luam ramas bun, trebue sa te sarut pentru ultima data. pentru ultima data Valia. - si plangeam ca un copil.

Dar ea grabea inainte; nici nu-mi inchipuiam ca o femee poate merge atat de repede. Am trecut dupa dansa linia stramta a tufisurilor si deodata campia ruseasca s'a deschis napraznica, inzapezita si incerta sub marele intunerec de deasupra. M'am oprit ametit. Ea s'a intors si i-am vazut rasul in noapte. Mi-am desfacut bratele si am pasit spre dansa. Ea s'a dat inapoi:

- Nu inca, mi-a spus; - urmeaza-ma. Ziceai ca pentru nimic in lume nu te vei desparti de mine.

Am ramas in loc si am vazut cum se indeparteaza, cum i se distrama contururile, cum se preface intr'una in noaptea incerta.

O singura data, dupa primii pasi, s'a uitat inapoi sa vada dac'o urmez. Pe urma nimic. Am vazut-o murind astfel, incetul cu incetul sub ochii mei. si leganatul cutiei de vioara in mana a fost ultimul amanunt care mi-a ramas in adancul ochilor.

Am strabatut tufisurile complect idiotizat. Am nimerit pe ghiata fluviului si am alunecat pe ea, cu Romanta fara cuvinte a lui Tschaicowsky, trecandu-mi ca vantul prin urechi, rasunand viforos. Mi se parea ca alunec pe un parchet de dans. Totul se invartea si dansa in jurul meu, toate mogaldetele negre si albe. Era un dans si un cantec haotic, salbatec, rusesc, asa cum uneori arcusul ei se zbatea pe coarde intr'o zbuciumare frenetica, intr'o pornire de cai salbateci in galop. Din dreapta aud o flueratura usoara.

- Pe-aici, pe-aici, domnule locotenent!.

Sergentul ma asteptase. Abia acum imi dadui seama, ca trecand de jumatatea fluviului el ar fi putut sa ma someze.

- stiam eu, ca veniti indarat, domnule locotenent.

As vrea ca Pafnute sa alerge acum ca salbatecii cai pe cari in paroxismul celei dintai iubiri mistuitoare, celei dintai iubiri deci, Iliad ii vazuse napadind din zbuciumul coardelor sub nebunia arcusului Valiei. Dar strategul, jignit de trata-mentul neobisnuit al pintenilor, aveam impresia ca mai mult simuleaza goana, decat o executa. As dispera cu siguranta, daca un curent ascutit care ma izbeste intr'una pe obrazul intors impotriva-i, nu ar zalogi pentru iubitul meu prieten patruped, ca-si da toate silintele de care e capabil.

- Esti bosorog, Pafnute!

Dar Pafnute m'arunca si ma prinde in sea ca pe-un calaret de circ si toate crengile care se intind dinainte-mi pudrate de chiciura groasa, am impresia ca sunt franghii peste care trebuia sa sar in turbata graba.

Dar la ce aceasta graba? Nu. Gonesc intrebarea si dau pinteni inainte. Alung imaginea stepei inghetate, imensei stepe inghetate si desarte, luminata doar de zapada, sub cupola cerului de intunerec, a careia numai un singur punct se misca: o fata cu o cutie de vioara reintra in besna desavarsita. Ba dimpotriva: opresc aceasta imagine, al carei absurd imi strapunge in suflet cu tasniri de lumina. Cum ar putea sa renunte dupa o prima si stupida neisbutire, un suflet de cazaca? Valia, unde ar putea sa te duca pasii tai maiestosi, cu comoara ta din ochi si cu comoara ta din mana cand Nistrul e inghetat nu numai in dreptul sectorului celei dintai incercari.

si Pafnute scos din fire ma duce ca o naluca in noapte.

Sosim spuma la post si cum ii potolesc mersul, ca si cand as fi ghicit ca m'asteapta o mare surpriza, ciulesc urechia.

intr'adevar, un zumzet de vioara. O arie repezita, cu lovituri de arcus si pizzicato. Duumnezeule mare! si gandul meu deslantuit tot drumul in aceiasi goana animalica, in care ajunsesem, fu instrunit deodata de grelele odgoane ale neincrederei. Ar fi cu putiinta oare?

M'am repezit cu Pafnute de darlogi spre magazia plutonului lui Garneata, unde ma chema zumzetul agitat, care incepuse sa poticneasca. Desi acum, stapan bine pe gand, stiam ca nu poate fi decat tiganul Gherascu, totusi inaintam zorit agitand cravasa si intreband in inchipuirea-mi indignata:

- Cum v'ati permis sa aduceti aci o prizoniera?

si cu toate ca am crezut totdeauna in minuni, acolo, vai!

Nu era decat tot Gherascu. Statea chircit langa vatra rudimentara si incerca strunele cu degetul, ori repezea alene arcusul pe ele, privind in miezul carbunilor, care-i luminau ca o masca sinistra, figura lui de gade artist.

Dar inaintea bordeiului meu m'a intampinat Garneata, cu aer de nu mai stie unde i-e capul si el a dat impuls, parca inca pentru o viata inimei mele.

- Domnule locotenent, ce s'a strans asta seara. si e abia ceasu' zece. Pana maine s'aduna toata Ucrania aci in batatura.

- Unde sunt?. Sa mi-i scoti pe toti, imediat, aici.

Tocmai acum s'au gasit si bolsevicii astia sa indeseasca patrulele pe malul celalalt. Nu stiu, poate eu nu i-am vazut, hm, se poate, dar de trei saptamani nu-mi aduc aminte, ochii-mi sa fi intalnit vre-o sapca, o caciula, or vre-un capel cu corn in crestet. Azi dimineata patru patrule de-ale lor mi-au trecut pe dinainte; si-am observat bine dupa numarul oamenilor, erau patru patrule deosebite. Una chiar a facut si drumul inapoi pana in pranz.

Sunt nevoit dupa amiaza sa alerg la Iliad. Nu-l gasesc la post: e pe sector. Dar n'am rabdare sa-l astept si ma intorc de asta data in trap domol, spre raportul pe care azi trebue sa mi-l dea Cebuc. Uneori domolesc la pas pe Pafnute si-l abat pana'n marginea apei. Cercetez zavoaiele dimpotriva si lanurile de trestie cu mare luare aminte. Tresar la fiecare parere de miscare si fiecare pata mai sura decat albul privelistei generale mi se pare ca inainteaza. Ajung din urma trei zdrahoni cu mainile legate la spate si incadrati bine de patrula. Un fruntas imi da raportul. Sunt trei mutre manjite si crunte: nu stiu moldoveneste. La post, Cebuc ma intampina: recolta iarasi e bogata.

- Dar e curios, astazi malul celalalt a fost intesat de patrulele lor! imi ascund satisfactia sub un aer de nedumerire.

Cebuc da din umeri si-si desface bratele in semn ca nici el nu mai intelege nimic. Iar indiferenta de pe figura lui, imi probeaza ca nici nu l-ar prea sinchisi astfel de nedumeriri.

- Sa-i scoti imediat. Ce fel de indivizi.

- Dracu' sa-i ia. Astazi niciunul nu stie moldoveneste.

- Nici femeile.?

- Femei nu-s. Nu-i niciuna.

- A ha. Lasa-i nu-i mai scoate. Daca. daca. nu stiu niciunul moldoveneste. ce-o sa-i mai intreb?

si trantesc dupa mine usa bordeiului, destul de plictisit.

A doua zi, dupa amiaza gasesc pe Iliad. Ma astepta: banuia ca am sa mai viu.

- Va sa zica banuiai.

- Esti un adevarat prieten. si de-aceia.

Pe figura lui trasa ca de boala se joaca acum o raza primavarateca.

- stii, imi spune, apucandu-mi mana - stii prietene drag la ce m'am gandit? Ea ar putea sa se intoarca. Am luat masurile cuvenite. soldatii tin la mine.

- La asta puteai sa te gandesti chiar atunci, ii raspund morocanos.

- Cum atunci? rasare el speriat. Doar ce vrei sa fac?

- Nu cumva crezi ca as fi fost in stare s'o urmez.

- Evident nu. Ai fi ramas un biet caraghios. si un nenorocit singur printre rusi. Pentru ca ea tot ar fi trecut.

- Doar aceasta era marea ei nadejde. dar tu n'ai mai fi putut trece.

- Asa e? intreba el si mai luminat, dovedind ca nici macar nu- i trecuse prin cap asa ceva.

Rusoaica - Partea 01
Rusoaica - Partea 02
Rusoaica - Partea 03
Rusoaica - Partea 04
Rusoaica - Partea 05
Rusoaica - Partea 06
Rusoaica - Partea 07
Rusoaica - Partea 08
Rusoaica - Partea 09

Aceasta pagina a fost accesata de 737 ori.