Autori > Anton Pann


Despre betie, iarasi - Cand a fost odata pre pamant aleasa




Când a fost odată pre pământ aleasă
Nobila Gutuie poamelor crăiasă,
Dând oblăduire și peste legume
Celor ce se află în întinsa lume,
Tronul își pusese sus la înălțime,
Întinzîndu-și cortul în acea lățime,
Sta înconjurată ca crăiasă mare
De destule poame până-n depărtare;
Iar în jos pe vale sta în șir supt coaste
Feluri de legume drept vitează oaste.
Astfel dar regina, nobila Gutuie,
Vru în rânduială tronul său să-și puie
Și după talente ce ea cunoscuse
Pe vestita Chitra cap a fi o puse;
Rodia alese cum și pe Lămâia,
Piersica, Naramza pentru treapta-ntâia;
Iar a doua treaptă rândui pe Părul,
Cu Cireșa, Vișina, Zarzăra și Mărul;
Iar pe supt aceștia Coarna și pe Pruna,
Cum și dopotrivă Nuca și Aluna;
Cu aceștia dară împlinindu-și suma
Despre toată poamă și despre leguma,
Sta din înălțime, se uita în vale,
Răspândind la toate poruncile sale
Prin Migdalul tainic, ce îi sta la spate
Ș-îi avea credință a păzi dreptate.
Deci bubosul Strugur, ce-și avea șederea
Pe lângă crăiasă cu apropierea,
Pârcălab să fie cinste avusese,
De această slujbă vrednic s-alesese;
Însă el zavistnic către celelalte,
Care ocupase slujbe mai înalte,
începu cu ură multe pâri să facă,
Socotind reginei astfel să se placă,
Și pe d-altă parte poamele sărace
Nu avea de dânsul niciodată pace:
Nu-nceta în lături tot să se întinză,
Să se mai lungească, loc să mai cuprinză;
Ș-atârna de une, sugruma pe alte,
N-avea păs în sine de porunci înalte,
Bătăios, zburdalnic dintr-a sa natură,
Supără pe toate prea fără măsură,
îi plăcea să-și bată joc de fiecare,
Amețea o lume ca cu fermecare;
Într-aceste ș-alte cu semeață față,
Înfoiat în haine, răsucind mustață,
Plin de nebunie, cu arțag în sine
Se ardică-ndată, la crăiasa vine
A aduce pâră despre celelalte
Ș-într-acest chip zice cu strigări înalte:
- Mă închin, stăpână, cu supus raport,
Cum am și poruncă-n slujbă să mă port;
Eu umblând cu toate-n bun prieteșug,
Am aflat în ele mare vicleșug!
Multe din legume rele uneltesc,
Rânduielii bune să împotrivesc;
Mai cu seamă Varza, cea-ngâmfată-n foi,
Umblă să aducă-n toate mari nevoi;
Ceapa cea bărboasă d-altă parte iar,
Ea înlăcrămează prunci și mume chiar;
Prazul iar, mojicul, cu obrazul tras,
Are niște fumuri de rup parcă nas;
Când e Usturoiul, el și mai grozav
Turbură văzduhul cu al său nărav.
Aști protivnici dară n-au de ține păs,
Ci pre celelalte toate le apăs;
Eu acela care am puteri de mac
Ș-amețesc simțirea ca un țiriac,
Ei mă veninează cu spirtosul duh,
Și pe loc m-apucă tușea cu năduh;
Despre care astăzi veste ți-am adus,
După datorie, ca un mic supus.
Auzind crăiasa vestea cea adusă
De mustosul Strugur, sluga-i cea supusă,
Zise către dânsul: - Ai tu mărturie
Ca să stea dovadă după datorie?
- Am, - el îi răspunse - și nu o dovadă,
Ci îți poci aduce chiar și o grămadă,
Nu persoane proaste, ci de cinste-n lume,
Și mă rog ascultă să le spui anume:
Am întâi dovadă pe Piperul care
E la fiecine prea la cinste mare;
Am și după dânsul pe enibaharul,
Chimenul, Molotrul, Cimbrul și Mărarul,
Capera, Măslina, care sunt de frunte
Și întâi poftite la oaspeți și nunte;
Pe lângă acestea am și pe Ciuperca
Și cu preacinstita sora-i Minaterca,
Mazărea, Năutul, Cuvioasa Linte,
Care totdeauna e la mulți în cinste;
Bobul, stingătorul de orice duhoare,
Postnica Fasole, cea prea umflătoare;
Am și preacinstitul verdul Crastavete,
Agreșele, cum și Coacăzele fete,
Și ghebosul Roșcov, cel supus poruncii,
Cu Smochina care lesne-mpacă pruncii;
Am și pe Curmaua cea în sâmbur tare,
Cum și pe Castana cea cu miezul mare;
Am și pe Stafida, soru-mea cea mică,
D-o fi primită la ceva să zică;
De voiești, aceștia gata sunt să vie
Ca să stea să spuie care orice știe.
Cum simți aceasta Ceapa totdodată,
Cum e din natură foarte veninată,
Se-mbrăcă îndată, iute, cu mânie,
Douăspre'ce haine puse de dimie,
Și cămăși atâtea albe, subțirele,
îmbrăcând binișul roșu peste ele,
Pieptenă și barba-și albă și bătrână,
Scuturând-o bine de pământ, țărână,
Plecă necăjită-n toat-a ei putere,
Veninând văzduhul de catran și fiere,
Pe pământ târându-și barba sa cea lată,
Sus în deal ajunse la crăiasa-ndată.
Cum intră de față gura își deschise
Și cu îndrăzneală într-acest chip zise:
- Să trăiești, stăpână, pe înaltu-ți tron,
Să ne fii la toate pururea patron,
Să-nflorești ca măru-n fiecare an,
Aibă-ți chipul vesel fața de șofran,
Rog cu plecăciune până la pământ
Multa-ți bunătate, pentru crezământ;
Mincinosul Strugur multe ne-a pârât,
Că-ntra-a noastră slujbă ne-am purtat urât.
Dar aceste toate câte le-a vorbit,
însuși de la sine el le-a născocit.
Te încrede mie, adevăru-ți zic,
Că am barba albă, nu sunt copil mic;
Poci să-ți fac îndată orce jurământ,
Spre a te încrede la al meu cuvânt.
Când porni din gură Ceapa jurământul,
Zgudui îndată toată frunza vântul,
Cât de groază multă jos se scuturară,
Paserile-n aer de prin crăci zburară.
Ascultați și ce fel fuse jurământul,
Carea ca un retor ș-au urmat cuvântul:
-Jur cu dreptu-mi cuget să n-am parte eu
într-această lume de tot neamul meu
Și să nu mă bucur ca d-acel noroi
De al meu iubitul frate Usturoi,
Cum și în osândă să ajung să caz,
Ca să plâng de moartea socrului meu Praz;
Să se stingă neamul cuscrului meu Hrean,
Să-l mănânce viermii viu chiar în ăst an;
Să îngrop în viață și să tânguiesc
Fiicele-mi Ridiche, care le iubesc;
Cum și al meu unul ginere Ardei
Praf să se prefacă-n fiece bordei;
Să ajung eu însămi unchiului meu Nap
Și mătușii-mi Sfecla groapa să le sap,
Nici să am în lume parte-n ochii mei
De nepoții Morcovi și de Pătrunjei;
Să se rătăcească-n lunci și prin câmpii
Verele-mi drăguțe Broajbe și Gulii,
Și să n-am iar parte de Cartoful văr
De nu spui de față dreptul adevăr;
Și bubosul Strugur de n-o fi mințit,
Moartea mea să fie de tăios cuțit,
Cum și să mă facă-n mici bucăți pe loc
Și să mă prăjască în tigăi pe foc
Rog dar ca să fie Strugurul adus,
Ce-a bârfit de mine și minciuni a spus,
Voi prin judecată ca ori eu, ori el,
Să ni se aleagă dreptul la un fel;
Voi aci acuma la-ntrebări să stea
Și minciuna spusă-n față să se dea.
Auzind crăiasa aste jurăminte,
Porunci Salatei, ce îi sta-nainte,
(Zic) către Marulă și către Lăptucă,
Că aci de față legile s-aducă,
Și sobor s-adune-ndată prin chemare,
Frunte stând Dovleacul cel cu capul mare,
Pepenele verde lângă el să șază,
Și slujbași să aibă împrejur spre pază
Pe Patlagelele-n roșu îmbrăcate
Și pe cele-n vânăt, ce sunt venitate;
Bamiile încă, Loboda și Știrul
Să se afle față, să-mplinească șirul.
Deci acestea toate cum se adunară,
Pe mustosul Strugur îl înfățișară,
Cumpănă, balanța aducând porniră
Și pe cele spuse drept le cumpeniră.
Astfel dar pe Strugur l-au găsit cu vină
Și că însuși numai este de pricină;
Iar vinosul Strugur începu să plângă
Și ceru din partea-i mărturii să strângă,
Dar și fură-n spate-i trei ce îl iubiră
Și să-i părțineze singure veniră:
Pepenele galben, Piersica, Caisa,
Dar nu ascultară a acestor zisa,
Ci îl osândiră toți ca dintr-o gură,
Cum și hotărârea dintru-ntâi făcură.
Pepenele, care părtinire puse,
Se crăpă în două, c-auzit nu fuse,
Piersica asemeni și Caisa iară
De necaz și ciudă-n loc se despicară;
Iar Urzica care sta aci zbârlită,
Vrând să ias-afară iute, necăjită,
Urzică-mprejuru-i pe câți îi atinse
Și dintr-asta mare zarvă se aprinse;
Dar crăiasa foarte-n sine supărată
Cu urgie mare se porni îndată
Pe sărmanul Strugur prea greu să blesteme
Și asupra-i toate relele să cheme,
Zicând:
- Tu-n a ta viață, ca un blestemat,
Tot de lemne-n lume să fii spânzurat,
Soare să te arză, să te bată vânt,
Și să nu-ți ajungă trupul de pământ;
Ochii ciori să-ți scoată ș-alte paseri mici
Și de bruma toamnei în bucăți să pici,
Și apoi în urmă prin cuțit tăios
Trupul tău să fie dat d-acolo jos,
Și să n-ai pe nimeni a se umili
Ca să-ți tragă clopot sau a te jeli,
Ci cu râs, cu cântec a te arunca,
Cum și supt picioare-n danț a te călca;
După ce dar astfel, cum zisei te calci
Și în mici fărâme dacă te prefaci,
Sângele să-ți stoarcă, trupu-ți tescuind,
Și să-l bea voinicii veseli chiuind;
Cu strigări și jocuri a se bucura,
Cu oalele bându-l, bunuri a-și ura,
Grijile să-și uite în acel minut,
Să se socotească cei mai cu avut;
Unii iarăși limba a-și împletici,
Iar neîndrăzneții a se-nvoinici;
Alții iar, tăcuții, când îi vor gusta,
Filosofi la vorbe a se arăta;
Alții când dintr-însul vor ceva sorbi,
La arțag să prinză-n certuri a vorbi;
Alții iar să meargă pe două cărări,
Câinilor pe drumuri dând întărâtări,
Cum și ca nebunii vântul ocărând,
Să se tăvălească în noroi căzând;
Alții iar, cei lacomi, or pe unde mân,
îndărăt să-l toarne și să-l verse-n sân;
Alți cu nerușine a se dezbrăca
Și golași piperu-ntr-alții a juca;
Alții iarăși bându-l, dintr-al lui plecat
Să se bolnăvească și să zacă-n pat;
Însă toți aceștia când se vor trezi
Stând să se căiască în ceealaltă zi,
Să se rușineze chiar de fapta lor,
Ne'ndrăznind să-și scoată fața la sobor.
Astfel dar blestemul fuse-n acel ceas
Care până astăzi îl vedem rămas.
De aceea
Vinul e dat să-l bea voinicii, iar nu toți nevoiașii.

Toată lumea bea vinul, dar nu-și bea mintea,
își înoată gura în vin până dă dintr-însul.
Gândește să nu mai lase în bute.
Și
Umblă cu ochii logodiți.
Pe unul îl vede ca doi.
Ci
Dacă nu ești vrednic să-l duci, nu te încărca peste măsură.
Cum a zis țiganul:
Dacă nenai puterință, la ce chichirezi gâlceava?
Iar nu
Toarnă, umple foalele,
Până-și udă poalele.
Și
Vede că nu mai încape
Și toarnă până să crape.
Ardică paharul strigând:
Dumnezeu să-l înmulțească
Ca și pe piatră să crească.






Despre betie, iarasi - Despre betie, iarasi
Despre betie, iarasi - Cand a fost odata pre pamant aleasa
Despre betie, iarasi - Povestea vorbii
Despre betie, iarasi - Povestea vorbii


Aceasta pagina a fost accesata de 401 ori.