Autori > Anton Pann


Despre invatatura - Povestea vorbii



Un împărat oarecare neavând nici un fecior
Și fiind la întristare că n-are moștenitor,
Prin rugăciuni și postire Dumnezeu l-au ascultat
Și după a lui dorire cu un prunc l-a mângâiat;
Care cu dragoste mare din ceasul ce s-a născut
Părinții în răsfățare ș-în răzgâieli l-a crescut.
Atâta de mult împăratul asupra lui tremura,
Cât strașnici tot palatul, nu cumva a-l supăra.
Așa-l lasă pan' la mare să crească tot în desfrău,
Pentru orice rea purtare nimeni nu-l ținea de rău.
Și când el era-ntr-o parte și alta purtat pe sus,
Ca să învețe și carte un dascăl i s-au adus,
Poruncindu-i să-l învețe cu mângâieri și cu joc,
Să-i vorbească cu blândețe, să nu-l supere deloc,
Să nu-l silească vrodată ori să-l certe-n vreun fel,
Ori să-ndrăznească să-l bată, c-apoi va fi vai de el.
Așadar aceste toate urmate-ntocmai au fost,
Din care un copil poate lesne a rămânea prost.
Câțiva ani dacă trecură, împăratul a cerut
Să vază ce-nvățătură copilul său a trecut,
Și aducându-l de față începu a-l întreba,
Cu mângâieri, cu dulceață, ca să citească ceva.
El începu: - Alfa, vita, gama, delta, omicron,
Capa, iota, sigma, tita, pi, mi, ni xi, ipsilon.
- Bravo! - zise împăratul - num-atât ai învățat?
- Apoi, - răspunse băiatul - celelalte le-am uitat,
împăratu-ngrijat foarte de al său iubit fecior,
Că-i rămâne după moarte un prea prost moștenitor,
Pe miniștrii săi în grabă îi adună pentru el,
Cere sfat și îi întreabă să-l învețe vreun fel
Ce să facă, din ce parte s-aducă vrun iscusit.
Ca să-l poată-nvăța carte cu vrun metod osebit.
I-au zis miniștrii: -'mpărate, e un filosof aici,
Cu ștIInți prea minunate la orice vei sta să-i zici;
El ne-a învățat la carte pe copiii noștri toți,
Și am vrea să avem parte de el și pentru nepoți;
Pe dânsul, de vei, îl cheamă să-i vezi duhul cel înalt
Și dă-i copilul în seamă fără să mai cauți alt.
Acest sfat dar ascultându-l, împăratul a trimis
Și pe filosof chemându-l de față așa i-a zis:
- Am auzit pentru tine că ești om prea iscusit
Și toți te vorbesc de bine, toți zic că ești procopsit;
D-aceea cu râvnă mare te chem și te rog și eu
Cu asemenea urmare să-nveți și pe fiul meu;
Și văzând că-ți pui silința mai curând a izbuti,
Pe cât îmi va fi putința, și eu îți voi răsplăti.
- Preaslăvite împărate, - filosoful i-a răspuns -
Toate sunt adevărate câte de mine v-au spus,
Dar acum sunt bătrân foarte, nu mai sunt tânăr c-atunci,
M-am apropiat de moarte, nu mai am gust să-nvaț prunci,
M-am dat acum pe odihnă, voi să trăiesc liniștit,
Să-mi petrec viața-n ticnă, că destul am obosit;
Fug de zgomot, de nepace, singurătatea iubesc,
Slugă chiar să am nu-mi place, ca să nu mă necăjesc;
Dar ca să nu calc cuvântul și hatâru-mpărătesc,
Voiesc, de va vrea și Sfântul, pe cât poci să vă slujesc.
Trimiteți-l dar la mine, rog să nu fiu strămutat,
Că precum v-am spus, nu-mi vine să vi-l învăț la palat.
împăratul zise: - Bine, fie și așa cum zici,
Să urmeze și la tine, dacă nu te-mpaci aici;
Dar însă îți dau de știre nu cumva să-l necăjești,
Să-l bați, să-i dai dojenire, ori la el să te răstești,
Ci voi cu economie învățătură să-i dai,
Toat-a ta filosofie cu bine să i-o predai.
După ce-mpăratul zise către filosof astfel,
A doua zi își trimise și pe fiul său la el.
Cum veni, îi dete carte, pe un scăunaș îl cinsti,
Și îl puse la o parte, poruncindu-i a citi.
Nu apucă să-i arate, ș-indată s-a pomenit
Că câțiva inși din cetate spre vederea-i au venit;
După ce ceva vorbiră, filosoful a voit
Ca cu ceia ce veniră să puie de gustărit
(Că pe atunci, cum să vede, cafea nu obișnuia,
După cum astăzi se crede că n-ar putea fără ea):
Și neavând să-i slujască vreun fecior sau argat,
Puse ca să-i poslușască feciorul de împărat;
Îl îndreptă pe fereastră, dându-i în mână un ban,
Zicându-i: - Na, ține asta și mergi colea la băcan
Să-ți dea mezelicuri, pâine și o carafă de vin,
Cusurul mi-l va da mâine, du-te și mai curând vin'.
Deci după ce le aduse masă, tacâmuri a pus,
Stolnic, paharnic le fuse, până mai către apus,
Că ei dacă s-apucară de vorbă și de lung sfat,
De sluga lor își uitară că slujește nemâncat.
Și auzindu-l că plânge la spatele lor de post,
Îi zise: - Vino de strânge ș-învață să nu fii prost;
Apoi mergi și tu acasă să mănânci și să prânzești,
Dar să nu spui că la masă te-am pus să ne poslușești.
Și dimineață te scoală, ziua pan' nu s-o-nălța,
Să vii mai curând la școală s-avem vreme d-a-nvăța.
Plecând copilul se duse cu plânsete, cu văitat,
Și pe rând mume-sii spuse cum l-a întrebuințat
Mumă-sa mâinile-și frânge, spusele lui ascultând,
Merge la-mpăratul, plânge, bocindu-se și strigând:
- Vai de mine, împărate, alt dascăl n-ai mai găsit,
De l-ai dat să-nvețe carte la un nebun și lipsit?
Filosofu-n grab să vie, împăratul l-a chemat,
Și l-a-ntrebat cu mânie de ce astfel s-a purtat.
- împărate, știut fie - răspunse cel învățat -
Că azi din filosofic o lecție i-am predat;
De aceea fiți în pace, lăsați să-l învăț cum știu,
Dacă voiți și vă place să aveți înțelept fiu.
Se domoli împăratul și îi zise: - Negreșit,
D-aceea-ți dedei băiatul, ca să-l faci desăvârșit.
Se făcu zahăr amarul cu cele ce s-a mai zis,
Și a doua zi școlarul la școală fu iar trimis.
Filosoful primindu-l iarăși d-a citi l-a pus
Și în casă încuindu-l la trebile lui s-a dus.
Prea mare fiind orașul, abia s-a-ntors înserat
Și găsi pe coconașul plângând acasă-ncuiat.
- Ai, mergi de mănâncă pâine - îi zise - și prost nu fii
Și aibi în grije ca mâine de dimineață să vii.
Se duse iarăși băiatul plângând ca-ntâi, cum am zis,
Aude și împăratul că l-ar fi ținut închis,
Se necăjește și cheamă pe filosoful pe loc,
Îl întreabă să dea seamă de ce-și bate de el joc
El răspunse: - Să nu fie vrodată eu joc să-mi bat,
Ci azi din filosofic iar o lecție i-am dat;
Și împărăția voastră nu mă socotiți nerod,
Că filosofia noastră are osebit metod.
Se gândește împăratul, ciudate lucruri îi par,
Și zise către băiatul să meargă la școală iar.
A treia zi viind iară feciorul de împărat,
L-a luat și până seară după sine l-a purtat;
Pe unde avea să meargă, sta în loc ș-îl întreba:
- Știi tu astă piață largă cum să numește, au ba?
Când îi tăcea la-ntrebare, zicea: - Nu fii dobitoc,
Asta e piața cutare, asta e cutare loc.
Mai mergând întreba: - Știi tu cum se cheamă acest pod?
Când răspundea că nu știe, îi zicea: - Nu fii nerod,
Asta e podul cutare, asta e cutare han.
Colea șade un domn mare, iar dincoaci cutare ban.
Acestea zicând intrară într-un loc care i-a spus
Și pe copilul la scară ca să-l aștepte l-a pus.
Unde filosoful iară să șază a trebuit,
Și tocmai cam către seară ca să plece a ieșit;
Bietul școlar, vai de dânsul, flămând în frig așteptând,
Îl găsi îngânând plânsul, tremurând și suspinând.
După ce merse acasă, porunci către școlar,
Zicând: - Mergi și tu la masă, dar vezi mâine să vii iar.
Cum se duse iar băiatul, plângând mume-sii a spus,
Auzind și împăratul, a trimis și l-a adus.
Îl întrebă ca să-i spuie de ce l-a purtat astfel.
El răspunse: - Alta nu e, decât lecții pentru el.
- Nu-ți poci lecția pricepe, - împăratul îi rosti -
Eu știu că omul începe întâi de la a citi.
- Și aceasta o să fie, - înțeleptul a răspuns -
Dar la o filosofic cititul nu e d-ajuns.
Am să-i predau și moralul când l-oi pune la citit
Și întâi materialul adunăm pentru vorbit.
Se muie iar împăratul cu câte el i le-a zis
Ș-a patra zi pe băiatul la școală iar l-a trimis.
Deci cum sosi el la școală, dascălul ia o nuia
Și îi dă pe pielea goală vreo câteva cu ea,
Zicând: - Mai spui altă dată p-acasă câte fac eu?
Mai superi mumă și tată și să voiești răul meu?
Aceste și alte dară zicând câte i-a plăcut,
I-a dat drumul către seară să se ducă și bătut.
Pân-aci toate ca toate, împăratul le-a iertat,
Acum să vedem ce poate mintea unui învățat!
Că cum auzi-mpăratul de cele ce s-au urmat,
Că i-a și bătut băiatul, cu totul s-a turburat,
Și nici vm-n față să-i vie filosoful cel pârât,
Ci porunci-n pușcărie să-l bage numaidecât.
Ca a doua zi să-l piarză judecându-l cu divan,
Să-l spânzure și să-l arză ca pe un vrăjmaș tiran.
Așa a doua zi dară împăratul poruncind,
Miniștrii se adunară ca să-l judece voind;
Deci întrebă împăratul, uitându-se rău la el,
Zicând: - Spune, căci băiatul mi l-ai pedepsit astfel?
- Preaslăvite împărate, aste filosofii sunt,
Și că sunt adevărate ascultați al meu cuvânt.
- Ce fel de filosofic, că tu chiar cum a venit
L-ai pus paharnic să-ți fie și stolnic de târguit?
-împărate, așa este, eu nu o tăgăduiesc,
Dar i le-am făcut aceste vrând ca să-l înțelepțesc,
Adică: când va ajunge mâine-poimâine-mpărat,
Masa să nu îndelunge, șezând la chef ne-ngrijat;
Iar supușii pe d-o parte flămânzi împrejur să stea
Ș-alții pe d-altă parte împărăția să-i ia.
- Bine, bine, așa fie, - împăratul iar i-a zis -
A doua zi, spune-mi mie, de ce l-ai ținut închis?
- Ș-asta e filosofic, lecția proastă nu-mi e,
Când va fi-mpărat să știe și închisoarea cum e,
Iar nu pentr-un fir de ață or d-altceva vinovat,
Să-l ție pe toată viața în pușcărie băgat.
- Și aceasta așa fie, - împăratul a urmat -
De ce ca p-o slugă ție a treia zi l-ai purtat?
- Ș-aceasta e filosofic, căci prin oraș l-am purtat
Și poduri ș-alte să știe i-am spus și i-am arătat,
Iar nu dacă să va face mâine-poimâine-mpărat
De oricare cum îi place să fie de nas purtat.
- Bine, bine, ș-asta lasă, - împăratul zise iar -
într-atât de mult nu-mi pasă, fie cum zici, n-am habar;
In sfârșit dar spune-mi mie de ce pricină să-l bați?
- Ș-asta e filosofic ce trebuie la-mpărați,
Ca nu cum îi este vrerea pe vinovați a-i munci,
Să știe ce e durerea, puține a porunci,
Iar nu ca la jucările să strige: dați și iar dați,
Că "cinci sute de nuiele lesne în spate la alți".
- Lasă ș-asta la o parte, - împăratul iar a zis -
Dar n-o să-l înveți la carte, prin urmare și la scris?
- Anevoie, împărate, că prea mult e răzgâiat,
El de vorbă nu se bate, ține ce a apucat;
Dea cerul să aveți parte de fiul-vă cel iubit,
Dar eu mai lesne-nvăț carte pe un urs nenărăvit.
Se turbură împăratul auzind acest cuvânt
Și răcni-ncât tot palatul s-a clătit pan' la pământ,
Zicând: - Auziți necinste! Vedeți în râs cum mă ia?
Să cade așa cuvinte să zică-naintea mea?
Să-ntoarce către el iară și îi dă acest răspuns:
- De vreme ce tu zici dară că mai lesne-nveți un urs,
Să înveți, iar de nu, moarte, aceasta îți hotăresc!
Zise el: - Bucuros foarte, v-am spus că eu primesc;
Dați-mi un urs, dar nu mare, ci să fie mititel,
Ș-în trei luni cu-ncredințate vă dau examen cu el.
După ce aceasta zise, împăratul hotărât
Pentr-un ursuleț trimise ș-au adus numaidecât;
Cu soroc, cu legătură deteră pe dobitoc
La a cărții-nvățătură, și-el îl primi pe loc.
Acasă dacă îl duse, cumpără piei de cizmar
Și să facă carte puse pentru noul său școlar.
Făcând aceasta, aduce, bagă fleici prin foi de rând
Ș-îi dă ursului să-mbuce foaie cu foaie-ntorcând.
Ursul, cum e din natură, fleica când vrea să o ia,
Ca, când ar citi din gură căuta și mormăia.
Mâncarea lui totdeauna din acea carte fiind,
Nici nu împlinise luna ș-îl vedeai mereu citind.
Oricând flămânzea, de voie cartea în mână luând,
Prefira foaie cu foaie și mormăia, fleici cătând.
Așadar viind sorocul ursul examen să dea,
Se rândui ziua, locul și toți adunați ședea.
Iată și dascălul dară cu școlarul său cel mic,
Cărui trei zile de vară nu îi dedese mertic
Și din acea adunare la nimeni nu se uita,
Decât la orce mișcare la dascălul său căta.
împăratul cu mirare la ursuleț tot privind
Aștepta cu nerăbdare ca să-l vază și citind.
Și pravila-mpărătească având pe masă aci,
Ca să-l puie să citească dascălului porunci.
Ursul pravila cum vede, că e cea cu fleici gândind,
Ca un flămând se repede, o ia-n mâini nezăbovind,
O deschide și apucă să mormăiască în loc,
Negăsind nimic de bucă, întoarce foi într-alt loc.
Stă, mormăiește în carte, nu găsește iar mertic,
întoarce ș-în altă parte, și iar nimic și nimic.
Răsuna de râs palatul d-acest școlar curios
Și îi zise împăratul: - îl văz, citește frumos,
Dar nu putem înțelege zisele lui nicidecum,
în ce limbă ș-în ce lege ne citește el acum?
- în limba lui, împărate, - zise dascălul grăind -
Cum scrie aci curate le tălmăcește citind.
Atunci zâmbind împăratul necazul s-a răsipit
Și ieftinei pe vinovatul cu daruri l-a slobozit.
Care va să zică:
Mult mai lesne se învață un dobitoc simțitor,
Decât să ia de povață un neînțelegător.
După proverbul turcesc:
Annaiana bir sivrisinec sazdâr.
Annamaiana daul, zurna azdâr.
Adică:
Celuia ce înțelege țânțaru-i e trâmbițar,
Iar celui ce nu-nțelege, tobe, surle-s în zadar




Despre invatatura - Despre invatatura
Despre invatatura - Povestea vorbii


Aceasta pagina a fost accesata de 635 ori.