Autori > Anton Pann


Despre obraznicie si calicie - Povestea vorbii



Un călător într-o vreme lângă un sat înserând
Trase aci la o casă, femeii sălaș cerând.
Femeia însă răspunse, zicând: - Nu poci, dragul meu!
Că bărbatul mi-e la moară și-s singură numai eu.
- Și ce vătăma - el zise - să primești un drumaș,
Carele nu-ți cere alta, decât numai un sălaș?
- Adevărat, - ea răspunse - așa e după cum zici,
Că de te-oi primi-n casă, nimica nu o să-mi strici.
Decât nu e cu cădere unei tinere femei
Să doarmă cu altu-n casă, când e dus bărbatul ei.
- Nu, nu dragă, - el îi zise - nu cer cu tine-ntr-un loc,
Mă mulțămesc aci-n tindă și la ziuă plec pe loc.
Se înduplecă femeia, auzind acest cuvânt,
Și zise: - Așa să poate, tot ești l-adăpost de vânt.
El așezându-se-n tindă, ca un foarte mulțămit,
Ea se închise în casă și mai mult nu i-a vorbit.
Pe la miezul nopții însă el, neliniștit de gând,
Se sculă, bătu în ușe: - Lele, lele - 'ncet strigând -
Fă bine și îmi deschide, te rog pentru Dumnezeu,
Că vântul bate prea rece și mor tremurând mereu,
Ci lasă-mă după ușă, că tot e-n casă oricum,
Nu-ți face păcat cu mine, să mă duc bolnav pe drum.
Femeia fiind miloasă, deschizând, îl primi,
Că aci, precum ceruse, după ușă a dormi.
Nu trecu două minute ș-începu iar a striga,
Zicând: - Lele! lele, dragă! îndrăznesc a te ruga,
Că tot ț-ai făcut pomană și în casă m-ai băgat,
Fă bine-ncai de mă lasă să viu acolo supt pat,
Că prin crăpătura ușii vine vânt săgetător
Și m-a înghețat cu totul, de tremur parcă să mor.
Femeia cea-ndurătoare iarăși se milostivi
Și supt patul ei să doarmă nu i să împotrivi.
Trecând însă puțin încă, iar îl auzi strigând:
- Lele, lelișoară dragă! și aci mor tremurând,
Că vine vânt și mai rece din peretele crăpat,
Ci fă bine de mă lasă într-un colțișor în pat.
Păn-aci văzând femeia că i-a vorbit tot cinstit
Ș-într-un colț aci în patu-i să doarmă l-a-ngăduit.
Dar el, neastâmpăratul, în pat dacă a trecut
Și văzând-o că ea toate voințele i-a făcut,
își lungi nasul și zise: - Dragă lele! tot mi-e frig,
Aici încă mai rău tremur, uită-te cum mă-ncovrig,
Ci tot ț-ai făcut pomană, te rog fă-o-ncai deplin
Și mă lasă lângă tine să mă încălzesc puțin.
- Omule! - femeia zise - dar prea obraznic ai fost,
întâi ceruși numa-n tindă să te las la adăpost,
Apoi ceruși după ușă, și de acolo supt pat,
Până în cea după urmă, cerând, ș-în pat te-ai urcat;
Eu iar ți le-mplinii toate, gândind că ești om cinstit,
Dar tu, că ț-am făcut bine, de proastă m-ai socotit,
Și în loc de mulțămire, ca un om nerușinos,
Te-ntinzi cât nu ți se cade cu obrazul tău cel gros.
Zicând astfel ieși-ndată, strigă să vie Grivei,
Îl arată pe streinul cel lungit în patul ei,
Și sumuțându-l asupra-i, și el iar cum îl zări,
Îl făcu-n grab să nu știe ușa cum a nimeri;
Auzindu-i lătrătura și frații lui din vecini,
Sărind și ei deșteptară cățel, purcel și găini;
Și așa toți cu paradă, cu muzică de lătrat,
Cu subțiri și groase glasuri, îl petrecură din sat.
Obraznicului însă
Orice o fi nu-i pasă,
Unde o ieși să iasă.

Porcului aci îi dai bice,
Și el se-ntoarce și zice;
Anțerț mă bătea p-aicea.
Omul obraznic,
Cineva ori de-l cinstește,
Ori cu vorbe-l ocărește,
El una le prețuiește.
Îl vezi numai,
Îți stă înainte cu cracii
Ca ursu-n spinarea vacii.
Și
Nu-ți mai caută-n obraz,
Îți dă cu liuleaua-n nas.
Și
îngroașe obrazul.
Ia rușinea-n nas în fiece ceas.
Că este
Cu obraz gros și semeț
Și cu gură de orbeț.
Însă
Orișice obrăznicie
Curge tot din mojicie.
Și
Tot cam după neam merg toate,
Din ce este nu-l poți scoate.
Căci
Calicu-mpărat s-ajungă,
Cât de mulți bani s-aibă-n pungă,
El până când nu va cere,
Nu mănâncă cu plăcere.




Despre obraznicie si calicie - Despre obraznicie si calicie
Despre obraznicie si calicie - Povestea vorbii
Despre obraznicie si calicie - Povestea vorbii


Aceasta pagina a fost accesata de 314 ori.