Autori > Victor Popa


Radu Beligan - Victor Ion Popa




16 iulie 1938. Terminasem primul an de Conservator si ma aflam in vacanta in muntii Apuseni, la Brad, unde taica-meu era sef de gara, cand am primit o telegrama: "Veniti neaparat Bucuresti duminica dimineata. Angajament. Victor Ion Popa"
Am recitit de nenumarate ori textul, gatuit de emotie. Voiam sa cred in miracol si ma temeam de o farsa: de unde ma putea cunoaste Victor Ion Popa? Dra telegrama era autentica. Victor Ion Popa ma vazuse in rolul lui Ludovic al XI-lea din Gringoire, al lui Theodore de Banville, pe scena Teatrului National (cel vechi, bombardat de hitleristi), in productia clasei Luciei Sturdza-Bulandra. Retinuse in tanarul care voia sa devina tragedian posibilitatea unei vocatii comice. M-am prezentat, infiorat de toate nadejdile si coplesit de toate sfielile. Si astazi imi bate mai tare inima cand trec prin fata casei batranesti, austere, din Strada Scoalei, unde se adunasera actorii convocati de Victor Ion Popa. I se incredintase conducerea unui nou teatru si trupa, alcatuita cu o rara stiinta a ansamblului, numara multi incepatori. Debutantul a avut, asadar, sansa unica de a fi calauzit la cei dintai pasi de aceasta personalitate pentru care teatrul nu avea secrete.
Ucenicul isi asculta fascinat maestrul. Vedea in el o autoritate stiintifica si un vrajitor, cucerit deopotriva de rigoarea demonstratiei si de expresia ei incandescenta. Victor Ion Popa ne invata in repetitii memorabile cum sa talmacesti pe scena ezitarile inimii si tresaririle inteligentei, cum sa exprimi intr-o privire un peisaj si sa schitezi intr-un gest nedefinitul unei stari sufletesti. Imi amintesc ca, intr-un rand, ne-a aratat nouazeci si opt de posibilitati de a sugera o atitudine doar prin felul cum te asezi pe scaun; iar altadata ne-a demonstrat vreme de doua ceasuri infinitele nuante care compun substanta tacerii.
"In dictiune", ne spunea el, "defectul cel mai mare pe care il au actorii in general este ca apasa pe anumite cuvinte, atunci cand ideea este raspandita pe intreaga fraza". In termeni profesionali, noi spunem ca actorul "se agata de cuvinte". Victor Ion Popa mi-a spus o repetitie: "De ce te agati de cuvinte ca si cum te-ai ineca? Inoata!"
Elogiind finetea pedagogului, n-as vrea sa diminuez meritele unice ale artistului. Victor Ion Popa este autorul unor spectacole care, la vremea lor, au insemnat mari biruinte ale scenei romanesti. In adevar, Volpone, Henric al IV-lea (Pirandello), Periferie, Simnunul ori Azilul de noapte se inscriu printre cele mai stralucite reprezentatii europene din descolul al patrulea, cu nimic mai prejos decat cele ale lui Stanislavski sau Reinhardt. De altfel, celebrul tragedian Paul Wegener, dupa ce a asistat la Azilul de noapte pus in scena de Victor Ion Popa, l-a imbratisat pe regizor si a declarat: "Victor Ion Popa se afla pe linia marilor regizori europeni. La Berlin, tanarul acesta ar ajunge celebru in trei ceasuri".
Daca printr-un miracol (pe care aceatsa arta a tuturor miracolelor - teatrul - este incapabila sa-l produca) am revedea spectacolele lui Victor Ion Popa, am observa indata ca multe dintre tendintele inovatoare ale ceasului de astazi au fost experimentate de regizor. Din pacate insa, arta scenica nu se inregistreaza decat pe pupila si timpan, iar trecerea anilor toceste inevitabilul, prin suprapuneri succesive, acuitatea imaginilor vizuale si auditive. Cand piere o generatie, ramane numai amintirea controversata a celor ce au dominat efemer in cea mai efemera dintre arte. Iata de ce simt nevoia sa mi-l amintesc pe Victor Ion Popa.
A fost si a ramas pentur mine o nimicitoare individualitate, sinteza scanteietoare a nenumarate daruri. Autor, talcuitor, regizor, actor (l-am vazut in rolul lui Cadar!), scenograf, costumier, desenator, caricaturist, pictor, sculptor, omul acesta era facut din plamada armonioasa a spiritelor unviersale. Numai asa, se intelege cum, la rascrucea atator vocatii, nu s-a pierdut pe sine, iar tensiunea atator daruri nu a devenit un obstacol, ci un fericit echilibru.
Cel care in clasa a doua de liceu ("Liceul internat" din Iasi, in care am invatat si eu!) juca in Millo Director, scria si desena inca de la 14 ani, iar inainte de a da bacalaureatul punea in scena Revizorul a sesizat de timpuriu ca numai o seriozitate riguroasa, intransigenta, o munca intensa si disciplinata pot tine in frau si unifica atatea disponibilitati. Personalitate cristalizata la o varsta care insemna pentru altii incertitudine si dibuire, el a invatat ca usurinta poate deveni demonul rau al creatiei sale si ca numai o energie exceptionala il poate salva si implini ca artist.
In lumina acestui adevar si-a educat curiozitatea pentru ideile generale si si-a desavarsit formatia culturala, plecand totdeauna de la izvoarele "de mana intai". Tanarul a evitat lecturile facile, vorbaria de prisos, si s-a sechestrat de buna voie intr-o munca istovitoare. Astfel a reusit o mare victorie - nu talentele l-au stapanit, ci el a stapanit talentele, iar asta a invadat in intregime aceasta viata si a transfigurat-o.
Victor Ion Popa m-a facut sa inteleg ca hrana necesara vietii unui actor este cultura. Datorita lui am simtit ca daca nu ai discernamantul necesar ca sa apreciezi frumusetile, minunile artelor plastice, ale muzicii, ale arhitecturii, daca nu esti in stare sa te emotionezi si sa intelegi, incetul cu incetul, misterele capodoperelor, mai bine nu te apuci de meseria asta!
Dintre zecile de imagini pe care numele sau mi le evoca, una se impune inaintea tuturor celorlalte.
Il vad stand la masa de lucru din stefar afumat, in fata unei scrumiere ticsite de mucuri, cu o ceasca de cafea plina langa un termos imens. In incaperea cat chilia unui calugar - situata in spatele scenei - cu peretii acoperiti de afise, de schite, cu rafturile gemand de carti, un om cu fruntea inalta si brazdata se plimba, isi aduna gandurile printre rotocoalele de fum, le ordoneaza si - fulgerator - le transcrie. Este mereu intr-o febra a creatiei care nu cunoaste ragaz, este mereu intr-o afirmare a fecunditatii care nu cunoaste odihna.
Victor Ion Popa nu iesea cu saptamanile din teatru. Noptile si le petrecea scriind, desenand, zilele - pe scena sau in ateliere.
Spirit prin excelenta activ, dinamic, refuza pauza, chiulul, somnolenta, si nu accepta transferul de responsabilitati.
"Ma odihnesc de o munca prin alta munca", mi-a spus intr-o zi. Supraveghea el insusi totul, cu patima, cu indarjire si parea sa ni aiba alta viata decta teatrul. Si, daca ma gandesc bine, nici n-a avut alta.


Radu Beligan - Intre acte, op. cit., pag. 85-88




Radu Beligan - Victor Ion Popa


Aceasta pagina a fost accesata de 371 ori.