Autori > George Zamfirescu


Maidanul cu dragoste - Capitolul 06 - Soarele murise cu maracinii si copilaria




La inceput a fost primavara


Capitolul 6. Soarele murise cu maracinii si copilaria



Primăvara intrase pe bariera orașului ascunsă în pelerina nopții și fără veste, cu ploi repezi, să spele copacii și acoperișurile de albul murdar al zăpezii și să gonească de pe maidane - în stoluri, cum veniseră, ciorile.

Mama deschisese geamul și ne trezise din somn.

- Primăvara, Puișor!

- Unde?

Întrebasem buimac, cu visul încă rămas în gene. Mă dezmeticisem tîrziu, și bătusem cu pumnul mic în zidul tare și aspru dintre noi și Mădălina.

- Lenoro, a venit primăvara!

Dar fata cu păpuși de cîrpă și plîns de pisică bolnavă nu mi-a răspuns. Știa oare, Lenora, ce e primăvara? Ea trăise, pînă atunci, laolaltă cu guzganii și gîndacii, între patru ziduri umede, floare veștedă în igrasia pereților. De cînd se mutase spălătoreasă în odaia de alături, fata ei nu trecuse pragul gangului. Cînd încerca să se joace în curte, o usturau ochii de lumină. N-o încercase încă dorul de ducă, nu evadase în imperiul florilor cu puf violet, nu se tăvălise prin iarbă și nu-și lipise tîmpla de pămînt, să-l simtă zvîcnind ca o inimă, nu se scăldase în valurile verzi ale cîmpului, nu se murdărise în praf și nu se spălase în spuma de la canalul mic, nici nu așteptase soarele sub pod, tristă că mor mărăcinii și ciulinii și veselă că vor învia cînd se vor topi zăpezile și va sparge Făt-Frumosul maidanelor, carapacea de broască țestoasă a norilor.

De opt ani, pentru acest fruct al întunericului, încă nu se făcuse primăvară...

Darabana ploii, pe acoperișuri, suna ca un cîntec de izbîndă.

Puișor a scos pumnii pe fereastră, i-a umplut cu apă de la burlan și m-a stropit, pe frunte și în sîn.

- Botezul reînvierii, mînzule!

Am spus, pentru tata și primăvară: "săru-mîna"...

Afară era un zvon ca o fugă de pitici cu clopoței minusculi în ciucurii de la opinci. Ascultam pentru întîia oară pămîntul respirînd adînc, ca un salahor în somn fără vise, în ajun de sărbătoare. Se desfăceau în ploaia caldă bulgării înghețați, ca mugurii și se înălța spre cer, din țărînă și copaci - prinos adus vraciului stăpîn peste moarte și renaștere - un neastîmpăr pretutindenesc, în care se împletise mersul ca un fir de paing al gîzelor, cu dansul despletit al sălciilor.

Urca în mine și în copacul pitic de la geam, viața - forța ce avea să despice în curînd, cu sabia firului de iarbă, piatra.

Mă îmbrăcasem cu pantalonii, să-mi fie mai ușoară fuga pe maidane, cînd s-o lumina și mă trîntisem peste plapumă, cu palmele sub cap, așteptînd să răsară soarele.

Cinci luni dorisem, în carcera sălii, sub ochii de spion și de spaimă ai bătrînului cu gura strînsă ca o pungă, clipa eliberării.

Știam sigur că nici Fana nu doarme. Sta la pîndă, cu tumultul primăverii de afară în inimă și în tîmple. Aștepta soarele, ca mine. Mîine îl vom privi de mînă, răsărind de peste depoul de mașini și ne vom bucura ca păgînii, țopăind în jurul focurilor aprinse pe ruinele rampei de vinuri din dosul cazărmilor.

Eram așa de dornic de evadare că, în imaginația mea de atunci, se topeau zăpezile în cîteva ore, se încrucișau poteci printre bălăriile crescute și înflorite ca prin farmec și se încălzea apa la stăvilar cu prima rază de soare, lunecată pe strălucirea undelor ca o rîndunică în zbor - să ne putem spăla de toată murdăria celor cinci luni de viață moartă.

Visam să trecem de la iarnă la primăvară cu un singur pas, ca la șotron.

Soarele, însă, a uitat să răsară a doua zi. Grămezile de zăpadă rămăseseră în curte, ca în ajun, cu gunoiul în vîrfuri. Ploua mărunt, acum, ca toamna, iar ciorile se strigau pe nume, plutind în burnița dimineții ca niște petice furate de vînt din vitrina unui dricar, smulse de un vîrtej în înălțime și lăsate apoi să cadă, plutind alene și în stoluri, peste mahala.

Primăvara ne mințise pentru întîia oară.

Rămăsesem în prag, trist și mă uitam spre cer, fără gînd.

Fana îngîna în fiecare toamnă, cînd așteptam singuri sub arcada podului: "să vezi că nu mai răsare soarele!" Îmi rămăsese în amintire glasul ei, ca un cîntec de goarnă după dricul unui soldat prost și flăcău. Suspinam, cu un țurțur de gheață în mînă: "să vezi că, primăvara asta, nu răsare soarele pentru noi"...

Sloiul rece mi se topea în palma caldă. Prelinsă printre degete, apa îmi picura pe vîrful piciorului gol, ca lacrămile.

Fana a venit la noi pe la prînz. Se așezase lîngă mine, pe scăunel, fără cuvînt. Era palidă. Plînsese. Umblase desculță prin zăpadă și tremura, strînsă sub broboadă.

Ne împărtășisem totdeauna gîndul bun și întristările. Trăisem unul prin altul, chip resfrînt în două oglinzi paralele.

Cînd plecam la ispravă prin grădinile sîrbilor, fata sărea gardul o dată cu mine, ca o umbră și nu mă lăsa singur, între dulăi și în mîna paznicilor cu șalvari. Eram mai voinic, mai temerar, dacă o știam alături.

Învățasem să înot dar nu mă tentase niciodată aventura. Cînd am zărit-o pentru prima oară pe Fana, însă, cățărîndu-se pe parapetul stăvilarului, am simțit un zvîcnet ca o poruncă în inimă și, fără să am timp să mă întreb ce fac, m-am pomenit dus, încins de soare și de încordare. M-am săltat în vîrfuri și am sărit, o dată cu, ea, în gol. În cădere, am văzut gîrla răsturnîndu-și ma-lurile și urcînd, ca o gură haotică de animal. Apa s-a despicat pe lîngă noi, plesnind ca un bici cu sfîrc de mătase și m-am dus la fund, amețit. N-am mai știut de mine. M-am trezit plutind pe spate, cu brațele desfăcute, ca o broască izbită cu piatra de la praștie în cap.

Fana mă căutase în adînc, mă prinsese de păr și mă trăgea la mal.

Mă întinsesem, istovit, în răcoarea înviorătoare a ierbii.

- Nu-i nimic - zîmbise fata, bătîndu-mă pe obraz, repede și ușor - e bine c-ai avut curaj să sări de pe balustradă. Asta e una la mînă! A doua oară o să ieși singur din vîltoare. Așa-i la început...

Se întorsese lîngă mine, peste cîteva clipe, cu un măr. Înotase pînă dincolo, în livada sîrbilor și îmi adusese, recompensă că avusesem tăria să înfrunt primejdia de dragul ei, un fruct cărnos, mustind sub pielița ca obrazul ei rumen. Trecînd prin apă, Fana îl ținuse în gură iar mărul păstrase urmele dinților.

Mușcasem din el cu o foame în care, pentru întîia oară, mi-am simțit sufletul flămînd.

Recunoscător, i-am întins jumătate din fruct.

- Na, mănîncă, fiin'că m-ai scăpat de la înec. Dacă nu erai tu, acum mă ciuguleau peștișorii și mă sugeau lipitorile.

Fana a răspuns simplu, scuturînd părul ud pe umeri:

- Nu te lăsam eu la fund! Secam stăvilarul cu gura și tot te scoteam afară.

Mi-a venit să plîng și am rîs, lipind mărul de gura ei, ca de un fagur cu miere și înfulecîndu-l apoi cu o poftă crescută neînțeles în mine. O primă cuminecare în dragoste, visată și împlinită ca un joc cu o fată, un băiat, un fruct și o tiflă pentru moartea ce trecuse prin mine și pe lîngă noi, ca un frig în oase și ca un nor plutind cu umbra după el, sub soarele pe care numai noi știam să-l implorăm, cînd se înclina spre dealul Co- trocenilor, să nu ne fure lumina ce-o adunasem sub pleoape și în bronzul trupurilor cu neastîmpăr încă neînțeles în sînge.

Cucerisem, prin Fana, faima unui mare curaj (ea singură știa să mi-l insufle) iar fata răzbuna, prin mine. glumele obraznice ale tovarășilor de joacă. Haimanalele ne chemau cu un singur nume pe amîndoi. Numai cu unul din noi se sfătuiau, siguri că răspunsul meu e cuvîntul ei, iar jocul ales de fată era mai dinainte ales de mine.

Cînd se întîmpla, uneori, să plec singur pe maidan, eram stîngaci, plictisit, fără haz. Dacă mă certam cu cineva, un plod din gloată striga la potrivnic: "nu da, că-l doare pe el, aici și plînge - Fana acasă"! Nu mă îndoiam că, în gluma lui răutăcioasă, e un adevăr. Iarna, cînd eram singur în sală și trist, eram sigur că fata e tot așa de singură și tristă. Plecam, desculț prin zăpadă și cu gîtul gol în viscol, să văd ce face. O găseam în magazie, stînd pe butucul de spart lemne, cu fruntea în palme.

Nu o întrebam de ce plînge. Știam că iar s-a luat de păr cu Domnica. Era o taină și în viața lor. Fana ridicase numai un colț al vălului și se cutremurase. Îmi mărturisise, într-o înserare, venind spre pompă, că surorile sunt niște scroafe iar "ăla bătrîn" un porc. Se scuturase, ca de un vis urît și mă rugase să nu-i aduc aminte niciodată de ce-mi spusese și să n-o întreb, mai ales, de ce e Pascu un spurcat...

O mîngîiam, de cîte ori o găseam amărîtă și încercam s-o conving să nu se mai amestece în tărîța oamenilor. Bătrîni ca Pascu, Paler și Gore erau oameni, iar eu cu Fana copii. Între noi și cei mari săpasem un hotar prăpăstios. Plozii aveau o lume a lor, trăiau în alt univers. Așteptam să creștem cu universul în care vom rămîne, totuși, copii - stăpîni pe maidane, pe viața gîzelor, pe spuma caldă a celor două canaluri și pe adîncul de la stăvilar.

Fără îndoială că, în noaptea aceea cu ploaie repede și zvon mincinos de primăvară, se întîmplase ceva deosebit cu Fana. Tremura lîngă mine, cu ochii roșii de plîns și nesomn, ofta și-și apăsa pleoapele, în răstimpuri, cu podul palmelor.

Am întrebat-o șoptit, ca o mîngîiere.

- Scandal cu... ăla bătrîn?

Nu mi-a răspuns.

- Cu Sultana sau Domnica?

Și-a mușcat buzele, cu un fior de frig în tot corpul și a tăcut.

- Atunci?

Fata a deslipit buzele tîrziu.

- Mama! A zis că anul ăsta nu mă mai lasă cu tine, pe coclauri...

Un moment, am avut impresia precisă a unei precipitări în gol. Ce farmec ar mai fi păstrat viața pentru mine, fără sora mică? Ce bun și ce frumos ne-ar mai fi rămas pe pămînt, dacă o gură rea de cotoroanță oloagă ne fura jocurile printre mărăcini? Fana nu mai merge pe maidane și n-o să mai despice aerul, arc zvîrlit între parapetul stăvilarului și gîrlă, era - în logica mea de atunci - o veste imposibilă, ceva sinonim cu aiureala lui Coadă, un nebun ce se jura că vede trenul mergînd cu roatele pe cer sau cu gluma fără haz a lui Tănăsică, sluga de la birt, care năvălise într-o seară în curte cu părul vîlvoi, să ne anunțe că Dîmbovița se plictisise curgînd de la Ciurel spre oraș și-și întorsese apele galbene și tulburi, pe un drum nou, de la canale spre stăvilar.

În definitiv, ce importanță avea c-o amenințase bătrîna pe fată că n-o mai lasă pe maidan? Întorsese sluga cursul gîrlei, numai cu o glumă de prostănac cu urechile clăpăuge? Ridicasem din umeri, zîmbisem și ne văzusem, mai departe, de joacă și de necazuri.

- Proastă ești, Fano, dac-ai plîns tu pentru atîta lucru! Și ce dacă ți-a spus coana Tinca, azi noapte, că nu te mai lasă cu mine? Parcă mie nu mi-a spus mama, acum doi ani și acum un an? În fiecare seară mă amenința: dacă mai pleci și mîine pe coclauri, te omor! A doua zi plecam, seara iar mă amenința și a doua zi iar plecam...

Nu eram convins de ce spun. Aveam impresia că scot cuvintele din buzunare și le arunc, pe lîngă fată, boabe de porumb, în zăpadă. Le găsisem, întîmplător, la mine dar nu erau ale mele. Nici Fana nu întinsese mîna să le prindă. Simțisem, vorbind, cum crește îndoiala și cum acoperă, ca două palme flacăra unei lumînări, alt adevăr: în iarna ce trecuse, murise cineva, în mine și în sora mică.

- Acum doi ani și acum un an, Iacove, a fost altceva, că eram copii și acum e altceva, că a zis mama că nu mai suntem ce am fost acum un an. Eu am avut în fiecare lună un semn, iar iarna asta și am văzut și la tine un semn, astă vară, cînd ne scăldam.

Mă roșisem, fără să înțeleg bine ce spune.

- A zis mama, Iacove, că dacă mai umblu cu băieții pe maidan și mai stau cu tine, singură, în magazie, îmi scoate lumea ponos că sunt o stricată.

Fata vorbise rar, fără culoare în glas.

- Mama zice că, din iarna asta, sunt fată mare - că tu ai să-ncepi să-mi spui măscări și să faci, nu mi-a spus ce...

Oloaga era o nebună. O uram pentru tot răul ce-l presimțise clocotind în mine. Încercam s-o conving pe fată, ca să mă pot convinge, că tot ce spusese Tinca era o minciună. Apăram paradisul cu mărăcini și isprăvi, pe care mîna slabă și tremurătoare a bătrînei voia să-l smulgă din noi și să-l calce sub picioarele lui Pascu. Ce păcat făcusem, să fim goniți din copilărie ca răufăcătorii? Ce floare de cucută crescuse în noi, fără s-o știm și-și scursese otrava, fără veste, peste oglinda în care sufletele noastre își atingeau și îmbrățișau aripile? Ce putere ar fi putut să le despartă, ce destin de poveste cu soarele și luna trebuia să le zvîrle la apus și răsărit - să fugă apoi unul după altul, în zbor rotund în jurul pămîntului și să nu se mai întîlnească vreodată? De ce se amestecau cei mari într-o lume ce nu era a lor, de ce încercau să arunce cu noroi peste hotarul pe care noi îl adîncisem, îndărătnic, între un univers și altul? Adunam în gînd, cuvînt lîngă cuvînt - ca metaniile în șirul lui Tino Stavros - adevărul ce mă hotărîsem să-l strig în auzul tuturor:

- Lăsați-ne copilăria! Nu vrem să fim oameni ca Gore, ca simigiul, ca Tinca și Mădălina picior-de-lemn! Luați-o pe Lenora, că ea o să crească rea de gură ca Safta, răpitoare ca Gașperița și clăpăugă și proastă ca Tănăsică...

Mă frămîntam în mine dar nu eram în stare să limpezesc un singur gînd sub frunte. Parcă îmi crescuse o aripă din inimă și atîrna, frîntă, moartă de plumb - peste clocotul lăuntric. Obosisem, în cenușiul de vreme rea al înserării.

Nu mai ploua. Soarele risipise norii spre Cotroceni și le stropise dantela cu sînge. Ne uitasem în lumină, prinși de mînă, ca în fiecare primăvară, dar soarele de acum era ca un ciob de sticlă roșie, rece, departe.

Făt-Frumosul așteptat de noi murise de astă toamnă, cu mărăcinii, cu iarba, cu jocurile, cu Ciuf-Ciufulici și copilăria...






Maidanul cu dragoste - Capitolul 01 - Un copil canta cu ochii in soare
Maidanul cu dragoste - Capitolul 02 - Un glas, ca o sfasiere in noapte
Maidanul cu dragoste - Capitolul 03 - Se impletesc destine peste timp
Maidanul cu dragoste - Capitolul 04 - Un suflet crescuse rasucit si stramb
Maidanul cu dragoste - Capitolul 05 - Descifrare in palma si in vreme
Maidanul cu dragoste - Capitolul 06 - Soarele murise cu maracinii si copilaria
Maidanul cu dragoste - Capitolul 07 - Moartea isi falfaise aripa aproape
Maidanul cu dragoste - Capitolul 08 - Gura lumii numai pamantul...
Maidanul cu dragoste - Capitolul 09 - Trup de fata in sange si gand
Maidanul cu dragoste - Capitolul 10 - Dragoste si moarte, altceva nu exista
Maidanul cu dragoste - Capitolul 11 - Joc cu papusi, cu inimi si flori
Maidanul cu dragoste - Capitolul 12 - Vis pentru toti necajitii pamantului
Maidanul cu dragoste - Capitolul 13 - Mar inflorit intre Cain si Abel
Maidanul cu dragoste - Capitolul 14 - Surpriza in sobor de tate
Maidanul cu dragoste - Capitolul 15 - Cocosii anuntau triumful omului
Maidanul cu dragoste - Capitolul 16 - Si nu ne duce in ispita
Maidanul cu dragoste - Capitolul 17 - Zburase peste lume un hulub alb
Maidanul cu dragoste - Capitolul 18 - Doua suflete si un singur mister
Maidanul cu dragoste - Capitolul 19 - O noapte de pomina
Maidanul cu dragoste - Capitolul 20 - Desteptarea fara cuvant
Maidanul cu dragoste - Capitolul 21 - Popas sarbatoresc


Aceasta pagina a fost accesata de 288 ori.