Autori > George Zamfirescu


Maidanul cu dragoste - Capitolul 19 - O noapte de pomina




Se deschid tainele ca mugurii


Capitolul 19. O noapte de pomina



Scara de la pod nu era la loc. A fost necesară o echilibristică nu tocmai ușoară, ca să ajungem sus. Fana mi s-a urcat în cîrcă. Picioarele ei, cătușe, mi-au strîns mijlocul o clipă, puternic. În urmă, una din pulpe, dezvelită în efortul ce-l făcuse fata, să-mi pună talpa mică pe umăr, mi-a mîngîiat obrazul, rotundă, mătăsoasă și caldă - așa cum o dorisem în visul cu febră ce mă chi- nuise în fiecare noapte din primăvara de atunci...

Uitasem cu desăvîrșire taina ce ne adusese acolo și cum Fana îmi încălecase grumazul, am simțit, parcă lipită în ceafă, o dogoare ce mi s-a scurs repede în trup și m-a înfiorat pînă în creștet. N-am mai fost stăpîn pe mine. Am făcut cerc, cu brațele, în jurul genunchilor și am început să-i sărut, pe rînd, apăsat, robit, tremurînd. încercam un sentiment muzicalizat în mine, de risipire în atmosferă și de limpezire - acea limpiditate rară a clipei tot așa de rare ce smulge soarele din nori, după furtună și-i adună lumina în stropii mari de apă rămași, pe crengi și pe frunze, din ploaia ce-a trecut.

Fata mi-a înfipt degetele în păr, înfiorată și s-a dăruit, cîteva momente, sărutărilor mele.

- Lasă-mă, acum! Hai repede sus...

În vîrfuri, pe umerii mei, Fana a ajuns pînă la ușa podului, s-a prins cu mîinile de pervaz și cu o singură smucitură, în salt de pisică, a răușit să pună un picior în gura de întuneric de sub acoperiș. Victoria ne era asigurată, mai ales că tovarășa de ispravă găsise, parcă anume lăsată acolo, o frînghie de rufe. Îndemînatică, a legat un capăt de un cușac iar celălalt mi l-a zvîrlit jos Nu mi-a fost greu să mă urc, agățat de funie și cățărat cu tălpile pe zid, ca o dihanie.

În pod era întuneric compact. Aveam impresia că ar fi necesar, ca în apă, să întindem brațele înainte, cu palmele lipite și apoi să le desfacem în lături și spre spate, ca să ne deschidem cale prin beznă. Dus de mînă de Fana, care îmi recomandase, în șoaptă, să calc ușor, atent, să nu ne audă cei de jos și să tac, mă împiedicam de boarfe și mă loveam cu fruntea de grinzi. Cu fiecare izbitură, fata își apăsa gura în palma mea, să-și poată stăpîni rîsul. Mormăiam, îmbufnat, ocări de oloagă. Mi s-a părut o veșnicie drumul făcut pînă la locul de pîndă, în întunericul acela material, în tăcerea de mormînt, apăsătoare, ce mi se scursese, prin ochi, în toată făp-tura. La un moment dat, am simțit-o pe tovarășe tresărit lipită de mine, căutîndu-mi capul bîjbîind cu palmele prin beznă și întorcîndu-mi-l cu mîinile nesigure, tremurînd, spre umărul stîng.

Undeva, aproape sau cine știe unde, în imperiul acela al neființei, unde noi rămăsesem parcă singurele vietăți, după un cataclism, se aprinseseră două lumini rotunde, metalice, sfredelitoare.

Fana, care mă convinsese de cîteva ori, pînă atunci și în împrejurări destul de critice, că nu-i fricoasă, nu-și putuse stăpîni clănțănitul dinților.

- Ce-o fi asta, Iacov?

Mă întrebase cu o șoaptă albă, bîlbîită.

Am rămas, nu mai știu cît timp, stană - atent să prind cea mai mică mișcare a dușmanului cu făptură de vis rău, să-i înțeleg intenția din cel mai impercepti- bil zgomot, din cea mai ușoară apropiere. A doua zi, cu siguranță cei de jos ne-ar fi găsit tot acolo, strînși în brațe, cu ochii holbați spre locul în care scăpăraseră luminile cu spaimă și săriți din minți, dacă bestia cu priviri rotunde și sfredelitoare nu ar fi sfîșiat întune-ricul cu o miorlăitură prelungă, lugubră, ca să dispară apoi, cu un singur salt și pe lîngă noi, ca un duh necurat.

Fana a suspinat ușurată, cu trupul tot în destindere.

- Ptiu! O pisică... sări-i-ar...

Lac de sudoare și abia acum tremurînd de groaza prin care trecusem, am scrîșnit:

- Gașperița! Să știi că mîine o omor...

Fata nu mi-a răspuns.

Nerăbdătoare să ajungă cît mai curînd la locul știut, de unde o să vadă tot ce se petrece în casa simigiului, cu Maro și cu altcineva, ea m-a împins înainte, să ne continuăm drumul blestemat, mereu împiedicați în boarfe și izbiți de stîlpi sau de grinzi. Bîjbîiala asta prin noapte, spre o țintă ce aveam impresia că se află tocmai la celălalt capăt al lumii, mă obosise și îmi răsucise nervii. În fața ochilor, deschiși în beznă mari pînă la durere, ca să pot distinge ceva înainte, îmi jucau flăcări albastre, roșii și galbene, toate pornind dintr-un punct și desfă- cîndu-se apoi, ca o floare uriașe, în erupții de forme și culori uimitoare. Uneori mi se părea că, în întuneric, se înfiripă o palmă ce amenința cu fiecare clipire instinctivă, să mă lovească peste frunte. Palma, invizibilă dar simțită în haosul negru, la fiecare pas amenințătoare și cu fiecare pas mai terorizantă, mă schimonosise. Mă pipăiam, numai cu gîndul, așa cum mă reflectam atunci în mine: cu corpul strîmb de încordare și cu figura ca o mască de lut crud, lățită prin apăsare...

Nu bănuiam că distanța din fundul curții și pînă la poartă poate fi așa de mare, așa de nesfîrșită, cînd o parcurgi prin întuneric și nesiguranță.

- Unde dracu mă duci?

Țipasem, nestăpînit. Prinsă de umăr și scuturată brutal, fata a scîncit.

- Au, sălbăticiile! Nu vezi c-am ajuns? Uită-te jos, la picior...

Simțisem, sub talpă, un capac de lemn, prin care si- migiul, fără îndoială, se urca din casă în pod. În pătratul capacului erau cîteva puncte luminoase: nodurile de la scînduri, scoase de Fana, mai demult, ca să poată privi, prin găurile rămase, în odaia grecului.

- Culcă-te pe burtă - îmi șoptise - și uită-te înăuntru la cațaon. Da’ să nu țipi, nebunule și să nu fugi, că - pe urmă... ai să vezi...

Stam alături de o Fană necunoscută pînă atunci. Fata ce se roșise, altădată și refuzase să-mi arate piciorul, cum o rugasem, mai sus de genunchi, tremura lîngă mine acum, toată scuturată de dorință, cu cămașa desfăcută larg la piept și lunecată pe umeri, cu fusta roșie resfrîntă mult în sus, să nu o murdărească de praf, cînd s-o așeza. Deosebeam, în întuneric, linia ar- monică a șoldurilor sărutate numai de soare și albul de vis al pulpelor, pe cari le știam, de curînd, mătăsoase și fierbinți. Sfătuindu-mă cum să privesc prin gaura cu lumină, ea îmi mușcase sfîrcul urechii sau îmi aplecase capul, să-mi apese obrazul și să mi-l mîngîie, lunecîn- du-mi-l pe sînul mic, rotund, cărnos, zvîcnitor - ca și cum ar fi fost închisă în el o pasăre cu zbateri egale și puternice, nerăbdătoare să spargă mai curînd colivia și să se elibereze.

Trăiam un vis halucinant, într-o atmosferă de fantastică genună, lîngă o Fană lubrică, nerușinată, oricum bizară și îngînam mereu, surd, incapabil să-mi readun gîndurile, să mă regăsesc, să pricep limpede unde sunt și ce-i cu mine, cu ea, cu noi:

- Ce faci, ce facem, ce faci?

Fata, însă, îmi apăsa capul spre capacul de scînduri, să văd și să nu țip, să nu fug...

- Taci, Puișor-mic și prost - asta e ceva care doare și face bine...

Ne uitam, culcați pe burtă și alături, prinși de mînă, strins, încleștat.

În casa simigiului începuse, de asemeni, un ceremonial lubric, bizar, sălbatic și frumos, țipător ca o lumină crudă înfiptă în ochi.

Goală, îngropată într-o risipă de flori și dantele, mai albă și mai perfectă în năvala de păr ce-i îmbrățișase coapsele și șoldurile, ca un aur topit, Maro se părăsise cu desăvîrșire, într-o atitudine de totală contopire în extazul ce-i furase privirile umede, adînci, pline de strălucire inumană.

Tot așa de gol, dar scheletic, strîmb, arătare cu picioarele diforme și capul mare, clătinat pe gîtul sperietor de subțire, Tino se plimba cu pași egali în jurul patului pe care se crucificase nevasta, el însuși într-o atitudine de extaz, spunînd în grecește, într-un ritm anume, elegiac, poate un "cîntec al cîntecelor", închinat formelor sculpturale în cari "nici o vină nu găsise", poate o rugăciune păgînă - oricum, un simfonic sufletesc în adevăr transfigurător, ce începuse să-l îmbrace pe simigiu într-o haină luminoasă ce-l înfrumuseța, îl diafa- niza, îl imacula. Era, în glasul lui robit, cînd adorare, cînd chemare pătimașe, cînd închinare și resemnare consolatoare, cînd elan în întraripări de sălbăticiune a crestelor ascunse în nori.

Maro, ca în orice oficiere mistică, da răspunsuri în același ritm elegiac, cu brațul întins ca un strigăt al cărnii ori frînt, ca o aripă obosită, în renunțare.

Uitasem de mine, de lume și de casa cu nebuni.

Visul necrezut mă furase pe un nor plutitor, legănător. Psalmodiam ca Tino și-o ascultam în suflet pe Fana, susurînd ca sora de la Candia. Eram, tot, o melodie în mine și pretutindeni, iar podul se însorise - parcă auzeam puii de rîndunică în cuiburi, ciripind în somn și sub aripa caldă.

Dar lumina în care se petrecuse, pînă atunci, ceremonialul acela păgîn ce înveșmînta trupurile și le sanctifica prin cîntec, se micșorase fără să prindem de veste Glasul lui Tino se făcuse din ce în ce mai aspru, iar răspunsurile femeii tot mai scurte, mai țipate, mai animalice. Maro începuse să se convulsioneze peste flori și dantele, să întindă mîinile tremurătoare și să cheme - ca totul să se transforme, în curînd, într-o imagine halucinantă, dezgustătoare și rară: lîngă ea apăruse, gol de asemeni și atletic, unul din ilfoveni, nu știam cine, dar cu siguranță "celălalt", care - abia acum înțelesem - nu avusese nevoie să se culce, la rînd, cu Sultana și Domnica.

Flăcăul a pus un genunchi pe pat, s-a aplecat spre stăpînă, i-a petrecut palmele pe sub coapse și a ridicat-o spre el, încet, ca pe-o povară fragedă, ușoară, scumpă. Un moment, s-au privit în ochi și aproape, muți, nemișcați, ca în urmă, la o poruncă lăuntrică pe care numai ei știau s-o asculte, să se cuprindă cu brațele, strîns, puternic, brutali. O dată cu țipătul bestial al trupurilor încleștate și rostogolite pe covor, lumina s-a stins și - în întunericul deplin ce se făcuse - l-am auzit pe Tino guițînd, miorlăind și țopăind în jurul celor ce oficiau dragoste.

Am fugit, împleticindu-mă prin beznă, scuturat de oroare, plin de dezgust și murdar - pe mîini, pe figură și pe suflet - de toată murdăria umană pe care-o privisem.

Mă oprisem în ușa podului, să-mi umplu plămînii cu primăvara de afară.





Maidanul cu dragoste - Capitolul 01 - Un copil canta cu ochii in soare
Maidanul cu dragoste - Capitolul 02 - Un glas, ca o sfasiere in noapte
Maidanul cu dragoste - Capitolul 03 - Se impletesc destine peste timp
Maidanul cu dragoste - Capitolul 04 - Un suflet crescuse rasucit si stramb
Maidanul cu dragoste - Capitolul 05 - Descifrare in palma si in vreme
Maidanul cu dragoste - Capitolul 06 - Soarele murise cu maracinii si copilaria
Maidanul cu dragoste - Capitolul 07 - Moartea isi falfaise aripa aproape
Maidanul cu dragoste - Capitolul 08 - Gura lumii numai pamantul...
Maidanul cu dragoste - Capitolul 09 - Trup de fata in sange si gand
Maidanul cu dragoste - Capitolul 10 - Dragoste si moarte, altceva nu exista
Maidanul cu dragoste - Capitolul 11 - Joc cu papusi, cu inimi si flori
Maidanul cu dragoste - Capitolul 12 - Vis pentru toti necajitii pamantului
Maidanul cu dragoste - Capitolul 13 - Mar inflorit intre Cain si Abel
Maidanul cu dragoste - Capitolul 14 - Surpriza in sobor de tate
Maidanul cu dragoste - Capitolul 15 - Cocosii anuntau triumful omului
Maidanul cu dragoste - Capitolul 16 - Si nu ne duce in ispita
Maidanul cu dragoste - Capitolul 17 - Zburase peste lume un hulub alb
Maidanul cu dragoste - Capitolul 18 - Doua suflete si un singur mister
Maidanul cu dragoste - Capitolul 19 - O noapte de pomina
Maidanul cu dragoste - Capitolul 20 - Desteptarea fara cuvant
Maidanul cu dragoste - Capitolul 21 - Popas sarbatoresc


Aceasta pagina a fost accesata de 315 ori.