Autori > George Zamfirescu


Maidanul cu dragoste - Capitolul 01 - Moartea sta la panda in bariera




Maro, idolul din vis


Capitolul 01. Moartea sta la panda in bariera



Săptămîna Patimilor începuse cu post, cu vreme frumoasă și cu presimțiri.

Pornisem, pe drumul calvarului ce ne-a fost scris să-l îndurăm în această săptămînă sfîntă și bogată în nenorociri, încă de duminică seara. Nici nu ne așezasem bine la masă și am fost smulși din casă de semnalele fabricilor din împrejurimi.

Cînd am ieșit afară, cerul era un rug.

Flăcările mistuiau magaziile de mărfuri de lîngă depoul de mașini.

Strada era din nou un furnicar al demenței.

Mahalagiii plecaseră, cu copiii de mînă, spre locul incendiului. Alergau buimaci, tremurînd și numai în cămăși sau cu o țoală aruncată pe umeri și țipau, se chemau pe nume, se ciocneau în neastîmpărul ce-i cuprinsese și se încăierau fără motiv. Sirenele fluierau mai prelung acum, crescînd panica. O explozie cutremurase geamurile. Oamenii se trîntiseră, ca la o comandă, în praf. Plozii începuseră să plîngă, speriați. Nevestele strigau, cu mîinile înfipte în păr și nu știau încotro s-o apuce. Bunicile se închinau și boscorodeau rugăciuni, să aibă grije sfinții de mahalaua cu nume rușinos și s-o scape de prăpăd.

Numai cerul era senin și sus.

Șovăisem, pentru întîia oară, la poartă. Eram obosit de tot acest spectacol halucinant și ridicol, deopotrivă, în tragicul lui orb. Sirenele nu mai mă impresionau. Fuga de turmă rătăcită prin întuneric, a mulțimii, mă îndispusese. Focul nu mai mă interesa. Priveliștea aceea magnifică, a flăcărilor și a distrugerii, nu mai mi-ar fi spus nimic.

Mă întorsesem în casă, bombănind.

- Să le ia dracu de fabrici! Să ardă toate o dată, pînă-n temelii și să mă lase, să ne lase-n pace...

Necăjit, mă plimbam de colo pînă colo, cu plînsul stîpînit.

- Poftim: nu tu casă, nu tu masă, nu tu sărbătoare. Nici un pic de odihnă, de liniște! Iar a plecat, săracu' Puișor-mare, nemîncat. Cine știe cînd se-ntoarce, ud, obosit, flămînd...

Nu mai mă putusem stăpîni și țipasem, la Puica și la Fana, lovind cu pumnul în masă.

- Să-i ia dracu' de patroni, cu fabricile și cu magaziile lor! Ce ne pasă, că le ard lor averile? Să ardă, pînă-n temelii! Să cînte buha, la miezul nopții, pe ruini...

Bătrîna încremenise.

- Maică Precistă, da' de ce strigi matale așa la noi, Puișor? Ce suntem noi vinovate, dacă...

Mă rușinasem și mă certam singur. Recunoscusem, în mine, că mama are dreptate. De ce urlasem la ele, ca un sărit din minți? Pe toți ne apăsa blestemul la fel. Crescusem și eu, sub soare și în neguri, cu tristețile și cu revoltele lor. Cei mari, însă, avuseseră timp să învețe să tacă, să se resemneze, să sufere fără murmur.

Fana, care mă privise tot timpul nemișcată, mi-a înțeles gîndul și mi l-a spus tare, cu dojană,

- Răule! De ce-o mai necăjești, săraca? Las-o-n pace, că nu-i mai încap amărăciunile în inimă și nu mai are lacrămi să le plîngă...

Plecasem afară, umilit în mine și vesel că fata bună de odinioară o apărase pe batrînă și-o mîngîiase. O dezmierdasem și eu, parcă, prin mîna, prin cuvîntul cald, învăluitor, al tovarășei de vis și de isprăvi.

Fana rămase în casă cu suflet din sufletul meu, lîngă Puica și sub ochiul de monstru, triunghiular, din icoană.

Strada era plină de gură-cască. Fabricile continuau să cheme ajutor, să deștepte mahalalele vecine și să le precipite, turme tot așa de oarbe și de demente, spre locul sinistrului. Se auzeau goarnele pompierilor și se întretăiau glasuri surde, departe. În toate geamurile jucau, cu răsfrîngeri repezi, limbi de foc.

Mă înfiorasem, fără veste și mă pomenisem fugind prin mijlocul drumului, stăpînit de o presimțire: îl lăsasem pe tata, pentru prima oară, să plece singur la un incendiu, să urce pe scări de pe cari ar fi putut să alunece, cu capul jos, ori să umble pe acoperișuri ce amenințau, dintr-o clipă în alta, să se prăbușească în jăratic, cu pompieri, cu tulumbe și cu norocul copiilor rămași fără sprijin...

Mă amestecasem în lume și îmi făcusem loc, cu un umăr împins înainte și lovind cu pumnii, întrebasem, căutasem, trecusem prin cordonul jandarmilor, îl strigasem pe nume, mă smulsesem din mîna unui gardist ce se încăpățina să mă întoarcă la cordon - eram în sfîrșit lîngă tata, pe un vagon de marfă împins pînă sub grinzile, aproape arse, ale magaziilor.

Acum nu mai mi-era frică de nimic, convins că simpla mea prezență îl apără de orice pericol. Înger păzitor, alături, îi sta dragostea mea - o dragoste peste care, mă încurajam singur, nici o nenorocire n-ar fi putut trece.

Dar moartea își fîlfiise aripa, peste jocul flăcărilor.

Doi hamali fuseseră uciși de explozie. Pompierii îi culcaseră alături, de cîteva lăzi goale. Oamenii se uitau la ei, cu ochii mari, fără cuvînt, poate fără gînd.

O femeie alerga, numai în cămașe, printre ruini, ca o arătare, țipînd și n-o întreba, nu avea nimeni timp s-o întrebe ce are și pe cine caută.

Au să afle mîine, cînd vor scoate de sub lemnăria prăbușită un trup negru, de nerecunoscut, răsucit în flăcări.

Magaziile de mărfuri, vechi, de scînduri, arseseră pînă în pămînt.

Ne întorsesem acasă în zori, mergînd pe lîngă ziduri, cu pasul rar, încovoiați, uzi, flămînzi, murdari de fum.

Mama și Fana ne așteptaseră, palide, cu cearcăne la ochi, zîmbitoare și bune.

- Dar tu, fato - o întrebase tata, uimit că rămăsese toată noaptea lîngă Puica - pînă la ora asta, să nu te duci să faci nani?

La masă, adormisem cu lingura în mînă, ca să-i visez pe hamalii uciși și să-l întreb pe Puișor-mare, plimbîn- du-mă cu el prin orașul din poza lui Ivan, de ce sunt oamenii săraci și de ce mor așa de crîncen și fără folos - ca gîngăniile.

Cînd m-am deșteptat, a doua zi, pe la prînz, toată casa cu nebuni era în fierbere.

Trenul surprinsese, la barieră, o lucrătoare cu copilul în brațe. Femeia fusese mutilată, plodul scăpase ca prin minune. Acum sta în picioare, între linii și chema, cu mîinile întinse: "mama, mama" - în timp ce acarii adunau bucăți de carne, de pe traverse și de sub roțile negre.

Vrăbioara văzuse cum se întîmplase nenorocirea și se lovea cu palmele peste față, povestind - de spaimă, de milă, de oroare.

Ascultasem, cu fruntea îngropată în perne. Fana suspina, mușcînd un colț al șorțului. Îmi venea să cînt, să urlu, să dau cu pumnii în zid. Începuse să se umple paharul și în mine. Mi-am ascuns capul sub crucea brațelor și-am plîns, fără lacrămi.

Gașperiță apocaliptică, locomotiva își făcuse datoria. Copilul dintre linii, rămas singur pe lume, îmi scîncise în inimă ca vrabia: cip-cirip, ca să omagieze un Dumnezeu ce ne scrisese fiecăruia, în frunte, un destin...

Vecinii și cumetrele se adunaseră în jurul Vrăbioarei, să afle tot și în urmă să comenteze, să blesteme sau să bocească. Pentru unii era de vină trenul, care trece ca o nălucă prin barieră și nu mai ai timp să fugi, cînd îl vezi venind - pentru alții, vinovată ar fi fost nenorocita ciopîrțită, pentru că nu se uitase pe unde merge.

Numai Tănăsică filozofase: "ceasul rău, coană, ascul- tă-mă pe mine"...

- La urma urmei, toți suntem datori c-o moarte - oftase cineva, cu resemnare.

- Așa o fi, da' vezi că omu' i-al dracului - continuase spălătoreasă, cu ochii întorși dușmănos spre Tinca oloaga - crede că n-are moarte! Tu-l vezi cu un picior în groapă și el, sări-i-ar ochii, tot nu se lasă! Roade dușmănia în el, roade-l-ar viermii odată, să mai scăpăm de-o pacoste...

Safta a înțeles de cine-i vorba și-a început să se lamenteze.

- Aia e, soro, aia eee... că tu ești femeie cinstită la casa dumitale și vine dușmanca și bagă intrigă la bărbat, că te culci cu nu-mai-știu-cine și nu-mai-știu-cuum...

Țiganca se trîntise jos și se jeluia ca la mort, trăgîn- du-se de păr și legănîndu-se, de la mijloc în sus. Sultana și Domnica intraseră în casă, pufnind de rîs. Vrăbioara își aduse aminte că mai sînt țațe în mahala, dornice să afle cum se întîmplase nenorocirea de la barieră și s-o căineze pe victimă. Plecase, durdulie și tristă, cu pasul mic și grabnic, să bată la altă poartă. Tănăsică, filozof, ridicase din umeri, convins că lacrămile femeilor nu scoală morții și nici nu-i cumințesc pe cei vii! Intrase în birt, scuipînd, nu mai înainte de a lovi o dată cu pumnul în zid - o dovadă că-i amărît și înjură în gînd, de papucii Maicii-Domnului. Lîngă Safta rămăsese numai Mădălina picior-de-lemn.

Bocetul țigăncii fusese molipsitor pentru ea.

Spălătoreasa se așezase alături de vecina jalnică și începuse să-și dezgroape răposații, cu o chemare cîntată la fel, parcă pe o singură coardă de contrabas.

- Pătru-al mamii, Pătru... Toderaș al sorii. Toderaș... Și iar Pătru-al mamii, Pătru...

Ascultînd cum plîng femeile două, mă simțisem umilit - o umilință pe care am înțeles-o mai tîrziu: mă duruse gîndid că suferința omenească poate să se manifeste așa de hilar.

Fana mă chemase lîngă ea, pe gard, să văd ce se mai petrece la barieră.

Știam - la toate nenorocirile de cale ferată se proceda la fel.

Se aduna mahalaua, în jurul bucăților de trup puse una lîngă alta și ascunse sub un sac: capul laolaltă cu picioarele și cu inima smulsă printre coapse. Lîngă mormanul acela de măruntaie și oase, cu siguranță că un hamal sau un căruțaș milos, cu frică de ce va fi după moarte, cumpărase și aprinse o lumînare de ceară, în timp ce cantonierul - superstițios - arunca - înjurînd - cu pietre în cîini, să nu-i lase să lingă sîngele de pe traverse ori să înfulice o bucată de carne uitată, cum se întîmplă deseori, între șine.

Plutea în atmosferă, în aceste momente, ceva ca o fîlfîire și ca un zvon.

Locomotivele fluierau cu sfială. Se anunțau parcă, una pe alta, înfiorate, că iar a fost frînt, sub botul cu gratii, un cîine al vieții.

Păsările, în trecere - mai grabnică trecere acum - piruiau. Bănuiai că zboară să ducă veste tristă la cer.

Tremurau altfel pînă și frunzele plopilor. Aveam impresia că le aud șoptind, ca pe niște călugărițe cutremurate de spaimă, în ceasul monahal al amurgului.

Curînd, trenul avea să plece mai departe, cu un suflet nou prins de coșul mașinii și fîlfîind ca un steag, în timp ce copilul va întinde pentru ultima oară brațele după namila asasină, să cheme zadarnic: "mama, mămica"...

Tot ce urma, era o știută și tristă poveste...

Mahalaua noastră continua să răscumpere, cu moarte înfricoșetoare, codrul de pîine strîns și amestecat cu praf și păcură, în pumnul mîinii protestatare, ruptă din trup și zvîrlită, răsucit, alături de șina pe care osul, strivit de roată, lăsa numai o ușoară pulbere albă.

- Bine începem săptămîna - oftase mama - și încă săptămînă asta sfîntă! Azi noapte foc și cîțiva inși pierduți în pîrjol, acum nenorocire. Maică-Precistă, după prînz și la noapte ce s-o mai întîmpla? Apără-ne, Sfîntă Născătoare și ne izbăvește de cel rău...

Puica proorocise ca o buhă pe clopotniță.





Maidanul cu dragoste - Capitolul 01 - Moartea sta la panda in bariera
Maidanul cu dragoste - Capitolul 02 - Safta s-a dus huta in leaganul dracului
Maidanul cu dragoste - Capitolul 03 - Blestemata zi a mai fost atunci

Maidanul cu dragoste - Capitolul 04 - Casa cu nebuni - casa cu naluci
Maidanul cu dragoste - Capitolul 05 - O floare alba si otravitoare
Maidanul cu dragoste - Capitolul 06 - Ivan era un copil urias si altceva nimic
Maidanul cu dragoste - Capitolul 07 - Sunt fericiri pe cari nu le putem intelege
Maidanul cu dragoste - Capitolul 08 - Un suflet mare a trecut
Maidanul cu dragoste - Capitolul 09 - Mierla si cucul galbior
Maidanul cu dragoste - Capitolul 10- Maica Precista de pe strada Vespasian
Maidanul cu dragoste - Capitolul 11 - Biserica in bordele
Maidanul cu dragoste - Capitolul 12 - Gore era in adevar fericit
Maidanul cu dragoste - Capitolul 13 - Safta se sanctificase prin sacrificiu
Maidanul cu dragoste - Capitolul 14 - Mascarada sub clar de luna
Maidanul cu dragoste - Capitolul 15 - Gand nou, intre lumini
Maidanul cu dragoste - Capitolul 16 - Un noroc care nu surade oricui
Maidanul cu dragoste - Capitolul 17 - Viruga, soldat prost si taran
Maidanul cu dragoste - Capitolul 18 - Calatoare, suflete...
Maidanul cu dragoste - Capitolul 19 - Casa suspinelor
Maidanul cu dragoste - Capitolul 20 - Un destin scris pe batista


Aceasta pagina a fost accesata de 306 ori.