Autori > George Zamfirescu


Maidanul cu dragoste - Capitolul 08 - Un suflet mare a trecut




Maro, idolul din vis


Capitolul 08. Sunt fericiri pe cari nu le putem intelege



- Fane, căruia Salomia îi povestise tot ce se întîmplase și-i dezvăluise - așa cum îi fusese mărturisită - taina din, casa simigiului, evitase să dea un răspuns precis.

Om al hotărîrilor energice și imediate, șovăia - pentru întîia oară - în fața unei încurcături la care, cu tot spiritul lui de prevedere și cu toată competența, nu se așteptase. Era și el convins, alături de amantă, că ar fi cazul să se procedeze energic, fără întîrziere. Nu mai aveau nici un motiv s-o rețină pe Maro la ei în casă, cu atît mai mult că ea le strigase în față, cu pumnii strînși și ochii scăpărînd: "plec, lăsați-mă să plec la Tino și la Nedu!" Era pierdută. Voia să se întoarcă la bătaia și la mizeria de pînă atunci și nici o putere din lume n-ar mai fi putut s-o împiedice să-și urmeze destinul cărnii și al sufletului ei de sălbăticiune a pămîntului și a iubirii. Orice sfat, pentru aducerea ei pe calea fără spini a vieții, ar fi fost de prisos, așa cum era inutilă tentativa de-a o reține, cu forța, într-o existență de care nu o mai lega nimic. Își smulsese fericirea din ticăloșenia în care era, deopotrivă și roabă și stăpînă.

Salomia o plînsese ca pe-o moartă.

- Simt, presimt că n-am s-o mai văd niciodată! Sora, surioara mea, pe care n-am s-o mai văd...

- Pe ea să n-o plîngi - oftase Fane, plimbîndu-se cu pasul rar pe cele patru laturi ale covorului persian din mijlocul salonului - pe ea să n-o plîngi, pentru că o să-și urmeze soarta și poate și blestemul ei, cu toată zburdălnicia animalului frumos și prost sau numai nebunatic, ce și-a aruncat conovățul pe cap, ca să i se pară - ca în poveste - ovăzul pe care-l mănîncă, bulgărași de aur și jăratic. Dragostea, cînd ești tînăr mai ales, are atîtea taine și înțelesuri! Cine știe, poate că e o fericire pe care iubirea i-a dezvăluit-o numai ei. În dragoste și în fericire nu e hotar, pentru unii oameni și cu atît mai mult pentru o ființă ca Maro, care a trăit trista și neaș-teptata întîmplare din noaptea nunții. Tu o plîngi, ca pe o moartă, da' eu sunt convins că o să ni se mai încrucișeze o dată cărările. Abia atunci vom lămuri taina unei fericiri de care și Maro se îndoiește uneori, numind-o vale a plîngerilor. Noi am făcut-o nemernică și ea poate să fie o sfîntă, prin suferința ce a tăcut-o și-o tace cu resemnare. Tot ce am spus și tot ce vom spune despre ea, acum, au fost și rămîn vorbe goale. Adevărul îl vom afla mult mai tîrziu. Pînă atunci, altceva, alt gînd mă cutremură pe mine și nu mă lasă să văd limpede, ca să-ți dau sfatul bun pe care mi-l ceri. Ivan! Ce ne facem cu Ivan? Să știi că gospodin o să sufere cumplit, cînd o auzi că surioara, asta frumoasă de la Candia se întoarce la simigiu. Dar cînd o afla că ticăloasa a fost și rămîne ibovnica slugii? Rău, tare rău îmi pare de batiușca, săracu'...

Maro, însă, nu așteptase să dispună Salomia de destinul ei - destin ce și-l alesese singură și-l apărase cu îndărătnicie, împotriva tuturor ademenirilor din viața ce-i fusese promisă.

Ea îl chemase pe Nedu și hotărîse, în bună înțelegere cu el, ce vor face. Proprietăreasa îi gonise din casa cu nebuni? Nici grecoaica n-ar mai fi rămas, după tămbă- lăul din ultima noapte. Mai ales acum, cînd adevărul tot fusese spus, fără șovăială, drumul surorilor vitrege trebuia să se despartă. Nu le mai lega și nu le mai apropia nimic. Se urau poate, ca femei sau numai se dispre- țuiau - oricum, se căscase o prăpastie între amîndouă.

Ce l-ar mai fi legat, de asemeni, de mahalaua cu nume rușinos, pe Tino? Bîrfelile de acum ale țațelor și cume- trelor, în jurul căsniciei lui sau amintirea anilor mulți și umilitori, de muncă fără folos, slugărind pe la toți covrigarii din barieră? Erau nevoiți să plece, din cartier și chiar din oraș, în altă parte, oriunde, la Brăila sau la Galați, mai curînd la Constanța, să înceapă tuspatru o viață nouă, într-o lume nouă.

Se mirau că au putut să trăiască, doi ani, în balamucul ce lîngă pompa de apă.

La Constanța vor fi pe țărmul mării.

Maro o să primească vapoarele venind cu amintiri de departe, tocmai din apele egeice, fluturîndu-și sufletul în vînt ca o batistă și le va conduce, la plecare, pînă au să se facă, în zare, mici ca niște coji de nucă verde, cu ochii întredeschisi și umezi de nostalgie.

- Acolo, în port- se înflăcărase ea și-l înflăcărase și pe ibovnic - vom fi mai aproape de Candia și de adevărata dragoste. Tu o să fii mai neobosit, Tino, mai stăpîn iar eu mai darnică pentru amîndoi. Vom trăi cu adevărat sub aripa lui Eres. Dorul de ducă o să ne învingă după cîțiva ani și-o să ne urce într-o navă cu care o să despicăm depărtările. Abia atunci, cînd voi sări pe malurile din insula în care am copilărit, am să vă pot striga: iată, am ajuns în paradis - bucurați-vă, jucați-vă în apă ca delfinii, țopăiți ca iezii și iubiți-mă cum vă place.

Grecul, căruia Nedu plecase în fugă să-i spună ce plan făcuseră, nu se împotrivise. Răspunsul adus de la el, peste cîteva minute, era un chiot de triumf și o binecuvîntare pentru stăpîna ce se gîndise, cu atîta celestă înțelepciune, la viața lor de mîine.

Sfatul simigiului era ca Maro să nu mai piardă timpul pe Grant. Să plece imediat, cu Nedu. În orașul de pe țărmul mării, nevasta și ibovnicul vor închiria o prăvălie sau se vor pune în legătură cu grecii din port, să afle printre ei un viitor tovarăș de negoț. Tino va rămîne în București cu Neicu, să desfacă simigeria, să vîndă sacii de făină și lemnele, rafturile și cărămizile cuptorului, mobila, tăvile și lopețile. După o săptămînă, vor veni și ei la Constanța, unde - bătrînul era convins - vor începe în adevăr o viață nouă, norocoasă, plină de belșug și luminată de dragoste.

- Așa facem - se hotărîse Maro - luăm primul tren.

Vestea unei plecări așa de grabnice, spre un oraș de departe, o întristase nespus pe Salomia.

- Simt, știu că e bine să ne despărțim, eram sigură, după spovedania pe care mi-ai făcut-o, surioară dragă, că n-o să putem rămîne, prea mult, una lîngă alta - suspinase ea - da' nu bănuiam c-o să te duci așa de departe și așa de curînd. Ar fi fost bine, drăguțo, să mai stai. Mi-ar fi plăcut să te știu aici, undeva în București, în altă mahala dar aproape, mai aproape de mine, să pot să trimet pe cineva, din cînd în cînd, să vadă ce mai faci, dacă ai nevoie de ceva sau ești bolnavă...

Adevărul țipase în ea, cu întîia lacrimă.

- Oricum ai fi, oricum aș fi, suntem surori!

Maro abia dezlipise buzele, cu o liniște evident impusă.

- E mai bine să plec - cît mai curînd și cît mai departe...

Erau inutile suspinele și ar fi fost de prisos orice stăruință.

Fane a vorbit calm dar destul de răspicat, pentru amantă.

- Las-o să plece! Noi nu mai plîngem! Cu soarta nu se ia nimeni de păr și n-o s-o înduplecăm tocmai noi, cu o biată lacrimă... Ea o să plece și - cu asta - am isprăvit cu noi, cu întristările și cu plînsul. Da' mai e cineva. Ar fi frumos și mai ales creștinește, să nu-l uităm...

Se oprise lîngă fotoliul în care se îngropase Maro, cu ochii în pămînt. Nu știa cum să-i spună, în cuvinte puține, ca în pragul oricărci plecări, ce durere va lăsa în urmă, ce dramă o să se petreacă într-un suflet uitat de surori.

- Acum, cînd destinele au fost hotărîte și nu ni le mai poate schimba nici o putere din lume, am să vă spun și am să vă rog și eu ceva. Nedu e tînăr și n-o să mi-o ia în nume de rău, iar tu ești femeie - frumoasă și femeie - și sunt sigur că ai să mă înțelegi. Afară de noi patru, a mai fost cineva prins în hora asta blestemată, cineva pe care suntem datori să-l ferim de o lovitură prea crudă.

Fane nu-și putuse stăpîni glasul, vorbind de Ivan. Nu avea timp și-ar fi fost de prisos, acum, să-i povestească întreg romanul. Maro era rugată numai să nu uite că rusul o iubise doi ani, mut și că pătimise, tot atît de mut, pentru ea, pentru suferința sau numai pentru presupusa ei suferință din nopțile cu scandal. Oricum, era o dragoste la mijloc, o nefericire pe care adorata era obligată s-o răscumpere cu un surîs, cu un cuvînt de mîngîiere și de încurajare în același timp, ca să i se pară lui despărțirea cît mai ușoară.

- Mîine sau la noapte, cînd o auzi că ai plecat fără veste, fără să-i spunem, ar bănui că totul a fost pus la cale, că eu și Salomia l-am trădat și nu vrem, nu vreau să-mi încarc sufletul cu durerea lui, cu...

Își mușcase buza și tăcuse, cu pleoapele lăsate repede peste ochii împăinjeniți de tristețe. Amanta îl vedea pentru întîia oară plîngînd.

Frumos și tînăr, cum spusese pușcăriașul tot așa de frumos din Cotroceni, deci de două ori dator să fie bun și înțelegător, Nedu se înduioșase mai mult de lacrămile lui Fane decît de soarta lui Ivan. Oricum, o asigurase pe Maro că gospodin e un om tare cumsecade.

- Nu mă sinchisesc eu acum de dragostea lui, da' știu că - în fiecare noapte - după zavera din odaia stăpînilor, cînta de-mi sfîșia și mie inima, că nu știam de ce cîntă...

Cinstit, ilfoveanul spusese adevărul așa cum îl simțise: el recunoscuse că batiușca e un om cumsecade, dar nu-l interesa durerea lui, din moment ce-i era ibovnica la mijloc - așa cum îl întristase cîntecele lui, pentru că nu știa de dragul cui suferă...

- Bine, să-l chemăm - se îndurase Maro, în cele din urmă - poate că am să-l fac și pe el să mă urască...

Nu era o amenințare pentru Ivan, în surîsul - același surîs provocător, plin de amărăciune și dispreț - înțeles numai de Salomia.

- Cine te mai urăște - se încruntase stăpîna caselor, din nou dispusă de ceartă, după ce-și plînsese toate lacrămile - de ce ai spus că ai să-l faci "și pe el să te urască"? Ai mai făcut oare pe cineva, aici, să... te urască și pe cine? Acum, că ne despărțim și nu mai avem ce să ne ascundem, poți să vorbești mult mai limpede.

Sora de la Candia n-a răspuns. Sta nemișcată în fotoliu, cu palmele una peste alta în poală și ochii închiși, începuse să nu mai facă parte din lumea ce o înconjura. Sufletul, eliberat, i-o luase înainte, spre țărmurile spălate de spuma valurilor...

Ivan nu știa ce se întîmplase.

Cîntînd, deschisese poarta cu umărul, strîngînd la sîn papucii de atlas înfășurați în jurnal și urcase scările ușor, sprinten. Era așa de convins că Salomia îl chemase să-i comunice o veste bună - o singură veste bună: căsătoria cu Maro - că nu observase trăsura așteptînd la poartă, cu sluga pe capră și nici nu se întrebase al cui o fi și cine avea să plece cu geamantanul cu care cobora Nedu pe umăr, în timp ce el urca spre salon.

Flăcăul îngînase, rîzînd în el și privind - oprit pe o treaptă - în urma rusului, o glumă răutăcioasă.

Ivan nu-l auzise.

Acum nu-l mai interesa nimic. Era la doi, la un pas, de fericirea ce-l aștepta, spre care venise fugind, cîntînd, orb și surd pentru tot zbuciumul vieții - viața pe care o lăsase în stradă, lîngă trăsură, ca pe-o cerșetoare murdară și obraznică.

Urcase cîte trei trepte odată, dornic să ajungă mai curînd, să audă - cu o clipă mai devreme - știrea minunată.

Salomia, însă, îl întîmpinase în prag, palidă, cu ochii plînși. Fane îi strînsese mîna mut, ocolindu-i privirea, vădit emoționat. Gospodin a presimțit că se petrecuse ceva neobișnuit. Cu repeziciune de fulger, i-au trecut prin minte cele două imagini de afară: trăsura de la poartă, cu sluga pe capră, ca un cioclu și ilfoveanul coborînd cu geamantanul, ca un sicriu de copil pe umăr. Cum nu știa ce să facă mai întîi: să întrebe cine pleacă sau să sărute mîna femeilor, cu ceremonialul cunoscut, rusul rămăsese în picioare, lîngă ușe; cu ochii în pămînt, rupînd fîșii din jurnalul în care împachetase papucii de atlas.

A urmat, pentru toți, o clipă de tăcere apăsînd umerii: cu tavanul, cu acoperișul și cu cerul tot, nevăzut și imens.

Maro urmărise, atentă, orice mișcare a cîrpaciului din casa cu nebuni, mirată, înduioșată parcă de stîngăcia lui de urs copilăros. În adevăr, ascultase și ea, după fiecare scandal, cîntecul ca o durere strigată în noapte și se întrebase, nu fără înfiorare, ce suflet neînțeles, fără noroc, poate singur pe lume, nu-și află odihnă și împăcare nici sub pologul înstelat al slăvilor.

Privind, uneori, prin țesătura perdelelor, la mărul înflorit din ușa atelierului, ea așteptase să vadă pe cineva și nu știa pe cine, apropiind totuși în gînd taina copacului cu coroană albă de misterul inimii fără astîmpăr si fără cuib, cu spovedania în cîntec.

Acum, cînd aflase adevărul, ea zîmbise - cu ochii umezi - visului de dragoste ce-i zburase doi ani, ca un flutur, în jurul frunții.

- Îmi pare rău, gospodin Ivan, îmi pare nespus de rău...

Maro muzicalizase cuvintele, fără un înțeles anume lămurit în gînd. Nu ar fi știut să spună dacă regreta numai că lasă o rană în sufletul omului, ce o binecuvîn- tase în suferința lui mută, sau se întristase că nu mai era posibilă o întoarcere din drumul ce și-l alesese singură. Vădit tulburată în momentul cînd îl văzuse intrînd, ea simțise, cu inconștiența animalului tînăr și vibrînd de neastîmpăr, că rusul ar fi putut fi mirele visat, în care să psalmodieze duhul vrăjitoresc din simigiu și tinerețea clocotitoare din Nedu. De ce, atunci, nu o ascultase pe Salomia, de ce nu așteptase să-l vadă pe Ivan, mai înainte de a se hotărî să plece cu Tino și ilfovenii la Constanța, de ce sugruma în ea îndemnul puternic de a rămîne lîngă gospodin? Nu afla nici un răspuns. Fane spusese: "cu soarta nu luptă nimeni, nu o îndupleci cu o lacrimă și nici n-o răstălmăcești cu un răspuns ce poate să nu spună nimic, la urma urmei". Maro nu se mai îndoia că, plecînd spre orașul de pe malul mării, asculta o poruncă implacabilă: încă nu-și împlinise destinul alături de grecul uscățiv, nu sorbise toate amărăciunile sau nu culesese, de pe ramura cu întîiele daruri ale vieții, toate florile grele de soare și primăvară. Robită acestui destin surd pentru orice durere omenească, era nevoită să-și sfărîme visul ce începuse să se înfiripe și să sîngere inima cîrpaciului sub pasul pe care o să-l facă - plecînd - cît mai ușor...

Sora de la Candia n-a mai avut timp să ascundă lacrima ce-i tremura în gene, mare și limpede.

- Iartă-mă, gospodin, acum, cînd stăm pentru prima dar nu și pentru ultima oară unul lîngă altul, iartă-mă că te fac să suferi fără voia mea...

Tresărit, Ivan își adunase privirile de pe covor și le ridicase, cu pleoapele grele de toată șovăiala gîndului nelămurit încă, spre Maro, ca să le mute apoi, nedumerit, întrebător, la prietenii amîndoi. Fane, însă, își rezemase capul de pervazul ferestrei și se uita afară, tăcut, poate fără să vadă. Salomia a făcut un efort să surîdă, a vrut să spună ceva dar i-au tremurat buzele.

Rusul era sigur, acum, că se apropie de o nefericire. Vestea rea plutea în atmosferă, o citise pe figurile celor doi amanți, cari continuau să păstreze un mutism ce i se păruse diabolic și în ochii prea limpezi și prea buni ai grecoaicei. În adevăr, ea spusese că stau pentru prima dar nu și pentru ultima oară unul lîngă altul, dar Ivan nu tresărise, pentru că nu înțelesese sau i se păruse că nu era nimic de înțeles în aceste cuvinte. Sensul trecuse pe lîngă el sau se izbise în el și se prăbușise, alături, ca o pasăre amețită.

Laș în fața primejdiei ce se apropia, se prinsese cu mai multă disperare de gîndul că Salomia îl chemase ca să-i spună o veste bună, că prezența lor în salon nu avea alt rost, pentru că alt rost - în logica lui din momentul acela - nu exista și nici nu ar fi putut să existe. La început nedumerit, acum vădit indispus, obosit, enervat de atitudinea lui Fane și a ibovnicei lui și chinuit de ochii mari și limpezi, prea mari și prea limpezi, cu cari Maro continua să-l învăluie, tăcută la rîndu-i și miste-

rioasă, el smucise capul în sus, cu un gest de voință și de regăsire în sine și se hotărise să se așeze pe un scaun și să aștepte cîteva minute, o oră, oricît, pînă se vor convinge ceilalți că farsa lor sinistră nu mai poate fi împinsă mai departe.

Maro, însă, îi făcuse semn să se apropie, îl așezase în fotoliu și rămasă în picioare, în fața lui, îi prinsese tîmplele în palme și-l privise lung, cu dragoste, cu nețărmurită și întristată dragoste.

- N-am să te uit, n-am să te uit niciodată, gospodin! Ai fost bun cu mine ca un frate, m-ai plîns ca un logodnic și m-ai dorit ca un mire. Îți mulțumesc și-mi pare rău, gospodin, îmi pare nespus de rău...

Ivan o ascultase nemișcat și se uita la ea cu ochii mari și aiuriți, ca un copil speriat pentru că nu înțelege ce se petrece cu el. Fane, care trăise odată o despărțire tot așa de dureroasă, nu și-a mai putut stăpîni plînsul. Salomia îl trecuse în altă cameră, să-i aducă aminte de ce spusese: "nu se ia nimeni de păr cu soarta și nici n-o înduplecăm cu o lacrimă sau un suspin"...

Maro se transfigurase, vorbind. Tremurînd, lipită stăruitor de rus, ea îi apăsase capul pe sîn, să-i simtă batiușca zvîcnetul plin al cărnii și poate să-i asculte inima ce nu mai putea, în momentul acela de neașteptată întîl- nire a sufletelor, să mintă.

- N-am să te uit, n-o să mai pot să te uit - îngînase, ca o mărturisire sub aripa morții și ca o poruncă de dincolo de ea - m-ai robit și mi-ai înveninat sîngele cu o dorință ce n-o să rămînă neîmplinită. Am simțit, în clipa cînd te-am văzut intrînd pe ușe, ca o dogoare în sînge și am înțeles că ne căutăm de mult și că ne vom mai întîlni acum, sau în altă viață ne vom mai întîlni! Am să te chem și - plîngînd am să te aștept, să lămurim împreună, cu toată patima, cea din urmă și cea mai sfîntă taină...

Sărutul ei, ca o frunză de mușcată apăsată pe gura unui mort, îi pecetluise sufletul lui Ivan cu semnul unei nefericiri ce nu iartă pînă în pragul mormîntului - semn prin care Maro însăși se condamnase...

Tîrziu, cînd au auzit trapul cailor de la trăsură în pietrișul drumului și au înțeles că sora vitregă s-a dus - plecase, în adevăr, fără un cuvînt de adio cel puțin - Salomia și Fane, precipitați în salon, l-au găsit pe gospodin încremenit în fotoliu, desfigurat de o durere pe care nu mai avea glas s-o spună și cu ochii mari, de o strălucire inumană, pierduți în neantul ce i-l căscase în față, haotic, albul cu flori și ghirlande al tapetului.

Rusul rămăsese cu brațele încrucișate strîns la piept, peste peticul mototolit de jurnal din care Maro luase papucii de atlas. Pe obraz îi luneca o singură lacrimă și nu a lui - picurată, la despărțire, din geana ca o aripă de flutur a surorii vitrege.

Fane a șoptit, înfiorat, în tăcerea salonului:

- A trecut un suflet mare, pe lîngă noi și l-a luai pe aripi și pe gospodin.

Ivan era, în încremenirea lui de chip cioplit în piatră, surd și orb.





Maidanul cu dragoste - Capitolul 01 - Moartea sta la panda in bariera
Maidanul cu dragoste - Capitolul 02 - Safta s-a dus huta in leaganul dracului
Maidanul cu dragoste - Capitolul 03 - Blestemata zi a mai fost atunci

Maidanul cu dragoste - Capitolul 04 - Casa cu nebuni - casa cu naluci
Maidanul cu dragoste - Capitolul 05 - O floare alba si otravitoare
Maidanul cu dragoste - Capitolul 06 - Ivan era un copil urias si altceva nimic
Maidanul cu dragoste - Capitolul 07 - Sunt fericiri pe cari nu le putem intelege
Maidanul cu dragoste - Capitolul 08 - Un suflet mare a trecut
Maidanul cu dragoste - Capitolul 09 - Mierla si cucul galbior
Maidanul cu dragoste - Capitolul 10- Maica Precista de pe strada Vespasian
Maidanul cu dragoste - Capitolul 11 - Biserica in bordele
Maidanul cu dragoste - Capitolul 12 - Gore era in adevar fericit
Maidanul cu dragoste - Capitolul 13 - Safta se sanctificase prin sacrificiu
Maidanul cu dragoste - Capitolul 14 - Mascarada sub clar de luna
Maidanul cu dragoste - Capitolul 15 - Gand nou, intre lumini
Maidanul cu dragoste - Capitolul 16 - Un noroc care nu surade oricui
Maidanul cu dragoste - Capitolul 17 - Viruga, soldat prost si taran
Maidanul cu dragoste - Capitolul 18 - Calatoare, suflete...
Maidanul cu dragoste - Capitolul 19 - Casa suspinelor
Maidanul cu dragoste - Capitolul 20 - Un destin scris pe batista


Aceasta pagina a fost accesata de 319 ori.