Autori > George Zamfirescu


Maidanul cu dragoste - Capitolul 09 - Mierla si cucul galbior




Suflete cu rufele murdare


Capitolul 09. Mierla si cucul galbior



După întîmplarea cu nevasta și portarul de la gară, Gore plecase de acasă buimac, clătinîndu-se pe lîngă ziduri și hotărît să nu se mai întoarcă.

Fără să aibă curajul să-i povestească pățania, Safta l-a trimis pe Paler să-i caute și să-i aducă omul, iar slăbănogul umblase două nopți și fără folos, prin coridoarele gării, în vermina peroanelor și prin cîrciumile din împrejurimi, să-l afle pe fostul camarad de cazarmă și să-l roage - cum îl învățase țiganca - să nu mai facă "pe disperatu, că șade rușine de lume", altminteri.

Gore, însă, intrase în pămînt.

Hamalii, întrebați, ridicaseră din umeri, iar domnul Stîrcu - de care turnătorul se apropiase, într-una din seri, plin de amărăciune, să-i spună că el nu mai înțelege nimic sau că nu și-a crezut prietenul așa de neserios încît să-și ia cîmpii, din senin - îl gonise flu- turînd palma la el, de departe și amenințînd.

- Fugi, fugi d-aici, haimana - că te dau afară și pe tine...

Spaima ce-l cutremurase, în momentul cînd se pomenise cu Gore în prag, desfigurat de furie și gata să-l frîngă în mîini, îi întipărise domnului Stîrcu în minte fraza cu care îl redusese pe soțul încornorat la tăcere. Rămăsese convins, de atunci, că "haimana" și "te dau afară" sunt cuvinte vrăjitorești, pline de o forță magică al cărei mister numai el îl aflase. Se bănuia invincibil, de cîte ori le pronunța.

Paler se oprise nedumerit, cu capul împins înainte de gîtul subțire, cu trupul ca un arc și picioarele frînte de la genunchi. Nu se aștepta la o primire așa de puțin amicală din partea nașului, căruia îi numărase de atîtea ori spatii peste umăr și-i scrisese tablele de la tabinet, cinstit, cu plaivazul muiat bine pe limbă și apăsat stăruitor pe hîrtie, să nu mai aibă nimeni un motiv de ceartă.

- Na, ăsta ce-o mai fi avînd cu mine - se întrebase el, întors în loc și mutat de lume de colo pînă colo, în forfota de la intrarea peronului - că nu-i făcui nimic, păcatele mele! După ce că umblu de două nopți, ca un vardist, după un haimanac ca Gore, mă mai ia și el cu "fugi", cu "haimana" și cu "te dau afară". Mare scofală dacă mă dă afară, c-am ajuns să scuip rugină și să ronțăi cărbuni în măsele, de cînd m-au băgat în iadul de la turnătorie, el și cu Safta, sări-le-ar...

Demn, în revolta lui sinceră de amic jicnit fără nici un motiv, și-a readus capul în poziția normală, a întins picioarele, și-a destins trupul și a plecat spre ieșire, bombănind și înalt, bălăbănind mîinile și țîrșîind potcoavele de la cizme pe cimentul de pe coridoare, cu un dispreț demonstrativ pentru Stîrcu și pentru toată gara lui, pe care - în momentul acela de nestăpînire a gîn- dului și de necaz clocotind lăuntric - o blestemase s-o vadă cuprinsă de flăcări, ca să scape orașul de hamali, de portari și mai ales de tren - animalul hidos ce trecea de două ori pe noapte prin bariera Regiei, urlînd asurzitor și scuturînd coșmeliile Salomiei din temelii, ca să-i sperie lui somnul puțin și trudit, de turnător cu sufletul plin de funingine.

- Gata - se hotărîre el, plecînd spre Basarab - asta e ultima dată cînd mai umblu după nebun. Dacă-i place țigăncii! Dacă nu, să tocmească un vardist să-i caute omu! Nu mai pot. Ziua la muncă, seara pe drumuri și pe unde umblai, numai pui de pupăză...

Acasă, povestind țigăncii scena surprinzătoare de la gară, se bătuse cu pumnii în cap și blestemase ceasul rău ce-l apropiase de ea și i-o făcuse ibovnică.

Sosise, pentru cei doi amanți, ora mustrărilor de conștiință și a incriminărilor reciproce.

Convins că Gore plecase în lume de disperare, aflîn- du-le isprava, turnătorul a plîns și a blestemat-o porcos pe Safta, pentru că se urcase peste el, în pat și-l silise să-și înșele fostul camarad de cazarmă.

- Tocmai eu, fă - se jelise vinovatul - tocmai eu să-i fur nevasta! Și încă ce nevastă! Că m-a cules de pe drumuri, ca p-un milog - că mi-a dat un culcuș și-o fiertură și m-a omenit ca p-un frate iar eu, în loc de "mulțumim dumitale, vere", am fost porc, ticălos și porc: i-am necinstit obrazul și l-am gonit din casă, din casa lui.

Paler plînsese la fel și în prima noapte.

Gore avusese, în ultima săptămînă, o purtare ciudată. Slăbănogul trecuse, îndeosebi în Duminica Floriilor, prin răcorile morții. Toată după-amiaza, stînd în sală, frînt de mijloc și cu tîmplele prinse în pumni, el numărase pașii omului ce se plimba prin casă oftînd și lipăind papucii.

Bărbatul se apropiase de cîteva ori de el, cu intenția precisă - bănuia - să-l prindă ca pe un ticălos de păr, să-i ridice fața din palme și să-i strige, scuipîndu-l cu dezgust între ochi: "știu, nu te mai ascunde, ofticosule, că știu tot"! Tresărind, strîns în el de spaimă ca o gînganie, cînd îl simțea pe hamal mai aproape, își închinase limba în gură și aștepta un singur cuvînt sau numai un semn al tovarășului înșelat, ca să cadă în genunchi și să-i spună, fără înconjur, cum se întîmplase mascarada.

Recunoscînd, după mărturisire, că e vinovat, se hotă- rîse să-l roage pe Gore să-l omoare fără milă, că viață sau moarte pentru el, de atunci încolo, o să fie tot una.

Hamalul, din fericire pentru amîndoi sau numai pentru Safta, nu întîrziase prea mult lîngă el. Auzindu-l cum se depărtează, cu știutul lipăit de papuci peste pragul dintre sală și odaia mare, Paler ofta adînc, în egală măsură fericit că scăpase de păruială și trist că spovedania ce i-ar fi luat povara de pe inimă, se amîna pentru cine știe cînd...

Scena cu barda, pe care el singur o pusese pe masă, ca un început de împlinire a destinului, îl obsedase toată noaptea.

- Are să mă omoare - se înfiorase slăbănogul, în întuneric - să vezi că are să-mi facă de petrecanie! La urma urmei - se resemnase el - mare scofală c-o să urce dealul, la balanga-balang, o scîrbă de tur-nător ca mine! Ducă-n mama dracului de noroc. Porc am fost, ca un porc să mor, cu beregata sîngerată de tăiș.

Oricum, n-ar fi vrut să moară ca un păgîn, fără lumînare și fără spovedanie. Trebuia să-l convingă pe Gore că-i rămăsese, în adîncul inimii, credincios. Isprava cu Safta se întîmplase fără voia și fără știința lui. Povestind, ar fi stăruit asupra fiecărui amănunt al nerușinării, convins că numai așa va descoperi și va pune adevărul în plina lui lumină.

- Dacă spui ce s-a întîmplat - intenționa el să-și înceapă mărturisirea - n-o fac ca să scap de moarte. Mă spovedesc matale numai ca să înțelegi ce-a fost vis și ce-a fost ticăloșenie în mine, fin’că vreau să mă duc la Maica Precista numai cu tainul meu de păcate și să pătimesc, cum mi-o fi scris, numai pentru el, adică pe bună dreptate - c-o fi un pic de dreptate în cer și pentru mine...

Paler visa într-o noapte - nu trecuseră mai mult de trei săptămîni de cînd îl găsise Gore în pustiul peronului - că e la țară, în luncă, hoinărind cu Truda, fata văcarului, o codană cărnoasă, proastă și pofticioasă. El o prinsese de mijloc. Ea îl înșfăcase de păr. Amîndoi se ros-togoliseră în iarbă - ispita cu ochii mari la cer și pulpele deschise larg iar slăbănogul cu fruntea în pămînt, abia răsuflînd și cu mîinile prinse în două smocuri verzi, cu intîia încordare a trupului. În spasmul visului, însă, el se trezise întins pe marginea patului și respirînd greu, cu o matahală albă așezată pe pîntec, săltînd și apăsîndu-și cărnurile rotunde, încinse cu cea din urmă, mai îndelungă și mai sălbatică zbatere.

Aiurit un moment, rămăsese cu privirile holbate în întuneric și se întrebase dacă nu-i și acum pradă măscărilor din somn dar - în locul covorului de iarbă - simțise sub palme, curînd, preșul pe care-l știa întins pe pat. Trupul din luncă și plin, de codană zvîrlugă, cu miros de fîn în păr, nu semăna cu matahala transpirată din clipa cu spaime a deșteptării.

Dezmeticit, și-a dezlipit cu greu buzele arse de febra întîmplării misterioase și a întrebat, cu sfială, aproape plîns:

- Cine fuse?

Nu era nimeni în sală și nu i-a răspuns nimeni...

Gore, în odaia mare, sforăia.

Convins că totul nu fusese altceva decît un vis rău, turnătorul își ștersese pîntecul cu poala cămășii, își închinase perna și se culcase, nu mai înainte de a scuipa de trei ori spre ușe, bătînd cu vîrful limbii între buzele strînse, ca și cum ar fi suflat într-un muștiuc de goarnă - ca să nu-l mai frămînte altădată și tot așa de murdar, poftele cărnii și iasmele întunericului.

Mascarada, însă, se repetase și a doua noapte, de astă dată fără Truda și fără luncă.

Deșteptat din somn și înțelegînd imediat cum stau lucrurile, el prinsese matahala de umeri, să nu mai fugă și o răsturnase în pat, ca s-o recunoască. Descoperită, țiganca îi astupase gura cu palma și trăgîndu-l smucit peste ea, îl îndemnase cu zvîrcolirile trupului și cu șoapta.

- Taci, că Gorică e de sirvici! Nu mai fii prost, nu face pe cîrpa cu mine, că mă vezi cum fierb și-ți scot ochii dacă mă mai morfolești așa, fără spor și fără saț.

Buimac, cu toate gîndurile risipite de animalul ce se ridicase și poruncise în el, slăbănogul s-a dăruit visului scîrnav ce abia atunci începuse, în sala pe care o crezuse luncă și strîngînd cu amîndouă mîinile, în locul smocurilor de iarbă, preșul ghemuit sub umerii Saftei. Ca un bou în jug, la plugul ce avea să răstoarne brazda adînc și ascuns, fără popasuri, el înfipsese capul, cu gîtul încordat, între sînii țigăncii, flăcău și scrișnit. Nu uitase, însă, să mîngiie cărnurile de sub el cu numele păstrat în suflet și drag: Truda...

În zori, după ce căzuseră unui lîngă altul, peste plapumă, potoliți și extenuați, Paler și-a trecut brațul pe frunte, să adune broboanele de sudoare și a întrebat, modest și suspinat:

- Cum a fost?

Turnătorul vrea să afle cum și de ce venise femeia peste el, în prima și în noaptea următoare. Era curios să cunoască motivul și preliminariile aventurii ce împrumutase pentru el - după ce trecuse furtuna și adormise bestia dorinții - proporțiile unei catastrofe.

Safta i-a spus o poveste simplă, în cîteva cuvinte firești.

De cînd se mutase la hamal în casă, slăbănogul dormise dezvelit. Țiganca îi admirase, de cîteva ori și tăcută, chinuită de pofte, ispitele nici în somn astîmpărate. Cînd n-a mai putut să reziste diavolilor mici și răscoliți în ea de obsesia pîntecului ce-o chema zvîcnind și superb, s-a prelins - tremurînd - de sub plapumă și de lîngă bărbat și s-a apropiat de patul chiriașului, să încerce cu trupul lui neadormit pentru dragoste, ceremonialul profesional oficiat în tinerețe cu chefliii pătimași pe cari-i imobiliza pe un scaun, în camera separată a unui local, ca să se așeze apoi, cu fusta răsfrîntă și rîzînd, în poala lor, sub ochii complici și orbi ai lăutarilor ce cîn- tau anume, pentru jocul erotic și inedit al frumoasei lor stăpîne, o sîrbă din ce în ce mai îndrăcită, după ritmul dat de corpul săltat, apăsat și uneori răsucit pe axa cu toată flacăra albă sorbită în final, o dată cu acel tremolo epilogal și grav pe care-l executau numai ciocănelele țambalului și contrabasul, în timp ce vioriștii piculi- nizau, pe coarda subțire, un fel de ciripit paradiziac.

- Tu ești de vină - oftase Safta, plecînd de lîngă Paler, s-o găsească bărbatul în pat, cînd s-o întoarce de la gară - tu ai fost nemernic, ofticosule, c-ai dormit gol.

Surprins că țiganca aruncă pe umerii lui toată tică- loșenia, deși singurul lui păcat era c-o visase pe codana văcarului și revoltat de lipsa de cavalerism a ibovnicii negre, ce amenința să-i cadă pacoste pe cap, flăcăul s-a ridicat în cot și a țipat:

- Scroafă, mîine să nu te mai prind peste mine, că te spui lui Gorică!

În ciuda acestui avertisment, însă și cu toate mustrările de conștiință de peste zi, el o așteptase și a treia noapte, perpelit de dorință și tremurind, iar Safta venise cuminte și caldă, mută și meșteră, să repete jocul, de astă dată în ritmul de contrabas din sforăiturile soțului cu somnul trudit.

Aventura continuase de atunci, ziua cu mustrări de conștiință pentru slăbănog, noaptea cu încleștări și figuri inedite din repertoriul vast de coregrafie erotică al profesionistei de odinioară, pînă în după-amiaza cînd năvălise Gore în casă, fără veste, să caute pe sub pat, prin garderob, pe după uși și dincolo de perdele, cu furia clocotind în pumni și în ochii ascunși sub sprîncenele groase.

- Știe, a aflat - plînsese cineva în Paler, vinovat și cu spaimă, cînd i-a spus țiganca isprava hamalului - ne-am dus, o să ne omoare!

Safta încercase inutil să-și convingă ibovnicul că nu era nimic serios, din moment ce soțul nu spusese încă de ce venise de la gară. Ea pledase, cu încăpățînare, pentru versiunea lansată, în primul moment, de cumetrele din sobor. Gore uitase un act sau o țidulă ori pierduse ceva pe drum, portofelul sau tabacherea și venise, supărat cum e omul la pagubă - mai ales că găsise casa plină de vecine - să ia alți bani sau să caute tașca de tutun pe care-o păstrase, amintire din anii de cazarmă, între rufe, în cutia mare a garderobului. Speranțele ei, însă, au fost repede spulberate și tocmai cînd se aștepta mai puțin: într-o după-amiază de sărbătoare. Tăcerile băr-batului, uitătura lui piezișe, vorbele în doi peri și puține cu cari le sfredelise inima, o convinseseră - în cele din urmă - că bănuiala slăbănogului e întemeiată.

Acum era sigură că Gore știe tot. Firește, nu ar fi fost acesta un motiv să se lamenteze, ca amantul cu frigid morții pătruns în oase. Țiganca nu dezarmase.

Aștepta furtuna, gata să se prindă cu dinții, cu mîinile și cu toate tentaculele sufletului, de o unică și sigură barcă de salvare: negarea! Nu ar fi fost nimic mai ușor decît să plîngă și să se jure pe viitor și pe morminte, pe noroc și pe odihna morților, că ea nu știa și nu văzuse nimic. Cum nu era înlăturată surpriza ca slăbănogul să-și recunoască vina în fața hamalului, Safta - făcînd un apel disperat la fantezia cu care, de atîtea ori, inventase și explicase viața altora - adunase argumente suficiente și destul de tari ca să-l convingă pe bărbat că Paler ar fi nebun sau - în cazul cel mai bun - vîndut dușmancelor: fetele de la bordel...

Cinstit, turnătorul se resemnase să moară.

Adormise tîrziu, în noaptea de duminică, sigur că n-o să mai vadă lumina soarelui și cu tot plînsul, pe care-l adunase în el gîndul apropierii de moarte, topit într-o singură lacrimă, uitată în gene, mare, luminoasă, ca o candelă de veghe aprinsă de suflet și pentru zborul lui din urmă și se deșteptase, în zori, surprins și fericit că scăpase de bardă, că mai avea cel puțin cîteva ore de viață.

- Nu m-a omorît - se bucurase slăbănogul, stînd pe scăunel, la gura mașinii, cu palmele lipite între genunchi - simte și el că n-ar fi drept să mă ucidă mai înainte de spovedanie. Asta e: să-i spui că, în fundul inimii, cu toată destrăbălarea în care m-a împins nevas- tă-sa, eu i-am rămas prieten credincios...

O primă dovadă că-i rămăsese, în adevăr, credincios și prieten, fusese cafeaua ce i-o dusese la pat, o dată cu tabacherea. Din ceașca plină se ridica, în aburi, sufletul lui cinstit, strepezit de necazuri și plin de toată zgura iadului din atelierul de turnătorie, dar curat, iubitor și peste măsură de trist, pentru tot ce se petrecuse fără îndemnul și fără voia lui.

La fabrică umblase toată ziua buimac, frămîntat de întrebări și se întorsese seara, cu pasul mare și sigur, hotărît să-i spună hamalului ce și cum a fost cu țiganca și cu Truda, ca să scape o dată de mustrări, să nu mai simtă în jurul gîtului lațul tot mai strîns al privirilor lui piezișe și al tăcerilor prea pline de înțeles.

Acasă, însă, o găsise numai pe Safta, urcată în vîr- ful patului și îmbufnată ca o stăncuță bolnavă, legată la cap cu felii de cartof și oftînd des, adînc, molipsitor

Era după isprava cu Stîrcu.

- Nu știu ce-i cu Gorică - mințise ea, plîngînd sincer - că stam cu el la masă, adineauri și-odată-l văd că-și ia șapca, zice: "plec în lume, fă Safto" și-a plecat...

Paler a făcut ochii mari, încremenit un moment pe scaun, apoi s-a lovit cu amîndoi pumnii, o dată și puternic, în piept și a căzut mototol, pe pragul dintre sală și odaia mare bocind, ca o cumătră în Vinerea Mare, la cimitir.

- Cum să nu plece, sărăcuț de maica lui, cînd ne aflase mîrșăvia? Safto, fă, meșteră la cîntec și în dragoste, usca-ți-s-ar sînii pîn-o face gospodin rusu papuci de moartă din ei, cum ne-ai mîncat tu norocu la amîndoi! Gore, frățioare, plecași în lume, vericule, că n-ai avut inimă să mă omori! Mă lăsași în casa ta, cu cio- ropina ta, ciuguli-i-ar ciorile, puiul roșu-al cucului...

Inima țigăncii era pusă la mare încercare.

Un moment ea se gîndise că ar fi mult mai bine să-i mărturisească slăbănogului aventura cu Stîrcu, fără ocol și fără tremur în glas. Prin această mărturisire l-ar fi convins ușor că zbuciumul lui de pînă atunci nu avusese nici un rost, cum fără rost îi era și plînsul de acum, deoarece Gore nu-l bănuise și nici nu plecase în lume din cauza lui și n-ar fi fost exclus să și-l facă complice, alături de naș și împotriva soțului încorno-rat, pe care - prin orice mijloace - erau datori să-l convingă că mascarada cu portarul de la gară fusese o părere sau o glumă, dacă nu cumva o minciună, o goală și nerușinată minciună scornită de surorile două, dușmance și tîrfe, cum le știa toată mahalaua.

Planul era în adevăr bun. Fusese experimentat cu succes, în cîteva împrejurări la fel, cu ibovnici proști.

Țiganca, însă, se îndoia de bărbați și mai ales de Stîrcu, om serios și niciodată dispus să se amestece unde nu-i fierbe oala. Insul cu uniformă de postav o avertizase din vreme și cavaler, demn și convins.

- Ascultă, fă Safto, acu’ că-mi ești fină, n-am ce zice, ne putem drăgosti în lege, cum mi-o place și cum ți-o pofti inimioara și neică, mai ales, pînă-n pînzele albe, că o viață avem, da’ una s-o știi de la mine, fă: de-o fi la o adică, să miroasă ceva bivolu de Gore, pe mine să nu mă bagi în daravelă și în tărîța porcilor, că zic, neică, nu știu, n-am văzut! Asta, fă Safto, fin’că una e să am de-a face cu tine, că te știu de cînd erai - ca să zic așa - artistă și alta e să fiu prins cu musca-n lapte de un nepricopsit de hamal - eu, care sunt cineva în gară și i-am dat o pîine să mănînce.

Ori, fără concursul asigurat al nașului, fosta cîn- tăreață risca să rateze planul. Dacă portarul de la gară se voia cu tot dinadinsul om serios, Paler era, dimpotrivă, copilăros, așa de copilăros că ar fi fost în stare să se supere, ca un prost, aflînd că iubita cu garoafă mai avusese un ibovnic, ca și cum - filozofase ea - pierzi ceva dacă, în pușculița în care aduni tu băncuțele fierbinți ale dragostei, mai aruncă și altul, cînd poate și după puteri, cîte un gologan de aramă.

Safta a simțit, pentru prima oară, că-i urăște pe bărbați. Se convinsese, în sfîrșit, că toți se poartă cu femeile ca porcii, profitori și lași, cînd nu sunt nebuni ca Gore sau miorlăiți ca turnătorul.

Slăbănogul, îndeosebi, o revoltase. Specimenul cu muzicuță și lacrămi continua să se bată cu pumnii în piept și să se lamenteze că-l înșelase pe binefăcător și-l gonise din casă, de la masa lui, de sub acoperișul și din plapuma lui, mai ales de lîngă nevasta lui. Țiganca îl privise o clipă, cu dispreț și se întrebase, amintindu-și nu fără furnicare în carne, de nopțile neuitate petrecute în brațele flăcăului cu ispita trupului triumfală, cum poate fi o brînză așa de bună într-un burduf de cîine pricăjit

Exasperată, în cele din urmă, că Paler nu are de gînd să termine cu bocetul, ea și-a smuls legătura cu feliile de cartof de la cap, a sărit din pat și-a început să se plimbe prin odăi, plîngînd la rîndu-i și rupîndu-și cămașa, disperată că mult iubise și mult muncise în viață și n-avusese noroc de un ibovnic așa cum îl visase.

Speriat de accesele ei neașteptate de deznădejde, flăcăul uitase cu desăvîrșire de necazul și de lacrămile lui.

Safta știa să plîngă convingător și original. Lega nu fără rost, bocind, toate frînturile de cîntece triste, rămase în amintire din anii de glorioasă carieră, răușind astfel să-și spună durerea în stihuri - o nefericire de mierlă străină pe lume, cu singura mare deosebire că mierla poetului anonim avea "un frățior, pe cucul cel gălbior", pe cînd mierla cu clonc, din casa cu nebuni, era singură-singurică...

Prost și sentimental, Paler fusese ușor înduioșat și repede convins că e dator să joace, în greul impas în care se aflau, rolul cucului gălbior și plecase, flămînd și după treizeci de ore de muncă în infernul cu fum și metal topit, să cutreiere străzile și cîrciumile, ca să-i afle urma celui dispărut și să-l aducă la cuibul mierlei cu țîfna ispitelor nocturne.

Umblase mult și fără nici un folos și se întorsese, după praftorița pe care i-o trăsese portarul de la gară, cu o dovadă în plus că Gore fugise în lume din pricina lui.

Slăbănogul era sigur, deși contrazis de Safta, că hamalul îi spusese nașului de ce și din cauza cui și-a părăsit casa și norocul. Nu se îndoia, de asemeni, că domnul Stîrcu, om serios și firesc revoltat că insul adunat de pe drumuri fusese capabil de o ticăloșenie așa de mare, se purtase cu el în consecință, strigîndu-i în auzul mulțimii: "haimana" și amenințîndu-l că-l dă afară, ca pe un nemernic.

Vinovat și resemnat de mult să suporte, în tăcere, urmările faptei lui rușinoase, Paler se mirase că portarul nu-l luase la palme, să-l învețe minte să nu mai doarmă altădată cu ispitele trupului goale și să n-o mai viziteze pe Truda din luncă...

Ajuns acasă în zori, el o anunțase pe Safta că îl căutase pe Gore pentru ultima oară și, fără să-i mai aștepte răspunsul, se trîntise în pat, îmbrăcat și adormise. Sărise în picioare peste o oră, smuls din somn de ceasor- nicul deșteptător și-i comunicase ibovnicii, mai înainte de a pleca la turnătorie, a doua hotărîre, mult mai se-rioasă, pătruns de toată solemnitatea momentului și căscînd zgomotos.

- Asta nu-i drept să plece el din familie și să mă lase pe mine. Am să mă duc eu ca să se-ntoarcă el. Mai stau pînă sîmbătă, să iau leafa, să dau unde ce am de dat, la datornici și pe urmă o să vă las sănătoși...

Amenințată din nou să rămînă singură ea se grăbise să plîngă, dar slăbănogul nu s-a mai înduioșat.

- Plec, fă, plec!

Pe drum și în atelier, le spusese tovarășilor de muncă și prietenilor că i se făcuse dor de sat și de rude.

- Nu mai stau. Ori la oraș, ori la țară, tot un drac. Numai că aici scuip cărbuni și acolo cînt din frunză.

La prînz, însă, în poarta turnătoriei, tocmai cînd pierduse orice speranță să-l mai vadă, se pomenise față în față cu Gore.

Slab, neras și cu ochii tulburi, hamalul îl așteptase, îl prinsese de mînă și, fără cuvînt, pornise cu el spre podul gării.

Stăpînit de un sentiment ciudat de spaimă și nedumerire, cu ochii tot așa de tulburi de neodihna din ultimele nopți, Paler mersese ca o umbră - cu picioarele slabe de la genunchi și împiedicat - alături de omul pierdut și regăsit, pe strada plină de lucrători, de căruțe, de vrăbii și de roșcovi sălbatici.





Maidanul cu dragoste - Capitolul 01 - Moartea sta la panda in bariera
Maidanul cu dragoste - Capitolul 02 - Safta s-a dus huta in leaganul dracului
Maidanul cu dragoste - Capitolul 03 - Blestemata zi a mai fost atunci

Maidanul cu dragoste - Capitolul 04 - Casa cu nebuni - casa cu naluci
Maidanul cu dragoste - Capitolul 05 - O floare alba si otravitoare
Maidanul cu dragoste - Capitolul 06 - Ivan era un copil urias si altceva nimic
Maidanul cu dragoste - Capitolul 07 - Sunt fericiri pe cari nu le putem intelege
Maidanul cu dragoste - Capitolul 08 - Un suflet mare a trecut
Maidanul cu dragoste - Capitolul 09 - Mierla si cucul galbior
Maidanul cu dragoste - Capitolul 10- Maica Precista de pe strada Vespasian
Maidanul cu dragoste - Capitolul 11 - Biserica in bordele
Maidanul cu dragoste - Capitolul 12 - Gore era in adevar fericit
Maidanul cu dragoste - Capitolul 13 - Safta se sanctificase prin sacrificiu
Maidanul cu dragoste - Capitolul 14 - Mascarada sub clar de luna
Maidanul cu dragoste - Capitolul 15 - Gand nou, intre lumini
Maidanul cu dragoste - Capitolul 16 - Un noroc care nu surade oricui
Maidanul cu dragoste - Capitolul 17 - Viruga, soldat prost si taran
Maidanul cu dragoste - Capitolul 18 - Calatoare, suflete...
Maidanul cu dragoste - Capitolul 19 - Casa suspinelor
Maidanul cu dragoste - Capitolul 20 - Un destin scris pe batista


Aceasta pagina a fost accesata de 302 ori.