Autori > George Zamfirescu


Maidanul cu dragoste - Capitolul 10- Maica Precista de pe strada Vespasian




Suflete cu rufele murdare


Capitolul 10. Maica Precista de pe strada Vespasian



Gore, plecînd de acasă, nu știa precis unde se va duce și ce are să facă.

El prinsese odată un șobolan în cursă și după îndemnul unui vecin cu haz amar, îl stropise cu petrol și-i dăduse foc. Cuprins de flăcări, șoarecele se zbătuse în capcană și se izbise cu capul - furios, orb, disperat - de împletitura în sîrmă, cu speranța că va găsi poate o ieșire din prăpădul pe care-l aruncase gluma proastă și crudă a oamenilor.

Mergînd încovoiat și lovit de toți roșcovii sălbatici de pe stradă, în înserarea neuitată de atunci, hamalul își adusese aminte de șobolanul pe care-l privise, nepăsător, cum arde. Era și sufletul lui, acum, ca o lighioană captivă și răsucită în flăcări, în hazul amar al întîmplării neașteptate...

Recunoscuse, în primele momente de disperare, zbătut în el și căutînd orbește un liman, că singura ieșire posibilă din vîrtejul amețitor ce-l prinsese ar fi în moarte - o sinucidere crîncenă și la îndemînă: sub roțile întîiului tren ce ar fi intrat în gară.

Murind el, firește că Safta ar fi rămas ibovnica portarului de la gară, amîndoi bucuroși că scăpaseră de pacoste dar - mai ales - amîndoi nepedepsiți.

- Ar fi nedrept și-ai fi un prost - țipase cineva în Gore - dacă i-ai lăsa să se bucure, mai departe, de păcat și de batjocura ce ți-au adus-o...

Uitase de sinucidere, cu ușurința cu care se hotă- rîse să se arunce înaintea unei locomotive. Acum voia să se răzbune, o răzbunare tot așa de cruntă ca și moartea ce și-o alesese, în primele clipe de deznădejde: să se ducă la gară sau acasă la Stîrcu, să-l prindă de umeri, să-i frîngă mijlocul de masă și să-i rupă beregata cu dinții.

Gore văzuse scena judecății, în amănunt și o sim-țise, o trăise, gîndind-o, în toată intensitatea ei. Clocotind, cu ochii injectați, simțind de pe acum în gură gust de sînge, se pomenise alergînd prin mijlocul străzii.

Dar, în fuga lui de animal flămînd și dornic de pradă, soțul înșelat își adusese aminte de tovarășii de muncă, pe cari-i provocase și îndeosebi de Lahu, considerat acum singurul prieten adevărat, pentru că numai el, din toată ceata albaștrilor, aflînd de isprava țigăncii, se simțise obligat să-l dezlege la ochi.

Oprit, rezemat de un zid, hamalul a oftat și a simțit cum i se umezesc privirile.

- Săracu Lahu! L-am scuipat și n-a zis nimic...

Dacă ai- fi fost "numărul patru" lîngă el, în momentul acela, i-ar fi îmbrățișat gleznele și l-ar fi rugat, sărutîndu-i bocancii, să-i apese capul de viperă în țărînă - că altceva nu merita...

Îl chinuia și-l alerga din nou, pe străzi, nevoia să se umilească în fața tovarășului jignit sau la picioarele oricui. Era convins că numai așa și-ar regăsi și înviora sufletul.

Plănuia să-l oprească în drum pe întîiul trecător, să-l ia de mînă și să se înfunde cu el - oricine o fi - într-o cîrciumă, să-i comande băutura ce i-o place și să-l implore sau să-l oblige să-l asculte. Gore nu se spovedise încă la popi sau la oameni, pentru că niciodată nu-și simțise, ca atunci, inima prea plină și sufletul greu de adevăruri și mustrări, pînă la sufocare.

O bătrînă cu figură prelungă, suptă, osoasă și încă voinică pentru părul alb și gura știrbă, îi răsărise parcă anume în cale, de după un colț de stradă.

El se oprise în umbra firavă a unui copac înflorit. I se păruse că baba, în treacăt, îl privise adînc, încruntat și totuși fără ură, dar sfredelitor, cu ochii ei de ani optzeci.

- Rău te mai uitași la mine, bunico - oftase hamalul, încovoiat - rău al dracului! Bine-mi faci, că merit! Să știi că sunt un ticălos, un mare ticălos și un biet om...

Bătrîna, probabil, avea gust de vorbă, pentru că s-a oprit și i-a răspuns, cu toată înțelepciunea deceniilor de viață frămîntată și de înțelegere, prin durere, a tainelor ascunse în fiecare din noi.

- Dragul mamii, toți suntem mari ticăloși, fin'că suntem toți numai niște bieți oameni. Că să știi una și bună de la mine. Vin ucenicii o dată la Hristos și cică: "uite, Doamne, un ticălos, să-l ucidem cu pietre"! Sfîntu rîde, că știa el ce știa și le zice: "bine, care din voi se simte cu sufletul curat, să ridice piatra și să-l omoare"! Au tăcut ucenicii, săracii și s-au rușinat, da' mîna pe piatră nici unul n-a pus. Păi vezi? Aia e...

Gore n-a înțeles ce spusese bătrîna și a surîs amar, clătinînd capul.

- Na, c-am brodit-o rău cu matale, bunico! Nu știam că ai luat calea bisericii.

Omul era convins că n-o să poată nimeri să-i vindece rana din inimă cu un cuvînt - mai ales un cuvînt de bătrînă știrbă și botezată în apele morții. Numai o faptă, a lui sau a altuia, l-ar fi putut smulge din haosul în care simțise cum se afundă, cu cît încerca - mai disperat - să iasă la liman.

- Lasă pilda, babo, că n-am ce face cu ea! Scui- pă-mă, că-s nemernic sau arată-mi cum să-i scuip pe ticăloși, ucide-mă sau învață-mă cum să ucid crîncen, să-mi astîmpăr setea ce mă arde la bojoci...

Bătrîna l-a ascultat fără tresărire. Figura i se luminase bizar și în afundul ochilor și-au ridicat, o clipă, cozile de flăcări, șerpii gîndului vecin cu nebunia.

- Iaca, omoară-mă, pe mine, dragul mamii!

Surprins, Gore s-a zbătut o clipă în el, ca un șobolan în capcana aprinsă.

Femeia a înțeles de ce se frămîntă și a rîs.

- Vezi, inimă slabă, că nu se poate? Voinic, cum te văd, tremuri de frică. Numai eu nu tremur. Speram să mor la șaptezeci și la șaptezeci și cinci și mă miram că nu se mai îndură sfîntul să mă cheme la el. Așteptam să mor, da' nu mă pregătisem. Și așa, nopți la rînd, am început să-mi dezgrop viața și-am făcut două grămezi, de-o parte și alta: aici fapte bune, aici păcate. Că știi cum e cu omu cînd moare? Parcă s-ar muta dintr-o casă. Cu mult înainte, gospodina ia în mînă, una după alta, rufele murdare și perdelele și le spală, la cîrpește, le calcă și adună în urmă preșurile de le scutură. Cînd vine camionarul să încarce, zice gospodina: "gata" și rîde, că n-o mai ține nimic în casa unde a fost și n-o să mai fie. Ai înțeles? Aia e, dragul mamii! Spală rufele murdare din tine și pe urmă caută-mă, să te ucid sau să te-nvăț cum să omori un creștin de rumîn...

Gore își prinsese tîmplele în pumni, chinuit.

- Of, bunicuțo, să ne ia dracu pe amîndoi, că nu ne înțelegem! Cine mi te scoase-n drum? Cine ești matale, de vorbești în taine și fără înțeles pentru mine?

Bătrîna a răspuns solemn, crescută în ea și în înserare, încrucișînd mîinile la piept.

- Eu sunt Maica Precista, fiule...

Hamalul se pomenise într-o cîrciumă, abia răsuflînd de fugă și de spaima ce-l gonise de lîngă nebuna de pe strada Vespasian, cu buzele iască de sete și broboane reci de sudoare pe frunte. Ceruse vin și băuse tremu- rînd, pahar după pahar, să adoarmă - cu fiecare strop - un gînd dușman, să sugrume, după fiecare sorbitură cu mai multă putere, suferința, să nu mai simtă nimic și să nu se mai simtă.

Se trezise, a doua zi, pe un loc viran din mahala. Nu știa și nu se întrebase cum ajunsese acolo. Dormise toată noaptea lîngă un mărăcin. Deșteptat, clipise buimac în soarele blînd aromitor, înviorător, al dimineții de primăvară. Întins pe spate lîngă buruiană, cu brațele deschise, el simțise cum îi zvîcnește sîngele, mai cald, mai puternic, în făptura întinerită de odihnă și de lumina cu mîngîieri a discului solar. Uitase tot ce se întîmplase și se bucura, animal năpădit de viață - o viață nouă, plină și mustind de seva pămîntului renăscut, ca în mugurii despicați.

Beția și somnul strînsese și ascunsese, după ușă altarului păgîn din suflet - pe care furtuna din ajun îl cutremurase cu vîntul și-l spălase cu ploile - toate rufele murdare de cari vorbise bătrîna de ani optzeci, lucidă în demența ei de cotoroanță știrbă și bisericoasă.

Gore se înfățișase, în inconștiența ce-l dăruia soarelui, cu firul fraged de iarbă și cu copacii, cu gîngăniile și cu bulgării de pămînt, în cari se dezmorțeau rîmele. Insul cu ambițiuni de persoană serioasă, care-și îmbîc- sise cîteva decenii părul aspru cu undelemn și purtase inele, baston, lanț gros pe pîntec și botine cu scîrțîietori, numai ca să convingă mahalaua cu nume rușinos că domnul Gorică e cineva, fusese uitat cum se uită toate nimicurile. Un glas cunoscut îl strigase pe nume și omul de acum se ridicase, tresărit, în fața lui Damian. Tovarășul de muncă, în drumul lui spre casă, se oprise nedumerit și se apropiase, curios să vadă ce bluză albastră se lăfăia în soare, cu atîta nepăsare de sine și de lume.

- Ce-i cu tine, mă?

Trezit de întrebarea prietenului din beția ceasului feerie al deșteptării și al contopirii cu plantele și mi-nereurile, în lumina cu minuni a soarelui tînăr, și-a reamintit - în zborul unei clipe - toată drama din ajun.

- Nu înțeleg cum am ajuns aici - a răspuns el, surd - da' să știi, frățioare, că am prins-o pe Safta! Am prins-o, mă, cu Stîrcu de la peron - anafura mă-sii la amîndoi!

Damian a tăcut un moment, privind - peste umă- rul lui Gore - o vrabie neastîmpărată pe o ramură înflorită.

- Și acum?

Tovarășul întrebase mai mult ca să spună ceva. Știa că nu va primi răspuns.

Retrăia și el, lîngă omul ce se ascunsese de lume lîngă un mărăcin, cu frămîntările și toată suferința, o poveste la fel de tristă, cu o nevastă mult mai ticăloasă pentru că era mai tînără și mai frumoasă ca Safta. Cineva îl întrebase, atunci, ce are de gînd iar el - ca și Gore acum - fără lacrămi și fără gînd, ridicase din umeri și nu găsise nici un răspuns...

- Hai la mine - hotărîse, înțelegător și camarad - mergi la mine să mîncăm și să vedem ce-avem de făcut!

Porniseră alături pe strada cu gropi, cu rufe întinse prin curți și pomi ninși la porți, doi oameni înfrățiți și încovoiați de o suferință la fel.

Damian locuia pe o uliță strîmbă, noroioasă, într-o odăiță curată în care aglomerase un pat, o masă, un scaun, o sobă de tablă și o fotografie à la minut, în ramă de carton și melci, cu panglici decolorate, cu flori uscate și un smoc de beteală, prinse cu ace de gămălie pe margini sau înfipte între melci. Sub poza ștearsă ce perpetua memoria iubirii defuncte era o icoană. Seara, cînd se închina, omul nu știa dacă se roagă la sfîntul zugrăvit pe lemn sau la chipul necredincioasei tinere și frumoase, păstrat cu dureroasă cucernicie.

Gore întrebase, oprit cu șapca în mînă în fața fotografiei:

- Ea?

Damian a îngînat după o clipă de șovăială, întorcînd capul.

- Ea.

Oftaseră amîndoi, cu o durere egală în inimă, dar numai musafirul a scrîșnit:

- Scroafe!

Mîncînd, cei doi tovarăși au vorbit de neveste și de viața lor fără rost și fără noroc.

- N-ar fi fost bine acum - se întrebase trist Damian - să am și eu o casă ca oamenii gospodari? Plec de la gară și mă-ntreb, cu tot urîtul vieții în suflet: unde mă duc? Cine mă așteaptă? De cine mi-e dor? Deschid ușa și nu mai mă-ntîmpină nimeni ca altădată, vorbind repede și rîzînd, nu mai mă-ntreabă nimeni dacă mi-e foame și nu mai aud pe nimeni cîntînd. Asta, mai ales asta, mă omoară: că nu mai aud pe nimeni cîntînd...

Gore uitase să mănînce. Își amintise, cu un val cald de înduioșare în inimă, că și Safta lui cîntă frumos.

- Viu acasă, singur - continuase Damian spovedania - și n-am cu cine schimba o vorbă, n-am cui spune un necaz sau o veste bună și mă culc, singur, sub plapuma rece. Urlă urîtul în mine și în odaie...

Omul își ascunsese repede fața în palme, cu umerii tremurați.

- Dacă știam una ca asta, n-o lăsam - n-o lăsam pentru nimic în lume!

- Cum nu era s-o lași - îngînase Gore, surprins și nu fără negură în priviri - cînd... ai prins-o cu?...

Vădanul tăcuse. Era sigur că, în spovedania lui simplă, tovarășul de necaz va găsi un răspuns pentru întrebări mult mai chinuitoare și că va înțelege, în curînd, de ce nu poți și e bine că nu poți să te desparți de nevastă cu ușurința cu care dezbraci un surtuc, mai ales cînd femeia ți-a intrat în sînge și și-a făcut cuib în sufletul tău.

- Eu am vrut, m-am încăpățînat să fiu cîine și-am smuls-o din inimă. Ori, mă neică, obrazul îl mai speli de rușine, mîndria ta de bărbat o mai cîrpești pe ici și pe colo, da' inima nu ți se mai vindecă...

Gore asculta, privind tîmp în gol. Uneori se scutura ca de-o vedenie ori ridica ochii spre tavan și desfăcea, larg, gulerul cămășii: îl sugruma.

Damian redeschisese, în el, toate rănile din ajun și-i scormonise gîndurile.

- Ce să fac - țipase încornoratul din casa cu nebuni, cu pumnii la gură, să nu-l audă cei de dincolo de ziduri - cum să ies din încurcătură? Ce fac cu Safta și cu Stîrcu, cum o să mă ierte Lahu, că l-am scuipat și Paler, că era să-l ucid cu barda și ce fac cu mine, cu vecinii, cu mine...

Damian înlăturase, cu sfatul lui bine gîndit, multe piedici și necazuri din viața albaștrilor și se hotărîse să ia, pe umerii lui, o bună parte din sarcina ce-l împovăra pe Gore.

- Cu hamalii stau eu de vorbă. Nici o grije. Nu ți-au aflat pățania. Poți să vii în mijlocul lor ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. Cu Lahu o să bem un pahar de vin și vă-mpac. L-ai scuipat c-a fost porc. Asta să-i fie paguba. Alții l-au umplut de sînge pentru cinci parale și tot s-au împăcat. Cu Paler al tău venim pe urmă la taifas. Ai auzit că te-ar înșela nevasta cu el și era să-i crăpi capul. Va să zică a fost o pricină. Să zică slăbănogul bodaproste că nu l-ai ucis iar tu, tot așa, că ai scăpat de păcat mare. Era să omori om nevinovat! Așa, de Lahu și de Paler nici o grije. Acu', rămîne să vedem ce facem cu Safta și cu Stîrcu. Vorba e că ori o lași, și-atunci îl dai în plata dracului pe Stîrcu, ori îl omori pe portar și n-o mai vezi pe Safta, cum n-o să mai vezi soarele. Ar mai fi o cale: să te-ntorci la nevastă, adică s-o ierți, și dac-o ierți, nu mai ai de ce să te gîndești la Stîrcu. L-ai uitat, cum ai uitat și fapta nevestei. Sunt, după cum vezi, trei întrebări și la oricare din ele ai să răspunzi cu altă întrebare: ce ai de gînd cu tine? Pe urmă o să faci așa cum te-o îndemna inima...

Damian plecase la gară, după-masă, iar Gore rămăsese singur în odăița vădanului, să stea de vorbă cu el și să-și hotărască destinul cum i-o place.

Recapitulînd întîmplările, simțise cum crește din nou, în el, întîia mare nedumerire.

Zvonul fusese că Safta s-ar culca, în lipsa lui, cu Paler. Bărbatul crezuse și-l pîndise, îl spionase, încercase să-i despice fiecare cuvînt. Era așa de convins că turnătorul poate fi ticălosul, că numai o minune îl scă-pase de bardă, în întîia noapte de frămîntare. În seara cînd se năpustise în ușe, cu toată asigurarea Sultanei că nevasta e în casă cu altcineva, el era convins c-o să-l găsească pe slăbănog în brațele țigăncii. La portarul de la gară nu se gîndise, i-ar fi fost imposibil să-l creadă așa de ticălos. Stîrcu îl cununase, erau oricum rude. Cînd s-a pomenit, însă, în fața lui și l-a văzut gol, încremenit între pulpele tot așa de goale ale Saftei, Gore a simțit că fuge pămîntul de sub el, s-a clătinat și a căzut, dezarticulat, lîngă masa din sală.

Scena fusese așa de neașteptată și de ilogică, în logica de atunci a hamalului, că tulburase în el toate înțelesurile. Soțul n-a mai fost capabil să înfiripe un gînd sau să reacționeze. Zvîrlit alături de viață, văzuse imaginile răsturnate, ca și cum rîma ce crescuse din pîntecul nașului și-l încolăcise pînă la sufocare, l-ar fi spînzurat cu capul în jos, de cîrligul din mijlocul tavanului.

Se mira și acum: Stîrcu, tocmai el, ruda - se ospătaseră, jucaseră tabinet, se îmbătaseră și se îmbrățișaseră frățește...

Dacă în ajun, însă, era ferm hotărît să-i rupă be-regata cu dinții, acum nu-l mai ura. Portarul era bărbat. În fața unui trup ce i se oferise și-l ademenise cu dezgoliri, i se întîmplase și lui Gore, de multe ori, mai ales în anii cînd era prăvăliaș, să uite de oameni și de Dumnezeu. Hamalul aflase încă de atunci, de la oameni serioși, că ispita trupului bărbătesc nu știe carte și nu are lege, spre deosebire de bobocul de trandafir involt al pîntecului femeiesc, pe care-l considerase - după spusa acelorași oameni serioși - ca o poartă ascunsă de cetate, ce se deschide numai în fața stă- pînului.

Știa o întîmplare ce făcuse vîlvă pe vremuri, în orașul în care feciorul lui Oană se speriase de dric și de goarna pompierilor. Gore și-o repovestise în gînd, să se convingă și mai mult că Stîrcu nu era vinovat.

Un flăcău voinic și prostănac de la țară, a cărui tinerețe dospind în trup nu știa carte și nu-i păsa de lege, violase fata ofițerului la care era ordonanță. Cum fapta nu rămăsese fără urmări, odrasla n-a mai putut, la un moment dat, să-și ascundă pîntecul fecund și, strînsă cu ușa de părinți, le-a mărturisit cine era tatăl copilului.

Vinovatul a fost desfigurat în bătaie, legat cot la cot, dus la închisoare și de acolo la judecată.

Apărătorul lui din oficiu, o figură celebră în protipendada bucureșteană de atunci, a pledat în cuvinte puține dar cu o pildă menită să ilustreze admirabil logica faptului în sine și să stabilească, în același timp, partea de culpabilitate a celor doi eroi. El ceruse sabia părintelui reclamant, o dăduse procurorului și-l rugase s-o introducă în teaca pe care i-o ținea înainte. Dar toate tentativele magistratului rataseră, pentru că advocatul mișcase mîna în sus și-n jos, într-o parte și alta.

În sală era un freamăt surd de nedumerire și curiozitate.

- Poți s-o bagi?

- Nu pot.

- De ce nu poți?

- Pentru că nu mă lași.

- Cum nu te las?

- Miști teaca, domnule apărător și sabia trece pe alături.

- Dar acum poți - îl întrebase din nou advocatul pe omul legii, ținînd mîna nemișcată în fața lui.

- Pot, cum să nu - a fost răspunsul și procurorul, în adevăr, a introdus lama de oțel cu ușurință.

- Poftim, domnilor, așa a fost cu flăcăul inculpat și cu fecioara - a strigat apărătorul, triumfător. Ordonanța, n-ar fi făcut nimic cu sabia lui, dacă nu i-ar fi stat teaca fetei la îndemînă, supusă...

Judecata era lămurită, iar pledoaria a fost întreruptă. Ordonanța, totuși, n-a scăpat de condamnare.

Gore aflase că advocatul, revoltat, scos din fire în fața nedreptății ce i se făcuse inculpatului, nevinovat după opinia tuturor, sfărîmase crucifixul pe care jurau împricinații, afirmînd că nu mai există justiție în țara românească.

- N-ar fi fost drept - strigase și Gore acum, cu revoltă din revolta apărătorului de odinioară - n-ar fi fost drept să-l omor pe Stîrcu! Scîrba ce i-a pus teaca la îndemînă e vinovată și pe ea am s-o omor...

Se mira că n-o sugrumase pe loc, în clipa cînd o prinsese cu portarul de la gară. Se liniștise, însă, la gîndul că o pedeapsă nu vine niciodată prea tîrziu și convins că de moarte n-o să scape țiganca - o moarte tot așa de crîncenă: s-o prindă de umeri, să-i frîngă mijlocul pe genunchi și să-i rupă beregata cu dinții...

Hamalul se cutremurase. Avusese impresia că i se zbate ceva sub frunte și țipă, ca o pasăre. În ajun, trăind scena uciderii lui Stîrcu, simțise gust de sînge în gură. Acum îl duruse sălbăticia cu care plănuise crima. Ca s-o omoare pe Safta, va trebui s-o prindă de umeri - încă fragezi, arămii și cuprinși cu palmele de atîtea ori, să-i fie dragostea mai voinică. Se gîndise, de asemeni, cu melancolie, la mijlocul pe care o să i-l frîngă brutal - șarpe înlănțuit deseori cu brațele, să țină trupul cald și posedat cît mai strîns lipit de el - și se întristase că o să-i rupă beregata cîinește: gușa ei de pasăre măiastră ce încîntase odinioară mahalalele bucu- reștene, ca să-l adoarmă numai pe el - în anii cu număr uitat - cu triluri și cu ofuri.

Gore, însă, nu se lăsase prins, prea mult, în capcana înduioșării. Scuturase capul, energic și izbise cu pumnul în masă, să-i fie hotărîrea cît mai neclintită.

- S-a dus, o omor!

Gîndul că va ucide nu-l speriase. Acum era un om care știa ce are să facă, un suflet împăcat cu el și cu lumea. Convins că va rezolva, prin crimă, toate problemele de conștiință ce-l frămîntaseră în ultimul timp și că-și va deschide - spălat de necazuri, eliberat - un drum nou, în existența lui de cineva ce se dorise respectat și temut, începuse să se plimbe liniștit și îngînînd o frîntură de cîntec, în jurul mesei de brad și pe după lucrurile puține din casa vădanului. Se bucura că ajunsese, în sfîrșit, la un liman și era fericit că înțelesese cine era adevăratul vinovat, în romanul lui casnic. Fără îndoială, ar fi fost mare păcat să-l omoare pe portar, în ajun era ferm decis să-l suprime și n-ar fi șovăit să-și pună planul în aplicare, dacă n-o întîlnea pe Maica Precista de pe strada Vespasian.

Gore, aducîndu-și aminte de nebună, a recunoscut că babornița îi spusese cîteva adevăruri mari. Ascultînd-o, cum sta prostit în fața ei, în umbra firavă a copacului înflorit, nu înțelesese nimic. Cuvintele, însă, i se întipăriseră în minte. Acum, după ce trecuse furtuna, aceste adevăruri se ridicau din adîncul sufletului ca nuferii din apă.

La început crezuse că povestea cu Isus, cu ucenicii și păcătosul nu are nici un rost, dar în clipa cînd i-a strigat bătrîna: "iacă, omoară-mă pe mine, dragul mamei", înțelepciunea din cuvintele Mîntuitorului îi răsunase, în golul de sub frunte, ca o trîmbiță.

Dacă ești curat, ridică piatra și omoar-o!

Gore se simțise mic, murdar, nemernic, în fața femeii cu capul tremurînd de bătrînețe și se răsucise în el, neputincios și scrîșnind, cînd îi explicase nebuna cu rufe curate în suflet de ce e mai tare ca el - ea: umbra vieții, în fața lui: bivolul ce nu tremurase în fața nimănui.

- Spală otrepele din tine și pe urmă caută-mă... să te-nvăț, cum se omoară...

Hamalul rîsese, lovind cu palma în gol.

- Mă, că mare zăpăcită și Maica Precista asta de ieri! Să mă-nvețe ea pe mine cum se omoară, parcă - la așa ceva - mai trebuie dascăl...

Aventurile lui de dragoste, din anii cînd era prăvăliaș și flăcău, cu servitoarele pe cari le pîndise în întuneric și le răsucise - strînse de mînă brutal - cu spatele la el și dezgolite, îl trecuseră de multe ori pe lîngă crimă și pe lîngă moarte. Ungurenii îl loviseră cu ură, iar el se apărase, împotriva tuturor, lovind cu o ură egală. Numai sfîntă întîmplare îl apărase de ocnă sau de masa de zinc a autopsiei.

- N-are omu' nevoie să-nvețe cum se omoară - vorbise Gore singur, privindu-se în oglinda cu suport de pe mescioară. Înveți să ucizi cum te deprinzi să mergi, să mănînci și să te dai la trup de muiere...

Totuși, nu uitase că bătrîna din ajun avea o privire pe care nu o putuse suporta și-o putere lăuntrică de nebănuit, în făptura ca o umbră.

- Numai eu nu tremur - îl sfidase nebuna mistică - fiin'că sunt mai tare ca tine...

- Vrăjitoare - înjurase el, scrișnind - vrăjitoare și nimic altceva. Ar fi fost în stare să mă facă să alerg călare pe mătură, prin gară și în lungul peroanelor, să nu mai pot pe urmă să scot capu-n lume de rușine...

Hamalul credea în strigoi și în forța farmecelor. Fusese martor la o întîmplare ce-l uimise și-l înfricoșase, pe vremuri. Era prăvăliaș, atunci, la un cîrciumar de la bariera Vitan. Negustorul, cu toată vigilența copoilor de la accizele comunale, se îmbogățise trecînd mărfuri pe sub mînă în oraș. Banda cu care lucra el era condusă de Frosa, zisă Jianca, o olteancă frumoasă cu suflet de haiduc, Îndrăgostit de ea, jupînul - un oarecare Ionică Cioro- pină - a uitat de prăvălie, și-a lăsat femeia cu cinci copii și s-a mutat la ibovnică, tocmai în mahalaua Belului, într-o casă de piatră ridicată între vii și la adăpost.

Măndica, nevasta cîrciumarului, a făcut pomeni și a dat acatiste, a turnat cositor și a strigat-o pe Jianca pe gura hornului, fiindcă o asigurase o vecină că numai așa o omoară sigur pe teleleică.

Cioropină, însă, continua să rămînă lîngă amantă. Dragostea lor înduplecase mînia celestă, invocată de popi și învinsese farmecele.

Se făcuse vîlvă mare, tocmai atunci, în jurul unei vrăjitoare ce sta într-un bordei, pe apa Colentinei. Baba Hîda mînca rădăcini și lăcuste și era meșteră în soro- ciri și descîntece, vindeca oamenii de turbare, tăindu-i cu un os ascuțit sub limbă, așa cum îi vindecase pe mulți de holeră, cu buruieni fierte și cu afumări, în trei nopți fără lună.

Manda s-a dus la ea în taină, întovărășită de Gore, un băietan tare sperios pe atunci și i-a spus de Ionică și de Jianca, de necazurile ei de vădană cu cinci plozi rămași pe cap. Babornița o ascultase morfolind o rădăcină în gingii, fără cuvînt. După ce și-a isprăvit cîr- ciumăreasa, printre lacrămi, spovedania, vrăjitoarea a dat din cap în semn c-a înțeles.

- Bine, fă fato, să știi că la noapte ți-l aduc la ușe, călare pe mătură și nechezînd.

O avertizase, însă, în șoaptă pițigăiată de buhă a infernului:

- Da' să știi să nu te sperii, cînd o să vezi în ce hal am să ți-l opresc la ușe, că dacă țipi sau îl strigi pe nume, crapă inima în el și cade mort.

Baba fusese adusă într-o birje cu un cal sur, cum ceruse anume, pînă la prăvălia de la bariera Vitanului și călcase, în prag, cu călcîiul răsucit și miorlăind în mijlocul unei cruci făcute din grîu nou.

Se stîrnise, încă din amurg, vreme rea.

La miezul nopții, cînd și-a început Hîda boscorodelile infernale, vîntul șuiera pe sub streșini și se da peste cap furios, pe acoperiș, lovind tabla cu pumnii iar ploaia izbea cu putere în geamuri și luase cotețele cu orătănii pe dedesubt, să le plimbe de colo pînă colo și să le fărîme de stîlpi și de ziduri. Cîinii urlau a cobe, în întunericul compact de afară, iar găinile, toate, înce-puseră să cînte cocoșește.

Manda și Gore tremurau, albi, lipiți cu spatele de ușe.

Vrăjitoarea, stînd grecește în mijlocul camerei, sub cîrligul tavanului, de care legase cu sfoară un semn cabalistic de ciolane, mărgele și surcele, ceruse o tingire, o piuliță, o cămașe purtată în ultimul timp de Ionică Cioropină, un corn de bou și lumînarea de la cununie, tăiată în bucățele, ca să le înșire apoi, aprinse și în cerc, în jurul ei. Dar elementul principal al preo-cupărilor era grămada de oase subțiri și albe, pisate de baba Hîda în piuliță, unul cîte unul, în timp ce bolborosea frînturi de cuvinte și se freca de dușumele cu șezutul, ca o javră bolnavă de pîntecariță verde. Oasele albe erau ale unei pisici negre, după care Gore cutreierase mahalaua cîteva ore, din porunca scorpiei umane de pe apa Colentinei.

Cînd a intrat băietanul pe poartă, victorios, cu animalul de smoală în brațe, în curte da în fiert un cazan cu apă.

Bătrîna luase pisica de picioare, o scuipase în trei rînduri de cîte trei ori, în bot și mai înainte ca Gore să prindă de veste ce are să facă, o zvîrlise în apa clocotită. Lighioana se zbătuse, se zgîrcise și-i plesnise ochii. Carnea, în cele din urmă, s-a desprins singură de pe schelet.

Gore, care asistase oripilat la scena sacrificării, era martor acum - nemișcat și alb, cu frig de moarte în suflet - la fantasmagoria crescută pînă la halucinație de furtuna de afară.

După ce terminase pisatul oaselor, vrăjitoarea se îmbrăcase cu cămașa lui Ionică Cioropină și începuse să bată în tingire cu putere, din ce în ce mai repede și mai tare, în timp ce sufla în cornul de bou ca într-o goarnă din nopțile de gheenă și de sfîrșit de lume. În gura ei, cornul împrumutase un sunet ascuțit, strident și prelung. Era un amestec înfiorător de miorlăituri și de nechezări, de țipete repezi de cucuvae și de lătrături, intensificîndu-se - în concertul acela de sabat - cu zgomotele sparte ale tingirii lovite cu o forță uriașe, înviată în trupul scheletic parcă de o voință supranaturală.

Baba Hîda, la un moment dat, se desfigurase și făcuse spume la gură. Era un semn că se adunau în ea spiritele rele pe cari le chemase cu pumnii, cu cornul și cu ochii, măriți și metalici, verzi, somnambulici.

- Repede - poruncise - zvîrle tot de pe tine!

Cu gesturi ce nu erau ale ei, cadaverică și tremu-rînd, Manda se dezbrăcase. Gore o privise fără gînd rău. Cîrciumăreasa avea un corp urît, deformat de cele cinci sarcini grele, cu picioarele scurte și brațele subțiri. Sînii atîrnau moi, cu sfîrcul veșted. Femeia uitase să-și as-cundă goliciunea cu palmele, în fața băietanului ce încremenise cu ochii la ea fără s-o vadă.

Bătrîna ocolise de trei ori, bolborosind, cu Manda de mînă, cercul de lumini. La ultimul ocol, ea se oprise lîngă fiecare capăt de lumînare și smulgîndu-i jupînesei trei fire de păr de sub cutele pîntecului, le arsese în flacăre, strigînd:

- Asta sunt, scoică vie - Ionică să miroasă și să vie...

O dată farmecul cu trupul gol făcut, Baba Hîda - aruncînd pe gura sobei și spre geamuri pumni din praful alb al oaselor pisate - urla țopăind și ridicînd fusta, ca să se bată cu palma peste scîrba ca o pungă de tutun din bășică de bou:

- Uhù, aò, ahi, Scaraò, adu-mi-l pe Ionică Cioropină călare pe cal împărătesc!

În timp ce striga bătrîna, lui Gore i se păruse că aude toate lighioanele infernului lătrînd, miorlăind, ur- lînd, guițînd și răgînd în podul caselor și afară, în prăpădul furtunii. Încercase, înnebunit, să fugă dar primul pas lunecase în gol, ca și cum s-ar fi despicat pămîntul sub el. Băiatul s-a clătinat, a vrut să țipe și a rămas cu gura căscată, mut. N-a mai știut, în urmă, ce-i cu el.

Leșinase.

A doua zi, cînd a deschis ochii, era soare afară. Manda sta pe scaun, lîngă patul lui. îl doftoricise toată noaptea, cu leacuri date de vrăjitoare. Bătrîna dispăruse. Nu mai era, în odăi, nici o urmă din podoabele și din amestecurile ei diavolești.

- Ce-a fost - întrebase el, încă buimac.

- Lasă c-a fost bine - îl mîngîiase cîrciumăreasa, rîzînd. Știi că Ionică s-a întors? M-am pomenit cu el la ușe, cum a spus baba, călare pe mătură și nechezînd. Doarme și el, dincolo, că-i rupt de oboseală. Să nu-i spui, Gorică puiule, să nu-i spui ce-am făcut, că moare. Nici el singur nu știe cum și cînd a venit.

Prăvăliașul zăcuse toată vara, scuturat de friguri...

Retrăind, după aproape treizeci de ani, această în- tîmplare de vis rău și necrezut, hamalul se înfiorase. Maica Precista din ajun semăna cu Hîda. Ochii ei străluciseră țot așa de metalici și verzi, glasul i se subțiase și tremurase ca o miorlăitură în cornul de odinioară.

Gore se cutremurase în fața arătării de pe Vespa- sian, stăpînit de un sentiment ciudat de neliniște și risipire, mult mai puternic și mai învăluitor decît în ziua cînd se apropiase, alături de cîrciumăreasă, de bordeiul cu vrăji de pe apa Colentinei.

Sfînta fără minte știuse ce spune. Sunt puteri mai presus de înțelesul și de voinicia bărbaților, în fața cărora numai sufletul curat nu tremură. Safta, pe care soțul o prinsese deseori că umblă cu descîntece, că fierbe rădăcini de leac și are darul necurat al ghicirii în palmă, ar fi în stare - ca să se răzbune sau numai ca să scape de gîndul lui ucigaș - să sune din corn și să ardă păr în cîrlionți la flacăra lumînării.

Sfatul din porunca nebunei avea un rost, acum, și-un înțeles revelator. Hamalul trebuie să ia, din vreme, mă-suri de apărare și să-și îmbrace sufletul în zale, ca să nu se pomenească intrînd, prin gangul casei cu nebuni, nechezînd ca Ionică Cioropină și călare pe-o coadă de tîrn sau pe-o nuia.

- Ascultă, omule: spală toate rufele murdare din tine!

Gore nu fusese ușe de biserică în tinerețe. Trăise, pînă la însurătoare, ca un animal. Nu învățase altceva decît să se înhame la muncă, să doarmă, să mănînce mult și clefăit, să se îmbete și să-și sature poftele stînd la pîndă în bezna grajdurilor, cu ibovnica oricui, bătrînă sau tînără. Nu șovăise să culce sub el, pe maidan, o babă cu șubrezenia făpturii abia dusă în băț și violase, prin pivniți sau în fînul podurilor, cîteva fetișcane ungurene cu carne de cireașă pietroasă.

- Nu-i pasă Saftei, n-am să-i dau ei socoteală de ce-am făcut înainte! N-a fost nici ea mai bună...

Rufele murdare din anii lui de singurătate aveau să fie spălate altădată, în fața lui Dumnezeu sau în albia diavolului.

- Așa am fost, cum m-ai lăsat pe lume! Mila și fapta Ta, în toată ticăloșenia mea de sălbăticiune ce speria femeile. Urît m-ai făcut și malac m-ai sortit, așa am fost...

Un an, după însurătoare, trăise numai pentru nevasta și casa lui. Țiganca era meșteră în dragoste și neobosită. Bestia din trupul păros al bărbatului adormea cu botul pe labe, sătulă, în fiecare noapte. Dar, într-o seară, urcîndu-se în garnitura unui personal abia sosit și tre- cînd din vagon în vagon, în speranța că va găsi un obiect prețios uitat ori pierdut de pasageri, hamalul se pomenise în fața unor pulpe dezvelite. O curățitoare mătura, stînd cu spatele la el și aplecată mult. Rochia scurtă se ridicase și-i dezgolise picioarele pînă sus. În lumina slabă din vagon, pulpele erau pline și ademenitoare.

Gore simțise cum se deșteaptă în el prăvăliașul de odinioară și, mai înainte ca femeia să prindă de veste, o apucase strîns de mijloc și o proptise cu capul de spătarul canapelei. Surprinsă, mută de spaimă, încremenită în cătușa necunoscutului ce o poseda gîfîit și brutal curățitoarea se trezise peste cîteva momente, singură în vagon, cu un ban de argint în palmă. Poate se întrebase și ea, cum avea să se întrebe Paler, în noaptea cu visul din luncă:

- Cine fuse?

Isprava se repetase cîteva seri la rînd, cu singura deosebire că femeia, o vădană tînără, simțindu-l cum se apropie cu pași de animal flămînd, se descoperise singură și așteptase, înfiorată, s-o cuprindă brațele providențiale, de oțel.

După ce lăsase în palma tuturor curățitoarelor de la garniturile trenurilor sosite cîțiva bani de argint, hamalul își mutase pînda în jurul despărțiturilor de scînduri din curtea gării, pentru călătorii de ultimă clasă, unde veneau țărănci sfioase și tremurînd în întuneric, de frică. Luate pe neașteptate de umeri și răsucite, ele se grăbeau să-și ascundă cu amîndouă mîinile la gît sau la sîni, șirul de galbeni ori basmaua cu paralele legate la un colț, lăsînd mijlocul fără apărare.

Dacă încercau să țipe, erau amenințate șuierat în beznă și amețite de lovituri.

Sătencele suportau batjocura tăcute, bucuroase că scapă numai cu atît - o batjocură la care multe din ele, mai tîrziu, se vor fi gîndit, poate, cu înfiorare în trupul șerpuitor întins sub velniță, lîngă tontul adormit și sforăind cu gura deschisă spre tavanul aproape...

- Da, am fost un ticălos - strigase Gore, singur în odaia vădanului și frămîntat de mustrări - am fost un mare ticălos! I-am spus-o și nebunei de ieri, fără să mă ascund: "scuipă-mă, că-s ticălos, sau ucide-mă"...

Acum era gata să recunoască, în fața tuturor, c-o înșelase pe Safta. Bărbații au o lege a lor, nevestele alta. Ea era datoare să-i păstreze credință cu sfințenie, să nu rîdă de obrazul lui de om în putere și să nu-i terfelească cinstea cu Stîrcu sau oricare altul, oricît ar fi el de firoscos! Țiganca, prin urmare, era vinovată. Dar în fața sufletului ei, cu o singură rufă murdara știută, sufletul lui - mult mai soios - o să aibă tăria să înfrunte și să condamne la moarte? Nu va șovăi oare, mic, slab, răsucit în toată neputința lui, apropiindu-se cu gînd răzbunător de ea, cum șovăise lîngă Maica Precista din ajun? Începuse să tremure de acum, să se simtă dezarmat și strivit, ca o rîmă, de propria lui conștiință.

- La urma urmei - oftase el nu fără obidă, cu capul în palme - eu cu stricăciunile mele și ea cu ibovnicul pe care și l-a ales. Fiecare să dormim așa cum ne-a plăcut să ne așternem. O las, o las ca pe-o scîrbă ce-a fost. Să vedem, are s-o ia Stîrcu de nevastă? Că n-o fi prost...

Ar fi fost ridicol să caute răspuns unor întrebări ce nu-l interesau. Nimic nu-l mai lega de Safta. Se hotărîse s-o lase. Asta însemna că fosta nevastă, pen- tru el, murise. Începuseră, poate, să-i crească bălării pe mormîntul fără cruce din inima lui.

Gore era, din momentul acela, văduv. Se mutase, ca Damian, într-o cămăruță tot așa de curată și se plimba singur prin casă, așteptînd ceasul înserării, să plece la serviciu. Tot așa o să-și cumpere și el, pentru viața lui de ciuhurez de atunci încolo: un pat, o masă, o sobă de tablă, un scaun și... o cadră cu fotografia...

Rămăsese cu ochii la rama cu melci în rotocoale. Privind-o lung, a avut impresia că, în locul fostei neveste a tovarășului, îi surîde Safta - tînără, cu garoafă între dinți.

- Asta, mai ales asta mă omoară: că nu mai aud pe nimeni cîntînd...

Glasul celuilalt plînsese în el, prevestitor.

Abia acum remarcase că e mare asemănare între povestea vădanului și începutul romanului său casnic. Va fi și el, peste cîteva săptămîni, un hamal singur pe lume, trist că vine acasă și nu știe de ce vine.

Primăvara următoare, în drumul lui de la gară spre odăița pustie, era sigur că va zări pe un loc viran, tolănit la soare, un necăjit în bluză albastră. El o să întrebe, ca Damian: "ce-i cu tine, mă" iar fratele nou de suferință o să răspundă ca Gore, cu ochii în pămînt și oftat, că nu știe cum a ajuns să doarmă lîngă un mărăcin, că nu mai înțelege nimic de cînd și-a prins, nevasta cu altul.

- Hai la mine, să vedem ce-avem de făcut.

Va fi rîndul lui, atunci, să plîngă - cum plînsese Damian la prînz:

- N-ar fi fost bine, acum, să am și eu o casă, ca oamenii gospodari? Plec de la gară și mă-ntreb, cu tot urîtul vieții în suflet: "unde mă duc, cine mă așteaptă, de cine mi-e dor?" Deschid ușa și nu mă-ntîmpină nimeni ca altădată, vorbind repede și rîzînd, nu mai mă-ntreabă nimeni dacă mi-e foame, nu mai aud pe nimeni cîntînd! Asta, mai ales asta mă omoară: că n-o mai aud pe Safta cîntînd...

Gore se pomenise vorbind singur, ca și cum tovarășul din primăvara ce va veni ar fi fost lîngă el și l-ar fi ascultat.

- Dacă știam una ca asta, n-o lăsam, mă - n-o lăsam pe Safta pentru nimic în lume...

Lacrima ce-i lunecase pe obraz, în momentul acesta rar, de anticipare a suferinții, îi hotărîse destinul.

Cînd s-a întors acasă, Damian l-a găsit plîngînd. Vădanul cu inima spînzurată printre panglici prăfuite și flori veștede, în rama de la icoană, a înțeles că prietenul n-o să aibă putere s-o smulgă pe țigancă din el, cu fîșii de suflet și a surîs, înțelegător.

- Lasă, mă, că e mai bine - o să fie mult mai bine așa...

Gore nu pricepuse cum și de ce o să fie mai bine, pentru că nu luase nici o hotărîre. Se gîndise numai că ar fi o prostie să-l ucidă pe Stîrcu de la gară, din moment ce nu era de vină. Safta rămăsese singura vinovată. El recunoscuse, însă - de astă dată în fața lui Damian - că fusese mult mai ticălos. Atunci de ce s-o omoare, cum o să aibă putere s-o sugrume? La urma urmei, n-ar fi păcat de el să putrezească în ocnă? În adevăr, nu știa sigur dacă o să se despartă de nevastă sau nu, dar era decis să n-o ierte, pentru nimic în lume, pînă la moarte! Acasă n-o să se mai întoarcă sau n-o să se ducă așa de curînd, deși i se făcuse dor și nu știa de cine, poate de Paler. O să aibă mult de vorbit cu slăbănogul. Nu-l văzuse, parcă, de un an. Gîndul că se purtase cîinos cu el și-l bănuise de o faptă mîrșavă, îl mustra și acum. Trebuia să-l împace și cît mai neîntîrziat. Damian, cînd l-o cunoaște - pentru că au să petreacă ei o dată, împreună - o să se convingă, la rîn-du-i că e un tînăr tare cumsecade. Se vor ruga amîndoi - nu de scîrba de portar, firește - de cineva de la direcțiune (poate are Damian o protecție) să-l primească și pe Paler în rîndurile albaștrilor. Turnătorul lucra acum între forme și cuptoare. Păcat de tinerețea lui, c-a ajuns să scuipe negru. Adevărată pomană, dacă l-ar ajuta cineva să-l scoată la lumină, în aer. La ocnă tot așa o fi, ca la topitorie?

Gore se gîndise, după-masă, și la osîndiții de sub pămînt, la viața lor fără soare și fără speranță și oftase, clătinînd capul. Era atîta nefericire, pe lumea asta oricum frumoasă, plină de comori: o inimă de prieten, o nevastă, un pahar de vin, un tabinet, un buzunar doldora de gologani și un ceasornic cu două capace, patent...

Damian îl ascultase înduioșat. El deosebise în tot păinjenișul de gînduri pe care-l țesuse, fără control, gustul simptomatic de vorbă al tovarășului de muncă, firul ce pornise, din nelămurire și durere, spre un adevăr unic: încornoratul începuse să renunțe, arunca armele, era - din fericire pentru el, după opinia vădanului - un învins.

- Bravo, Gorică neică, îmi place! Ești un bărbat cu scaun la cap. Acum, ia șapca și hai să mergem.

Lahu aștepta, într-o cîrciumă de pe strada Franc- mazonă, să se împace cu omul ce-l scuipase. Comandase fleici și un castron cu zeamă de varză și adusese doi danci vioriști, să le cînte de dor și de inimă fără noroc - cînd o începe prăvălia să se ridice cu ei, ca un dulap de la bîlci.





Maidanul cu dragoste - Capitolul 01 - Moartea sta la panda in bariera
Maidanul cu dragoste - Capitolul 02 - Safta s-a dus huta in leaganul dracului
Maidanul cu dragoste - Capitolul 03 - Blestemata zi a mai fost atunci

Maidanul cu dragoste - Capitolul 04 - Casa cu nebuni - casa cu naluci
Maidanul cu dragoste - Capitolul 05 - O floare alba si otravitoare
Maidanul cu dragoste - Capitolul 06 - Ivan era un copil urias si altceva nimic
Maidanul cu dragoste - Capitolul 07 - Sunt fericiri pe cari nu le putem intelege
Maidanul cu dragoste - Capitolul 08 - Un suflet mare a trecut
Maidanul cu dragoste - Capitolul 09 - Mierla si cucul galbior
Maidanul cu dragoste - Capitolul 10- Maica Precista de pe strada Vespasian
Maidanul cu dragoste - Capitolul 11 - Biserica in bordele
Maidanul cu dragoste - Capitolul 12 - Gore era in adevar fericit
Maidanul cu dragoste - Capitolul 13 - Safta se sanctificase prin sacrificiu
Maidanul cu dragoste - Capitolul 14 - Mascarada sub clar de luna
Maidanul cu dragoste - Capitolul 15 - Gand nou, intre lumini
Maidanul cu dragoste - Capitolul 16 - Un noroc care nu surade oricui
Maidanul cu dragoste - Capitolul 17 - Viruga, soldat prost si taran
Maidanul cu dragoste - Capitolul 18 - Calatoare, suflete...
Maidanul cu dragoste - Capitolul 19 - Casa suspinelor
Maidanul cu dragoste - Capitolul 20 - Un destin scris pe batista


Aceasta pagina a fost accesata de 329 ori.