Autori > George Zamfirescu


Maidanul cu dragoste - Capitolul 11 - Biserica in bordele




Suflete cu rufele murdare

Capitolul 11. Biserica in bordele




Cheful ținuse toată noaptea.

Cei trei cavaleri ai servituții în uniformă se mutaseră, cu dancii cîntînd în urma lor, din local în local. Ascultaseră trîmbițele cocoșilor în Cotroceni și salutaseră răsăritul soarelui cu două degete la cozoroc, solemni și clătinați, din pragul unei cîrciumi de pe dealul Arsenalului.

Plozii cu viorile dispăruseră de mult, iar Gore, după întîiul pahar sorbit sub șopronul pe care-l aleseseră - cu jurămînt - ultimul popas al petrecerii, uitase cu desăvîrșire pe ce lume se află. Avusese el vedenii sau Damian și Lahu se dezbrăcaseră pînă la brîu, în răcoarea crudă a dimineții de primăvară și-și turnaseră, la puțul de alături, cîte o găleată cu apă în cap? Sigur n-ar fi putut să spună nimic, a doua zi, cînd se trezise - sub același șopron - singur la masă.

Înviorați de dușul rece ce și-l făcuseră reciproc, tovarășii au băut o cafea amară și au plecat repede la gară, să nu piardă acceleratele de 9,45 și 11,50, lăsîn-du-i vorbă prin cîrciumar lui Gore, care adormise, că se îmbătase ca un porc și le-a fost imposibil să-l ducă în cîrcă, pînă acasă. Oricum, nu l-ar fi lăsat în locuri așa îndepărtate, dacă negustorul nu i-ar fi asigurat că n-o să i se întîmple nimic, din moment ce era sub acoperișul lui. Amîndoi îl sfătuiau ca, imediat ce s-o deștepta, să se ducă la Tribunal sau la Poștă, unde i-o fi mai la îndemînă, să ia tramvaiul cu cai și să vină să-și reînceapă serviciul în toată regula. Deși la tramvai n-o să-i ceară decît 15 bani, ei îi lăsaseră o băncuță în buzunarul de jos de la vestă, în stînga, să aibă cu ce să-și cumpere un covrig sau un sfert de pîine, de i-o fi cumva foame, cînd s-o scula. Damian și Lahu îi mai comunicau că, în buzunarul de sus de la vestă, tot în stînga, îi puseseră patru țigări Naționale cu carton, cinci bețe de chibrituri și o bucățică de scăpărătoare.

Cîrciumarul nu uitase, după ce-i repetase epistola fără slovă a tovarășilor, să-i aducă o cafea mare, fierbinte și cu caimac, pe care prietenii o plătiseră, de asemeni, la plecare...

Gore ascultase zîmbind. Băncuța era în buzunarul de jos, țigările în cel de sus și se ridicau aburi cu aromă tare din ceașca albă și groasă, adusă de jupîn.

- Mai este preteni în lume - îngînase el, înduioșat de grija ce i-o purtaseră albaștrii - nu ca Stîrcu...

Îl cunoscuse pe Damian de mult și-l știa om cumsecade. Pe "număru patru" nu-l putuse suferi niciodată și-l ura de moarte, după zvonul cu Safta și Paler. Acum îl adora. Nu bănuia că se poate ascunde, într-o inimă de dușman, atîta dragoste.

Se împăcaseră frumos, cu lacrămi, cu îmbrățișări și jurămînt de credință veșnică.

Bucuros că poate să-l convingă la moment de sinceritatea lui, Lahu îi mărturisise cum și cine-i șoptise că țiganca ar fi ibovnica slăbănogului.

- Una Sultana, mă, care zice că stă cu voi în curte...

Hamalul, aflînd că noul lui prieten petrece o noapte pe săptămînă cu fata oloagei, se stăpînise să nu o înjure de mamă și-l asigurase pe "număru patru" că, nici el și cu atît mai puțin nevasta, n-au să încerce să se răzbune. Profesionista de la bordel era - o singură sau mai multe nopți pe săptămînă, asta nu avea o importanță prea mare - iubita unui frate și se simțise dator - din moment ce-și juraseră credință reciprocă - să-i respecte sentimentele.

Singur, a doua zi, sub șopronul cîrciumii de pe dealul Arsenalului, Gore nu s-a mai putut stăpîni. Înjurătura a scăpărat printre dinți, ca și cum ar fi fost smulsă din amnar. Sultana, așadar, era cauza nefericirii lui! Dacă n-ar fi lansat ea zvonul infidelității, el n-ar fi stat la pîndă și nu s-ar mai fi frămîntat atît amar de vreme. Ar fi rămas, departe de el, gîndul uciderii lui Paler și nu l-ar fi scuipat pe Lahu, iar Safta i-ar fi stăpînit inima, cum i-o stăpînise și pînă acum, ca o femeie harnică, cinstită și meșteră la cîntec și la îndrăgostire - adică: o nevastă cum nu se mai află...

Vecina, firește, îl ajutase să descopere adevărul, dar la ce-i folosise lui adevărul - se întrebase cu amărăciune, fumînd ultima țigare lăsată de "număru patru" în buzunarul de la vestă - din moment ce era incapabil să ia o hotărîre bărbată? Mai rău îi zdruncinase viața. Țiganca n-o să mai aibă clipă de liniște, cît i-o mai fi scris să trăiască, iar el o să mănînce cu noduri, o să doarmă ca pe țepi și n-o să știe cum să plece mai repede în oraș, prin cîrciumi sau la munca de la gară, numai să n-o mai vadă. Fără îndoială că o să-și bată soția crunt, pentru orice nimic, la prînz că e fiertura rece ori prea fierbinte, iar seara că n-a aprins lampa, cînd o găsi-o stînd pe întuneric sau că face risipă de petrol, dacă l-o aștepta cu lumină.

Gore se decisese, încă din ajun, să se întoarcă în casa cu nebuni, dar abia acum știa precis motivul unic al întoarcerii: s-o pedepsească pe Safta - o pedeapsă de fiecare clipă și cu orice cuvînt, cu porții cotidiane de pumni dați îndesat, cu umilințe și torturi sufletești, pînă o găsi-o întinsă pe masă, cu frunză de mușcată pe gură. O noapte pe săptămînă, Sultana o să fie ibovnica lui. Nu în cocioaba de pe cheiul gîrlei. În odaia lui, sub ochii țigăncii. În timp ce se vor zvîrcoli amîndoi în spasmul îndrăgostirii, necredincioasa cu garoafă va sta în picioare, lîngă pat, cu o lumînare aprinsă în mînă: să-i vadă și să nu tremure, să-i audă gîfîind și să nu țipe. Au s-o oblige, la sfîrșit, să le sărute mîna și să le spună: "să vă fie de bine"...

Uitase unde se află.

Gîndul plin de cruzimi îl schimonosise, iar pumnul lovise în masă cu tot clocotul lăuntric ce brodase, în amănunt, planul răzbunării.

Cîrciumarul îl privise cîteva clipe mut, surprins, și-l întrebase, nu fără sfială:

- Nu-i așa, frățioare, că-ți frige inima o mare supărare?

Gore se ridicase, oftînd, și plecase fără să răspundă.

Străzile, pline de soare și de copaci înfloriți, coborau - strîmte și felurit întortocheate - spre oraș. Era o atmosferă de sărbătoare și de alb odihnitor. Mergînd pe lîngă zidurile în ruină ale fostei curți domnești, spre podul Izvor, hamalul simțise cum îi urcă sîngele în obraz. Vedea în vale, peste gîrlă, casele într-o rînă, cu bolovani pe acoperiș unde Sultana și Domnica erau - de patru ani - de noapte mare.

- Na, să nu mori se întrebase el, rînjind, poftim cine-o rîde pe Safta, cine are nas să spună că o femeie ca dînsa ar fi capabilă... tocmai cu Paler, un prieten...

Gîndul, pornit pe panta unui adevăr pe oare Gore nu mai voia să și-l spună, făcuse un salt peste figura rămasă în amintire ca o rană, a portarului de la gară, ca s-o apropie pe nevastă de turnător. Plasată, în jocul capricios al fanteziei, alături de slăbănog, necredincioasa fura ceva din simpatia cu care hamalul și-l reamintise pe amicul presupus credincios. Soțul o disprețuia, o ura cu tot necazul ce-l înfierbîntase, de cîte ori revăzuse scena nerușinării, dar rămăsese în el o fărîmă din sentimentul prăvăliașului de odinioară, mîndru de femeia ce și-o alesese și cucerise - sentiment ce-l împiedica s-o compare pe Safta cu o întinzătură de la bordel. Destinul lui se împletise, în anii cei mai frumoși din viață, cu destinul țigăncii. Formaseră amîndoi, atît amar de vreme, un trup și-un suflet. Batjocorindu-i tovarășa de zile bune și rele, prin zvonul ce-l lansase. Sultana îl stropise și pe el cu noroiul intrigii. Cum era s-o cheme în casa lui, o noapte pe săptămînă, s-o dezbrace și s-o crucifice în pat, de față cu nevasta - ticăloasă, dar nevasta lui, fărîmă din fărîma lui de suflet? Ce dușman, ascuns în el, gîndise planul de răzbunare de sub șopronul cîrciumii de pe dealul Arsenalului? Avea, în adevăr, o mare răfuială cu Safta. Fără îndoială, o să-i arunce vorbe grele în figură și n-o să numere niciodată pumnii repeziți între coapse și în fălci, dar totul se va petrece fără să audă sau să vadă vecinii. Nu-i interesa pe ei ce rană adîncise, în inima lui, fapta cu măscări a țigăncii și cum o să fie vindecată. Era o durere numai a lui. Cunoscuții și cumetrele din mahala trebuiau s-o respecte pe Safta, pentru că ea simbolizase și va continua să simbolizeze - pentru ochii și părerea lumii, cel puțin - prestigiul lui casnic.

Gore se mîngîia cu speranța că nu-i aflase nimeni pățania. Se îndoia, însă, de Sultana. Crescuse în el, cu fiecare pas, presimțirea că ea știa întîmplarea cu Stîrcu. Hamalul se întreba chinuit, cu capul în palme, oprit pe podul de la Izvor: "cum și cine să-i spună, de unde ar fi putut ea să audă că-l înșelase nevasta cu portarul de la gară?" Cînd și-a trecut degetele peste față, parcă să adune negurile, începuse să se facă lumină în el. N-o găsise la poartă, în seara cînd se întorsese mai devreme de la gară? Ea îl anunțase că țiganca nu-i singură în casă...

Fata de la bordel, așadar, știa sigur - aflase cu cîteva ore mai înainte, poate cu cîteva luni, că-i încornorat...

Slab, se prinsese cu mîna de balustrada podului, să nu cadă.

Dîmbovița curgea, cu rotogoale mari de păcură pe luciul galben, mută și leneșe între malurile cu iarbă crudă, cu sălcii despletite, cu oțetari firavi și cuiburi de șobolani, ducînd spre inima orașului toată murdăria adunată din canale și din fabrici.

Rafturile anticarilor se înșirau pe cheiul stîng, din spatele cazărmii pompierilor și pînă la podul Mihai- Vodă, ca niște sicrie imense, iar pe maidanele din fața negustorilor de hîrțoage se instalaseră, de curînd, cîțiva fotografi à la minut, haimanale cu roata norocului și circul unui așa-zis căpitan, nefericit și stăpîn pe un urs scofîlcit de bătrînețe, pe-o maimuță făcînd tumbe în cerc și pe-o duzină de purceluși albi cu coada cîrlig, ce știau să sară peste scăunel, să caute o batistă în nisip ori să se plimbe, doi cîte doi, numai pe labele dinapoi și gătiți cu panglici albastre, subțiri și legate la gît și peste burtă, ca niște hamuri.

Piața Valter Mărăcineanu era, atunci, un bîlci în miniatură. Aici, se adunau, la prînz, lucrătorii de la Socec, salahorii de la construcțiile din împrejurimi, ucenicii și hamalii de la Arsenal, ușierii de la Casa de Depuneri și factorii poștali. Mîncau în soare, tolăniți pe jos și căscau gura la obiectele numerotate de la roata norocului sau la ursul adormit și bolnav, priponit cu lanț la ușa circului în care niciodată nu intra un spectator, cu toate drăcoveniile în cerc ale maimuței.

Erau mult mai norocoși patronii de la cortul de dare la semn. Firma îi îndemna pe trecători să "exerseze ochiul și mîna, pentru patria română" iar înăuntru se auzeau rîsete și arii romantice, cîntate răgușit și alene la un pian cu manivelă.

În fundul cortului se aliniau felurite figuri, toate cu un punct alb în centru: un jandarm în fața unui semn de întrebare, înfipt între doi copaci - un cuc, pe o cracă - o linie ferată minusculă, montată în lungul unui

perete și dispărînd între faldurile unei cortine tot așa de minuscule. Fiecare figură avea o taină sau o legendă. Era suficient să duci pușca de salon la umăr, stînd la o depărtare indicată de un șnur, să ochești bine și să lovești cu o alică ținta, ca să descoperi - pentru jandarm - unde s-a ascuns banditul Pipa (printr-un dispozitiv anume, în locul semnului de întrebare apărea, tăiat în tablă, un chip fioros, țipînd în hazul tuturor, spre omul legii, în batjocură: uoaa, uoaa, uoaaa...), să faci cucul să cînte, dovedind astfel asistenței pestrițe și gălăgioase că "plopul făcuse mere iar răchita micșunele" sau să pornești, cu toate farafastîcurile de rigoare: semafor, goarna de plecare, fluierul locomotivei - trenul direct București-New York...

Jocul spre care se îndreptau însă, nu fără emoție, ochii tuturor, rămăsese mormîntul din care - odată centrul atins - se ridica regina Draga Mașin, de curînd asasinată, să-și plîngă singură nefericirea în fața victoriosului ce răușise s-o smulgă din moarte, pentru un minut, cu o simplă alică...

Ajuns-am eu regină
Și toți mă pizmuiesc -
Deși n-am zi senină...

Generoși, bucureștenii îi compătimiseră sincer pe cei doi eroi ai dramaticului asasinat de la Belgrad. Ziarele timpului publicaseră reportagii senzaționale, iar opinia publică de pe cele două maluri ale Dîmboviței se pasionase, dornică să afle știri din sursă sigură, cît mai aproape de adevăr. Pe mahalagii, însă, îi interesa mai puțin adevărul istoric. Draga Mașin devenise, pentru ei, o figură de legendă, un simbol: era frumoasa fată din popor, pe care lepra ciocoiască și în uniformă cu zorzoane sîrbești n-o iertase că ajunsese pe tron. Orice domnișoară săracă visa, atunci, îngînînd cîntecul fostei regine, că urcă aurite trepte de palat, alături de un Făt- Frumos cu coroană pe frunte. O trupă de comedieni colinda toate orașele, țării, în acest timp, jucînd o piesă confecționată la minut și abundînd de scene patetice și tirade, de efecte și lovituri, a cărei eroină principală era, firește, glorioasa aventurieră.

Nici un lăutar, însă și nici o domnișoară romantică nu cîntase cu mai multă pasiune ca Safta, cu mai multe lacrămi și ofuri, nefericirea mlădiței cu diademă strălucitoare în cosițele neapărat blonde.

- Parcă ar fi aidoma regină - se gîndise deseori Gore, ascultîndu-și nevasta, cu un sentiment legitim de mîndrie.

Dar ura oamenilor te sapă la fel, pretutindeni: la Belgrad și în orașul cu nume de păstor, în umbra unui tron rîvnit, stropit cu sînge și între pereții igrasiosi, căptușiți de șoareci, ai casei cu nebuni din mahalaua cu poreclă rușinoasă...

Aducîndu-și aminte de Sultana, hamalul își adunase privirile risipite pe cercurile leneș călătoare de păcură, de pe luciul murdar al gîrlei și le mutase, cu o smu- citură a capului, spre cocioabele de peste drum.

Casele cu fete se înșirau, mici și îndesate una în alta, la poalele unei movile pe care se ridica, cenușie și uitată, o biserică fără trecut istoric. Bordelele o înconjurau ca un brîu viu, cu miros de stîrv sau ca o mlaștină ce aduna scursorile din canalele dezgustului citadin și plebeu. Credincioșii părăsiseră altarul cu sfinți și strane de lemn putred, iar clopotele mici sunau, dumi-nical, o dojană din ce în ce mai puțin ascultată. Numai pensionarele din vale, în papuci și goale sub capoatele largi, cu dantele, intrau în fiecare sărbătoare în biserică, două cîte două și în pas egal, cu ochii în pămînt, să se roage la icoana Născătoarei de Dumnezeu să se îndure de viața lor de Marii din Magdala, să le dea noroc și să le apere de boli lumești. Fetele de tractir - în adevăr oițele Domnului - scriau pomelnice pentru odihna celor morți: părinți, un ibovnic, un copil și se spovedeau, cumpărau prescuri și le dau de pomană ori aprindeau lumînări de ceară și făceau mătănii fără număr, într-o tăcere cucernică, de totală contopire în atmosfera de mister și de transfigurare a locașului ceresc.

Preotul bătrîn anunța cu voce gravă, cădelnițînd din ușa altarului, că e mai mare bucurie în cer pentru o oaie rătăcită de turmă și aflată, iar curvele - cuvîn- tul se sanctifica sub ochii umezi de nesfîrșită bunătate a Pururei-Fecioare Maria cu pruncul la piept - plîn- geau și se loveau cu capul de trepte, își dezgoleau sînii și măturau cu ei, impuri și scofîlciți, lespezile de piatră ori cădeau cu fruntea pe picioarele Crucificatului și se rugau, fără cuvînt, cu brațele aduse peste cap.

Bucureștenii știau că acolo e biserica pensionarelor de la bordelele din vale dar nu aflaseră încă, sau nu voiau să creadă că există și un Dumnezeu al destrăbă- latelor, viu în credința lor fără margini de ticăloase ale pămîntului, etern prin eterna durere ce o mîngîia și pur ca potirul alb de floare crescută din smîrcul sufletelor, pure în toată ticăloșia lor, spre cerul și spre soarele tuturor, o dată cu rugăciunile și fumul leneș de smirnă și tămîie...

Destinul altarului de pe deal se împletise așa de mult, în viața orașului, cu destinul caselor cu fete că - nu peste mulți ani - biserica si cocioabele au fost dărîmate odată, ca să se ridice - în locul lor - magnificul edificiu al cucoanelor intelectuale, generoase și morale.

Sub Casa Femeii conștiente și demne de azi au fost îngropate, laolaltă, pietre din altar și resturi din li- ghenele de tablă în care se spălau, după fiecare crucificare, profesionistele inconștiente și nedemne de ieri.

A fost o răzbunare sau poate numai o ironie a vremii, această înălțare de altar nou spre slăvi, din smîrcurile preacurviei.

Gore se pomenise - fără gînd anume dar stăpînit de un neastîmpăr de animal adulmecînd pradă bună în apropiere - umblînd prin fața porților într-o rîvnă și căutînd fără să știe ce caută. Zărind printre șipcile gardului, într-una din curți, cîteva pensionare tolănite pe scaune și cu capoatele descheiate în față, să le învioreze soarele plin trupul stors, s-a apropiat și-a întrebat, cu plecăciuni.

- Aici Sultana, sau...?

Numai una din ele a deschis un ochi somnoros și i-a făcut un semn ușor înțeles: fata de care întrebase putea fi găsită la a doua casă pe stînga.

- Sultana... la Scăricică... nu aici...

Hamalul se rezemase de un stîlp, îngîndurat. Își adusese aminte că vecina lui e de noapte mare, întotdeauna.

- Acum o fi acasă - mormăise el, cu ciudă - să vezi că are noroc și nu-i la interes!

Continuase, totuși, nu fără șovăială.

- Știu că dînsa numai seara vine și...

- Acu', că-i Săptămînă Patimilor, avem mult de lucru și nu ne mai ducem nici una la domicil. Stăm aici, la tulumbe și la muls, zi și noapte - scuipase femeia cu un singur ochi deschis, printre dinți și cu necaz - parc-am fi haznale nu al'ceva, duce-i-aș coliva cui știu eu...

Prostituata se închinase, blestemînd-o pe patroană și oftase, cu obidă.

Gore n-a mai stat să-i asculte necazul. Bucuros că Sultana era la bordel, salutase și plecase, grabnic, spre a doua casă. Urcase, de pe trotuar, cîteva trepte de lemn și se oprise la prima din numeroasele uși înșirate în lungul unui pălimar. O nemțoaică durdulie și roșcovană îl întîmpinase, săltîndu-și sînii mari și plini, de doică, în graba cu care încercase să-l acapareze.

Hamalul, însă, o dăduse la o parte cu mîna, fără cuvînt și intrase înăuntru.

Salonul era o încăpere goală, fără preșuri pe jos, cu pereții murdari și luminată de o singură fereastră cu geamul spart la un colț și lipit cu jurnal iar sub fereastră fusese înghesuit un pat de scînduri, acoperit cu un macat fără culoare precisă, pe care sta grecește o namilă de carne, bătrînă, neagră și șașie, cu un dinte galben și unic scos peste buza de jos. Era țața, patroana stabilimentului sau, cum o mîngîiau fetele, nu fără duioșie și recunoștință în glas: mămica! Stăpîna domina salonul cu făptura și cu uitătura ei în cruciș.

Lîngă pat, pe un scăunel, se așezase un individ inexpresiv, fără nici o vîrstă, uscat și știrb, pătat pe obraz și pudrat mult, să fie frumos și să pară mai curat. Avea ochi mici și ageri cînd se uita, de la una la alta, încruntat, la pensionarele ce stau - pe băncile înșirate pe cele trei laturi libere ale încăperii - cuminți ca niște mironosițe, cu mîinile în poală.

Știrbul era nenea, ibovnicul "dînsei". Firește că țața. nu se supăra cînd pleca el la odaie cu vreuna din fete, în fiecare zi alta. Îl ierta pentru că - băiat bun - o asculta, nu-i toca prea multe parale la stos și nu avea gust - ca Pupișor al proastei de Lina Caracuda, patroana bor-delului de alături - să se plimbe în fiecare seară, cu muscalul, pe Calea Victoriei.

Mămica, de altfel, n-ar mai fi avut nici un motiv să se revolte sau să sufere că Mieluș se culca și cu alte femei. Secase de mult, în pîntecul cu trei rînduri de guși, dorința. El îi rămăsese, așadar numai amant de inimă, o inimă înecată în osînză încinsă.

Nenea era un personagiu foarte important, în angrenajul așa de complex al stabilimentului. El alerga pentru regularea tuturor încurcăturilor ivite cu poliția de moravuri sau cu serviciul sanitar. Săptămînal, asista pensionarele în timpul vizitei medicale și tot așa de săptămînal pleca, în trăsură, cu una sau mai multe din ele, la spitalul Colentina. Joia și duminica după-amiază lua din nou drumul spitalului, să se intereseze de sănătatea celor internate și să le lase pungi cu mere și tutun. Mieluș era, de asemenea, îngerul păzitor al fetelor îndeosebi în timpul nopții. El încerca să aplaneze conflictele dintre "domnișoare" și "domni" pe cale pașnică și aplica lovitura de șiș numai în cazuri de forță majoră. Cînd, dimpotrivă, era vorba de o simplă păruială între prostituate, apărea lîngă ele cu o vînă de bou și le bătea fără ură dar și fără milă. Executa, ca un automat, un ordin ce asigura disciplina în bordel. Le învinețea spinările cu devotamentul cu care le apăra de streini ori le ducea fructe și tutun la spital. Se voia omul profesiunii lui, o profesiune pe care o practica, de optsprezece ani, cu o pasiune de artist.

Nenea avea, în orele libere, o singură "boală": să lipească mucurile de țigare de tavan, cu capătul aprins în jos și o mare îndatorire: să spună măscări crude, ca s-o distreze pe mămica. Rîzînd, țața se zbuciuma toată, da capul pe spate și căsca o gură haotică, imensă, cu buzele groase, vinete și cu stropi mari de scuipat prin crăpături.

Dacă se întîmpla ca una din pensionare să aibă un ibovnic, Mieluș n-o mai obliga să se culce cu el. Știrbul, ca orice cavaler, respecta dragostea altora. Prostituatele, însă, nu aveau voie să se încurce cu adoles-cenții din liceu, deoarece s-ar fi putut ca școlarii să vină cu părinții și să facă scandal sau să reclame profesorii la "moravuri". Fetele erau obligate să fie serioase, să nu-și zvîrle inima decît în palmele unor oameni tot așa de serioși: artiștii de bîlci, jucătorii cu bobul sau cartoforii, uneori sergenții instructori și plutonierii de la regimentele de roșiori și călărași, întotdeauna bătrîneii simpatici cu pensioara sigură, cu ceva acareturi prin mahala și fără nici un moștenitor. Morală, mămica le interzisese, de asemeni, să se "lege la cap" cu bărbații însurați.

Toți acești ibovnici făceau parte din familia numeroasă a bordelului. Erau buni tovarăși, cu patroana și nenea, la petreceri dar și la necazuri. Se bucurau să acorde tot concursul lor ori de cîte ori era nevoie și se interesau îndeosebi de încurcăturile amantelor respective cu poliția sau cu vizita medicală. Plutonierii veneau, deseori, cu soldații din unitate după ei și-i înșirau pe două rînduri, la bordura trotuarului. Militarii intrau, doi cîte doi și se lăsau duși de mînă spre odăi, de fete. Cînd termina prima serie, intra a doua. Afacerea era strălucită pentru bordel dar și pentru oșteni, pentru că iubeau - săptămînal - cu tarif de favoare...

Cînd a pătruns Gore în salon - Sultana și Domnica au tresărit, nedumerite, îngrijate oarecum. Ce căuta acolo hamalul din casa cu nebuni? Avea de gînd să se poarte cu țiganca lui dinte pentru dinte, s-o înșele cum îl înșelase, ori venise s-o reclame la mămica pe sora mare, că se amestecă în căsnicia lui, cu intrigi și vorbe de ocară? Țața, foarte scrupuloasă cu viața privată a pensionarelor, le amenințase și uneori le bătuse cu vîna de bou, pentru cea mai mică vină.

- La mine-i casă de încredere - decretase ea, solemn, și fără replică - și te porți cum ți-e meseria, ca la pension. Adică: taci și faci! Da' pe stradă să fii cucoană, nu ca stricatele de pe bulivard, iar în fami- liune, cu ai tăi și cu vecinii, muiere cinstită.

Gore clipise repede, să scuture din gene toată lumi-na rămasă din soarele orbitor de afară. Privirile, încă

nedeprinse cu întunericul din salon, lunecaseră pe lucruri, pe figuri...

- Domnu?

Mămica întrebase, mirată că noul-venit se oprise lîngă prag, într-o atitudine de neînțeles.

- Domnișoarele Sultana și Domnica - îngînase hamalul, încercînd de astă dată să vază cine-i vorbise.

Ființa puhavă a patroanei se conturase, în cenușiul murdar al geamului din fund, ca o dihanie.

Surorile se ridicaseră, la un semn știut și scurt al domnului Mieluș, și se apropiaseră cuminți, ținîndu-se de mînă și tremurînd. La chinuia o întrebare la fel: ce-o fi, de ce-o fi venit? Formulaseră în gînd oricum, un început de apărare, să aibă ce spune în cazul cînd vecinul s-ar plînge, în adevăr împotriva lor.

- Uite-le. Cu care din ele?

Mușteriul fusese invitat politicos să se pronunțe și să plece, fără altă formalitate, cu trupul ce și l-o alege, la odaie. Răspunsul clocotise în Gore și-i scăpărase în priviri. Le ura deopotrivă pe surori și ar fi vrut să se răzbune pe amîndouă la fel, bestial.

Sultana se înfiorase. Albastrul încă nu vorbise. Muțenia lui era o amenințare. Insul căuta, bănuia fata, cuvîntul cu care să-și înceapă reclamația sau aștepta o nouă întrebare a patroanei, ca s-o poată ruga să-i acorde o întrevedere de cîteva momente, între patru ochi. Șovăia, probabil, să vorbească de necazurile lui, de față cu oricine.

Domnica, însă, se liniștise. Hamalul le învăluise, pe amîndouă, cu o uitătură crîncenă dar numai Sultana se clătinase. Sora mică zîmbise. Nici ea singură nu știa de ce. Se bucurase că e frumos afară sau se gîndise, poate, la mărul înflorit din ușa lui Ivan și se înveselise, ca un copil cu sufletul rămas în fundele păpușii de acasă? Oricum, ea nu se știa vinovată, față de vecin, cu nimic.

Privind-o, Gore își aduse aminte - cu toată ciuda ce-l încerca atunci - că fata-i fusese dragă. Nu o dată îi spusese slăbănogului: "ce-ar fi, neică, să te-nsori cu mijlocia asta chipeșă a oloagei?" Lui i se păruse mai drăguță, mai cuminte parcă, oricum mai bună, mai înțelegătoare, mai rușinoasă în nerușinările ce-i robise și stropise viața. Sfătuindu-l pe fostul camarad s-o ia de nevastă, firește că se grăbise să-l asigure că nu-i nimic dacă tovarășa lui de mîine are - pînă una alta - condicuță.

- Meserie, mă, ca oricare alta. Cum ar zice Safta: oameni săraci, ne cîștigăm o pîine, care cum putem. Cînd o fi cu tine n-o să mai facă, asta-i sigur...

Paler nu se împotrivise dar amînase un răspuns precis. Mărturisise, însă, că-i e dragă și-i trimisese în ascuns garoafe albe și roșii, rupte din ghiveciul țigăncii.

- Cum o s-o iau cu mine la odaie - se întrebase Gore - cum o să mă răzbun pe ea? Mîine, poate, o să fie consoarta prietenului meu bun...

Era salvată.

- O aleg pe domnișoara Sultana - dacă nu-i cu supărare...

Domnica se reașezase, cu același surîs inconștient pe figură, iar sora mare pornise spre coridor, cu pasul șovăielnic, urmată de client. Fata continua să se fră- mînte: "ce-o fi avînd de gînd?" Și găsea un singur răspuns logic: "să vezi c-a venit să-i facă felu țigăn- cii și s-o înșele tocmai cu mine, dușmanca ei de moarte"...

În odaia în care intraseră era miros greu, de încă-pere cu spoiala încă neuscată. Mobilierul strict necesar fusese, de curînd, uns cu petrol, în vînătoarea ce-o porniseră toate profesionistele, după ploșnițe. În rama oglinzii se aglomerau poze cu prinți și animale de circ sărind prin cercuri, tăiate dintr-o revistă ilustrată străină, ajunsă - prin cine știe ce miracol - tocmai la Scă- ricică...

Sultana pusese ivorul la ușe, scosese prosopul și turnase apă în lighean. Mut, cu pumnii strînși în buzunare, hamalul îi urmărea toate mișcările. Fata își scoase rochia, o aruncase pe tablia patuilui și rămase în cămașe în fața lui, suspinase pudică, privind în jos.

- Vai, nene Gorică, mi-e așa rușine de matale, că - vecin și...

Nu șovăise, totuși, să-i cuprindă gîtul cu mîinile și, strîns lipită de omul cu bluză albastră, să-l sărute pe gură profesional, apăsat, cu vîrful limbii între buze și neastîmpărat, ca un sfîrc de flacăre sau ca o gură de lipitoare. Dușmanul, însă, se desprinsese din îmbrățișare și lăsase șapca pe scaun, mormăia: "bine, neică, las'că nu-ncape rușine - ca să zic așa - între vecini cum ne aflăm..."

Sultana a înțeles că bărbatul e prea plin de dorință și nu mai are nevoie de alte preliminarii. Se întorsese sprintenă, să dea macatul în lături și să pregătească perna. Gore, care venise la bordel cu intenția - mai tîrziu lămurită în el - să se răzbune pe intriganta ce lansase zvonul și s-o reducă la tăcere, prin umilire, pe unica martoră a întîmplării cu Safta și portarul de la gară, nu știa încă - deși mai erau cîteva clipe pînă la gestul final - cum și în ce fel are s-o umilească pe prostituată, dar în momentul cînd a văzut-o aplecată peste pat, să ajungă pînă la perna de la perete, gîndul a fulgerat în el orbitor, barbar și i s-a înfipt sub frunte.

Subțire, cămașa femeii se lipise de corp, conturînd ademenitor formele două, egal rotunde, ale spatelui.

Sultana, prinsă neașteptat în brațele voinice, încercase inutil să scape, să se întoarcă și să se așeze cum învățase și cum practicase meseria pînă atunci.

Gore, însă, o trîntise - frîntă de mijloc - cu fața în jos și se prăbușise peste ea, ca un munte. Amuțită de surpriză și nepricepînd încă bine ce intenții are hamalul, ea făcuse un efort să desfacă picioarele și să-i ofere fructul tarifat dar mîna butucănoasă luneca, tremurînd, între formele două și egal rotunde ale spatelui, spre locul încă virgin.

Sora mare simțise, în trupul ce se zbătuse o clipă, neputincios sub povara ca de bivol a hamalului, o usturime atroce și n-a mai avut putere să țipe. Ochii, înțepați cu ace parcă, se umpluseră de lacrămi iar mîna, cu greu eliberată, a căutat - repede și oarbă - un sprijin, a prins cu degetele încleștate un colț al saltelei și a rămas așa, înțepenită.

Cînd s-a ridicat Gore de pe ea, gîfîind. Sultana era leșinată. El a luat-o în brațe, ca pe-o cîrpă, și-a aruncat-o peste macat, cu fața în sus.

Lacrămile se amestecaseră, pe masca fără culoare a figurii, cu broboanele de sudoare.

Omul cu număr de tablă la inimă și-a privit victima rînjind și a scuipat-o victorios, cu dispreț, intre pulpe. S-a îmbrăcat, în urmă, și a plecat - nesupărat de nimeni.

Mieluș, în salon, continua să lipească mucuri de țigări în tavan și să spună măscări, ca să se distreze mămica și să-și tremure cărnurile rîzînd, pe patul de scînduri.





Maidanul cu dragoste - Capitolul 01 - Moartea sta la panda in bariera
Maidanul cu dragoste - Capitolul 02 - Safta s-a dus huta in leaganul dracului
Maidanul cu dragoste - Capitolul 03 - Blestemata zi a mai fost atunci

Maidanul cu dragoste - Capitolul 04 - Casa cu nebuni - casa cu naluci
Maidanul cu dragoste - Capitolul 05 - O floare alba si otravitoare
Maidanul cu dragoste - Capitolul 06 - Ivan era un copil urias si altceva nimic
Maidanul cu dragoste - Capitolul 07 - Sunt fericiri pe cari nu le putem intelege
Maidanul cu dragoste - Capitolul 08 - Un suflet mare a trecut
Maidanul cu dragoste - Capitolul 09 - Mierla si cucul galbior
Maidanul cu dragoste - Capitolul 10- Maica Precista de pe strada Vespasian
Maidanul cu dragoste - Capitolul 11 - Biserica in bordele
Maidanul cu dragoste - Capitolul 12 - Gore era in adevar fericit
Maidanul cu dragoste - Capitolul 13 - Safta se sanctificase prin sacrificiu
Maidanul cu dragoste - Capitolul 14 - Mascarada sub clar de luna
Maidanul cu dragoste - Capitolul 15 - Gand nou, intre lumini
Maidanul cu dragoste - Capitolul 16 - Un noroc care nu surade oricui
Maidanul cu dragoste - Capitolul 17 - Viruga, soldat prost si taran
Maidanul cu dragoste - Capitolul 18 - Calatoare, suflete...
Maidanul cu dragoste - Capitolul 19 - Casa suspinelor
Maidanul cu dragoste - Capitolul 20 - Un destin scris pe batista


Aceasta pagina a fost accesata de 322 ori.