Autori > George Zamfirescu


Maidanul cu dragoste - Capitolul 12 - Gore era in adevar fericit




Suflete cu rufele murdare

Capitolul 12. Gore era in adevar fericit



Satisfăcut că se răzbunase și convins că dușmanca umilită n-o să mai aibă curaj să se ocupe de căsnicia lui, Gore plecase grabnic spre gară.

Damian și Lahu aveau dreptate: trebuia să reîn- ceapă munca neîntîrziat. Pierduse - în ultimul timp - o mulțime de trenuri și cu fiecare tren: un pumn de gologani. Pe lîngă asta, dacă ar fi fost prelungită, absența lui nu ar fi rămas fără urmări. Vădanul avusese grije, fără îndoială, să anunțe la birou că "număru 9" e suferind dar domnul șef îl asigurase că n-are ce face cu oamenii betegi.

- Bolnavii la spital - decretase el, bătînd cu pumnul în masă - și sănătoșii la peron! Îl iert de data asta, numai fin'că-l iei tu, Damiane, pe garanție: Da' să știi că, a doua oară, nu se mai prinde! Asta e: dacă ești bolnav, dă fuga neică la spital, mori și lasă-mă-n pace "pe mine", să-mi văd de sirvici cu cine-i sănătos - că d-aia a sortit Dumnezeu, pentru unii boală și colivă, pentru alții sănătate și jug.

Șeful hamalilor, domnul Pompilică - poreclit de subalterni Șontîc - fusese pe vremuri impiegat de mișcare la o stație de pe linia Buzăului. Surprins de un tren, într-o noapte cu viscol și cu ceas rău, a fost scos de sub vagoane însîngerat și mai mult mort decît viu. Spitalul îl trimisese din nou la muncă, după cîteva luni, cu piciorul stîng amputat dar șeful îl pusese, cu raport în regulă, la dispoziția direcțiunii generale, nu mai înainte de a striga enervat, bătînd cu pumnul în birou, la invalidul oprit în prag, cu șapca de care nu se despărțise în mîna tremurîndă: "Lasă-mă-n pace pe mine, neică, să-mi văd de sirvici cu cine-i sănătos"...

Pompilică le ceruse superiorilor de la centru o singură favoare: să nu-l dea afară ca pe-un schilod neputincios. Visul lui fusese gara, trenul, telefonul și uniforma. Cum erau să-l arunce pe drumuri, șchiop și cu visul mort? La ce bun i-ar mai fi folosit viața, de atunci încolo? Nu regreta piciorul rămas pe masa de zinc și n-o să-l regrete niciodată. Așa i-a fost scris. Dar fără uniformă și scos din atmosfera căilor ferate, i-ar fi imposibil să trăiască.

Înduioșat de lacrămile lui, directorul personalului îl numise - nu se declarase vacant, atunci, nici un post de portar - șeful hamalilor. Era un serviciu ușor și plăcut, mai ales, pentru fostul impiegat de mișcare. Măgulit profund că ajunsese, în sfîrșit, conducător și încă la centru, Pompilică făcuse și continua să facă eforturi eroice să se păstreze la înălțimea rolului important ce i se acordase, în angrenajul așa de complex al activității ceferiste. Nu uitase cuvintele cu cari îl încremenise șeful stației de pe linia Buzăului în ziua cînd se întorsese, în cîrje, de la spital. Ele constituiau, acum, crezul de viață și programul pe baza căruia organizase biroul servituții în uniformă. Repeta, de cîte ori avea ocazia, ca un cîntee.

- Dacă ești bolnav, dă fuga neică la spital, mori și lasă-mă-n pace "pe mine", să-mi văd de sirvici cu cine-i sănătos...

Amic bun cu Stîrcu, domnul Șontîc se purtase foarte prietenos, pînă atunci, cu "număru 9". Gore profitase de bunăvoința lui. Uneori, în pauza dintre o plecare și o sosire de tren, Pompilică îl chema la el în birou, să fumeze o țigare și să stea de vorbă despre accidentul ce-l nenorocise și despre drumul de fier. Nu uita să-l întrebe, la despărțire, ce-i mai face nevasta, pe care nu se sfia s-o laude cu orice prilej și în fața oricui, că e o gospodină pricepută, harnică și serioasă. Incîntat, hamalul o rugase pe Safta să se sacrifice, o dată pe lună și să se ducă la omul în cîrje, să-i scuture prin casă, să-i spele rufele și să-i coasă nasturii, că e singur pe lume și tare cumsecade.

Damian se mira că șeful se schimbase așa de mult, în ultimele zile, dar Gore înțelesese de ce și din cauza cui uitase superiorul prietenia de odinioară.

- Ticălosul de Stîrcu, să vezi că mi-a luat-o înainte cu intriga. Cine știe ce minciuni i-o fi spus. Nu-i nimic, lasă c-o dreg eu...

Ajuns la gară, nu intrase în biroul lui Șontîc, să facă act de prezență și să-și motiveze, cu ploconelile de rigoare, lipsa de serviciu. Trecuse printre hamali, strîngîndu-le mîna tăcut și se oprise, clocotind, cu ochii ascunși sub sprîncenele fioroase, în fața nașului.

- Ascultă la mine, mă, portar ticălos. Pompilică face pe nebunu și știu că numai tu ești pricina. Să nu mă-nfurii, să nu te joci cu moartea! Luni te-am iertat, că bărbați cum ne aflăm, am socotit că nu e vina ta. Da' pentru daravela cu șontorogu nu te mai iert! Acu' mă duc la Paler la fabrică, să stau cu el de vorbă, că umblu zăpăcit de cînd te-am aflat la mine și nu știu încă dac-o să mai mă-ntorc lîngă Safta sau nu. Casa mi-ai stricat-o. Nu încerca să-mi furi și codrul de pîine de la gură, că se alege praful de amîndoi.

Surprins, slab în fața omului desfigurat de ură, Stîrcu bîlbîise un început de apărare.

- Mă, fine Gorică, eu...

- Nu lătra și ascultă!

Îl prinsese de piept și-l scuturase de cîteva ori, lovin- du-l cu capul de zid.

- Acu' mă duc, nășicule, cum am spus, la Paler. Mîine dimineață viu la muncă. Să știi că dacă mi-o zice ceva-cumva Șontîc, te fărîm! Auzitu-m-ai? Stai cu el de vorbă după prînz sau diseară, te privește cînd. Numai atît să nu uiți: că de felul cum s-o purta el cu mine, atîrnă viața ta.

Gore îi înfipsese mîna în gît și-l proptise, îmbrîncit, de cîntarul de la bagaje.

- Ne-am înțeles, nu-i așa?

Portarul, în adevăr, împinsese gluma prea departe. El îl convinsese pe șef că n-ar strica să-i facă mizerii "numărului 9", care se cam obrăznicise în ultimul timp. Nu-i dovedise încă de ce și cum se obrăznicise dar îi promisese că - în cursul săptămînii - o să-i facă dovada. Sigur că finul o să se plîngă superiorilor și tovarășilor de muncă de isprava cu țiganca, el i-o luase înainte, ca să poată răspunde, la un moment dat, în apărarea ce și-o pregătise:

- Nu v-am spus eu că și-a luat nasul la purtare? Auzi, o persoană ca mine, tocmai eu - cu o baldîră ca Safta...

Stîrcu spera, pe de altă parte, să-l sperie pe încornorat și să-l țină sub o continuă amenințare, prin severitatea amicului de la biroul albaștrilor.

Hamalul, însă, nu se intimidase. Amenințase precis, hotărît să treacă la faptă. Nebunul nu mai avea nimic de pierdut. Bucuros că soțul înșelat îl iertase, nașul n-ar mai fi avut nici un motiv să se teamă de el. Intenționase să-l asigure că, a doua zi, va găsi în Pompilică un prieten ca mai înainte dar insul nu-l mai ascultase. Îi întorsese spatele, își făcuse loc cu coatele prin vermina peroanelor, trecuse pe sub podul de fier de la scăricică, fugind printre linii și ieșise în șoseaua Basarab, pe la bariera de la magaziile de mărfuri de lîngă depoul de mașini.

Era aproape ora prînzului.

Gore îl așteptase pe Paler în poarta turnătoriei, îl luase de mînă și plecase cu el, fără cuvînt, spre una din cîrciumile din bariera Griviței. Sufletul hamalului era plin ca un ciorchine. Simțise nevoia să se spovedească, la un pahar de vin, în singurătatea unei odăițe, să-i spună slăbănogului - ca unui frate - tot ce pătimise în ultimele zile. El o să-l înțeleagă mai bine ca Damian. Mai mult, o să-l lase să-i plîngă cu capul pe umăr și o să-l îmbărbăteze în cele din urmă: cea mai bună dovadă că-i iertase păcatul ce-l făcuse, bănuindu-l că-i furase nevasta și-i necinstise obrazul.

Întîmplător, turnătorul avea parale la el iar încăperea în care se ascunseseră de lume, cu necazurile și fră- mîntările lor, părea anume făcută pentru o mărturisire de la o inimă la alta. Dar, după întîiul pahar băut, în sufletul lui Gore se făcuse un gol prăpăstios. Nu știa să înceapă și uitase tot ce voia să spună.

- Te adusei aici să vorbim - îngînase el chinuit, cu coatele pe masă și degetele butucănoase înfipte în păr - și uite că mă prostii...

Paler îl privise tresărit, palid. Bănuia ce rană îl doare. Așteptase, la rîndu-i, ceasul acela de ispășire. Nu mai putea să țină în el taina ce-i rosese inima pe dinăuntru, ca un vierme și-i usturase sufletul cu flacăra mustrării. Se hotărîse să nu-i mai ascundă fapta cu țiganca, orice s-ar întîmplă, să plîngă - nemernic și copil - poves- tindu-i tot și să-l roage, în urmă, să-l ucidă.

Ciocnind al doilea pahar cu vin, bărbații se privi- seră în ochi, șovăielnic. Simțiseră, în același timp, că adevărul se va rupe din inimi, cu sau fără voia lor. Dar mai înainte ca flăcăul să aibă timp să cadă la picioarele prietenului înșelat, pentru spovedania sortită să-l împace, definitiv, cu cerul și cu oamenii, Gore se prăbușise în brațele lui, plîngînd.

- Am prins-o, mă - am prins-o pe Safta cu Stîrcu de la gară...

Turnătorul holbase ochii și încremenise pe scaun, strivit sub greutatea hamalului. Trăise cîteva minute suspendat în neant. Uitase ce-i cu el și unde se află și nu mai știa cine-i insul ce i se atîrnase de gît. Un glas, strein de el, întrebase tîrziu, abia dezlipindu-i buzele.

- Ce spuseși, frățioare, de m-am uluit așa?

- M-a înșelat, măă - continua soțul să plîngă - am prins-o cu portarul de la gară...

Paler auzise limpede acum, dar adevărul rămăsese alături de el, nepătruns, de necuprins. Aiurit, își plimbase palmele pe umerii lați, să se convingă bine că namila ce-i vorbise nu era o simplă vedenie și-i pri- vise atent: gura, ochii tulburi, figura vînătă de neo- dihnă și zbucium, să se asigure că fostul camarad nu încerca să-și bată joc de el ori să-i întindă o cursă care să-l oblige la o recunoaștere deplină. Îngînase, alb: "am prins-o... Safta... Stîrcu de la gară" iar gîndul pipăise fiecare cuvînt și-l despicase, să-i afle înțelesul tot...

Slăbănogul uitase mustrările de conștiință. Se deșteptase în el ibovnicul și se identificase cu Gore. Li se contopiseră durerile. Formau, laolaltă, un singur suflet ultragiat, un singur obraz scuipat de fapta țigăncii. Sufereau, unul în altul, o nefericire la fel: a masculului trădat, clocotind de revoltă și cu necazul trecut prin inimă ca o ață prin buba coaptă.

- Care va să zică, nenicule, ne terfeli cioropina to- valul la amîndoi? Brava, n-am ce zice! Așa cinste, să ne fie de cap, cînta-ne-ar dascălii veșnica pomenire...

Paler întrebase suspinat și tot el își răspunsese, cu adîncă amărăciune.

Hamalul îl privise cu recunoștință. Pricepuse de ce suspinase turnătorul și de ce se considera, alături de el, umilit de Safta. Fără îndoială, era vorba de mîndria lui de bun prieten și de chiriaș. Nevasta - filozofa Gore, revenit pe scaun - îl înșelase pe el, cu inima și cu trupul, înșelînd - în acelai timp - toate gîndurile frumoase ale slăbănogului și tot respectul ce i-l purtase, pînă atunci. Spusese, cu drept cuvînt, după ce golise paharul cu vin, că "ne terfeli cioropina tovalul la amîndoi", pentru că - tovarăș sincer de zile bune și rele - luase pe umerii lui cocîrjați o parte egală din suferința pe care hamalul n-ar mi fi putut s-o ducă singur în cîrcă.

Minciuna asta, în logica de atunci a soțului încornorat, era unicul adevăr posibil.

Dacă ar fi venit cineva să-i șoptească, în momentul acela, că Safta s-a culcat și cu Paler, Gore ar fi fost în stare să-l ia la palme și să-l dea afară din cîrciumă în pumni și ar fi rîs cu lacrămi, ca de-o glumă cu haz, dacă flăcăul i-ar fi mărturisit tot ce avea pe conștiință. N-ar fi crezut, nu ar fi putut să creadă, nu mai era loc în el pentru o altă veste tristă. Gîndul ar fi refuzat s-o înregistreze iar sufletul, ascuns în cangrena primei dureri, n-ar mai fi simțit noua lovitură.

Devotamentul acesta împins pînă la sacrificiu, pe care-l dorise și visa crescut ca o ramură de merișor în bîlbîitul ce sta în fața lui, murdar de funingine și rugină, îl mîngîiase și înviorase.

Damian era, fără îndoială, un camarad bun, un om priceput și-i fusese de mare folos, îndeosebi prin bunăvoința cu care-l ascultase. Rămăsese, totuși, un strein. Tovarășul de la gară îi înțelesese durerea pentru că recunoscuse, în ea, propria lui durere de odinioară dar numai chiriașul luase în cîrcă o bună parte din povara ce-l strivise pînă atunci. El juca, în fantezia hamalului, rolul sfîntului ce-l ajutase pe Isus să ducă, pînă la capăt, crucea.

Gore avea impresia că, o dată cu Paler, suferă ală-turi de el masa la care mîncaseră împreună, fotogra- fiile din cadre, lampa cu petrol și paturile, preșurile și ușile amîndouă, cu perdele la fel: toată casa părăsită și poate o fărîmă - încă rămasă curată - din sufletul Saftei.

Acum nu mai era singur, în nefericirea lui...

Adevărul e că lovitura îl zăpăcise pe slăbănog. Nu se aștepta la o surpriză așa de uluitoare. Toate gîn- durile lui, în ultima săptămînă, își fîlfîiseră aripile în- tr-un ritm anume, spre un liman știut: spovedania și moartea. Nu ar fi tremurat dacă, în urma mărturisirii ce se pregătise să i-o facă, l-ar fi văzut pe Gore ridicînd barda, să-i crape capul. Liniștit, împăcat cu el, și-ar fi închinat limba în gură și ar fi așteptat lovitura liberatoare, convins că numai ea îl mai poate spăla de păcat.

Descoperind un nou ibovnic și o dată cu el o faptă neașteptată, în sarcina țigăncii, Paler simțise cum se răstoarnă în el toate rîndunelele judecății, în zbor invers.

Omul ce trădase încrederea fostului camarad și-i răsplătise binefacerile cu batjocură, se trezise - alături de el - trădat de Safta și uitase de propria lui josnicie, cu gîndul la răzbunare - o răzbunare a lui și poate tot așa de neîndurătoare ca și lovitura de bardă pe care se resemnase, în ajuns, s-o suporte. Avea să lămurească, mult mai tîrziu, problema de conștiință dintre el și prieten. Deocamdată sta, umăr la umăr cu hamalul, cu o ură și o durere la fel, în fața femeii ce-i necinstise pe amîndoi, în același spasm nerușinat, cu portarul de la gară. Recunoscînd, în lacrima celuilalt, noua lui suferință, nu-și mai putuse stăpîni clocotul lăuntric și suspinase, cu o sinceritate împinsă pînă la inconști- ență:

- Care va să zică, nenicule, ne terfeli cioropina to- valul la amîndoi...

Slăbănogul comandase altă sticlă și băuse cîteva pahare la rînd, să se îmbete, să uite, să nu-și mai dea seama de nimic, dar vinul așternuse vălul uitării numai peste rănile din sufletul lui Gore. Hamalul își culcase tîmpla în palmă și mai împăcat cu sine, mai zîmbitor după fiecare pahar sorbit pînă la fund, începuse să îngîne domol, furat, cu ochii umezi în gol: "cucuruz cu frunza-n sus, dusu-mi-s-a dorul, dus" - cîntecul cu care țiganca îl împăcase de atîtea ori cu domnul Stîrcu, după gîlceava de la tabinet, cînd "era cartea parșivă și se încăpățîna să-i facă mizerii"...

Turnătorului, dimpotrivă, vinul îi limpezise gîndu- rile și-l aplecase, fără voia lui, peste adîncul prăpăstios al sufletului.

Dacă, în urmă cu două zile, mîndria rănită a bărbatului deșteptase în Gore animalul dornic să rupă cu dinții beregata portarului de la gară, mîndria cu faldurile stropite a ibovnicului se oprise și se cățărase, plantă amară, de unica mare nedumerire pe care o simțise cum crește în el și-l depășește.

- Cum a putut, cum a avut ea curaj să mă înșele?

Zbuciumul lui, cu această primă întrebare rămasă în gol, începuse să se diferențieze de zbuciumul celuilalt...

Safta nu mai era ticăloasă pentru că se culcase cu Paler. Isprava lor avea, acum, o importanță de fapt în sine: un adevăr independent în timp, nu urît și nici frumos. Soțul, după opinia singulară a amantului, nu ar fi putut face altceva decît să constate faptul, să recunoască adevărul și să se supună, mut și fără gest, ca în fața oricărei realități impuse de un imperativ implacabil. Înaintea hamalului, cugeta slăbănogul, ea nu poate fi vinovată ori nevinovată, monstruoasă ori sfîntă, ci pur și simplu ibovnica lui: bărbatul ales, victoriosul, predestinatul.

Era cu totul alta, după opinia tot așa de singulară a turnătorului și față de el, situația femeii necredincioase. O considera mai mult decît vinovată, mai mult decît monstruoasă! Nedemnă, oricum, să mai vadă lumina soarelui! Dar, ca s-o condamne definitiv și, mai ales, ca să-i poată alege felul morții, el trebuia neapărat să răspundă unei întrebări chinuitoare:

- Bine-bine, înțeleg să-l înșele pe Gore cu mine, da' să mă înșele și pe mine cu scîrba de portar? Cum vine asta, nenișorule?

Cuvintele, prinse unul de altul, se făcuseră cerc iar cercul se învîrtise, incandescent și din ce în ce mai repede, în jurul frunții.

Paler avea impresia că-i plesnește țeasta și - ca să se smulgă din vîrtejul ce-l încurcase și încîlcise mințile - a mușcat paharul și l-a sfărîmat sub pumn...

Hamalul era absent.

Nu-l mai interesa Stîrcu de la gară și cu atît mai puțin sîngele ce-l stropise pe figură, țîșnind din mîna tovarășului de alături.

Cînta "dusu-mi-s-a dorul, dus" în surdină și în adevăr fericit, pentru că uitase - cu desăvîrșire - tot ce se întîmplase...





Maidanul cu dragoste - Capitolul 01 - Moartea sta la panda in bariera
Maidanul cu dragoste - Capitolul 02 - Safta s-a dus huta in leaganul dracului
Maidanul cu dragoste - Capitolul 03 - Blestemata zi a mai fost atunci

Maidanul cu dragoste - Capitolul 04 - Casa cu nebuni - casa cu naluci
Maidanul cu dragoste - Capitolul 05 - O floare alba si otravitoare
Maidanul cu dragoste - Capitolul 06 - Ivan era un copil urias si altceva nimic
Maidanul cu dragoste - Capitolul 07 - Sunt fericiri pe cari nu le putem intelege
Maidanul cu dragoste - Capitolul 08 - Un suflet mare a trecut
Maidanul cu dragoste - Capitolul 09 - Mierla si cucul galbior
Maidanul cu dragoste - Capitolul 10- Maica Precista de pe strada Vespasian
Maidanul cu dragoste - Capitolul 11 - Biserica in bordele
Maidanul cu dragoste - Capitolul 12 - Gore era in adevar fericit
Maidanul cu dragoste - Capitolul 13 - Safta se sanctificase prin sacrificiu
Maidanul cu dragoste - Capitolul 14 - Mascarada sub clar de luna
Maidanul cu dragoste - Capitolul 15 - Gand nou, intre lumini
Maidanul cu dragoste - Capitolul 16 - Un noroc care nu surade oricui
Maidanul cu dragoste - Capitolul 17 - Viruga, soldat prost si taran
Maidanul cu dragoste - Capitolul 18 - Calatoare, suflete...
Maidanul cu dragoste - Capitolul 19 - Casa suspinelor
Maidanul cu dragoste - Capitolul 20 - Un destin scris pe batista


Aceasta pagina a fost accesata de 326 ori.