Autori > George Zamfirescu


Maidanul cu dragoste - Capitolul 13 - Safta se sanctificase prin sacrificiu




Suflete cu rufele murdare

Capitolul 13. Safta se sanctificase prin sacrificiu



Miercuri la amiază, țiganca îl așteptase zadarnic pe chiriaș cu masa pusă.

Fabricile din împrejurimi fluieraseră o dată și scurt, ca un avertisment, la "fără un sfert", mîncarea se răcise în cratiță iar Safta amețise umblînd, plină de neastîmpăr, din casă la poartă și de acolo iar în casă.

Nu trecuse turnător pe care să nu-l întrebe dacă nu știa cumva ce-i cu Paler. Toți ridicaseră din umeri. Slăbănogul lucrase pînă la prînz. Asta era tot ce puteau spune.

- Ce-o fi cu el, unde s-o fi dus?

Se căina oftat, cu palma la gură și pleca în sală, să mai arunce o despicătură de lemn în soba de tablă, dar înăuntru nu avea astîmpăr și se întorcea din nou la poartă, să se uite în toate părțile și să-i întrebe pe alți trecători dacă nu-l văzuseră pe slăbănog, în atelier sau pe stradă, prin cîrciumi ori la un birt.

Paler, în adevăr, o amenințase că o să-și ia lumea-n cap. Precizase, însă, că va aștepta mai întîi leafa, să nu lase în urma lui nici un datornic cu buza umflată. Lefurile se dau, la toate fabricile, la sfîrșitul săptămînii. Pînă atunci, numărase ea pe degete, mai erau patru zile.

- Dînsu' - se încuraja Safta - nu-i o haimana sau un golan, s-o ia razna cum se găsește. Mai înainte de plecare ar fi venit sigur acasă, să se spele, să se îmbrace cu hainele de sărbătoare și să-și ia rufele. Cel puțin pentru asta ar fi venit...

Nu se aștepta la mulțumiri și laude din partea slăbănogului, Era și el, ca Gore și ca oricare altul, un bărbat și nimic altceva, adică - după opinia ei de dată recentă - porc, profitor și nerecunoscător, la care adăugase o calitate în plus, personală: răușise s-o convingă, în ultimele trei zile, că-i un udă-ochi speriat de umbra lui și a plopilor de pe maidanul cu basculă.

- Dacă l-o fi găsit - se întrebase ea, cu un fulger nou în gînd - dacă s-au întîlnit undeva, din întîmplare și s-au înfundat într-o cîrciumă?

Țiganca simțise un fior rece pe șira spinării.

- Dacă sunt la băutură, să vezi că află Paler de Stîrcu și Gore de Paler și se-ntorc beți ca porcii! Sigur c-au să mă bată, bate-i-ar ăl de sus...

Suspinase, cu o singură lacrimă prelinsă pe obraz.

Safta era o victimă a trecutului ei de aventură și de generozitate amoroasă, dar și a stricăciunii omenești de pe vremea casei cu nebuni și de oricînd.

Fosta cîntăreață se decisese, în noaptea cînd îi poruncise prăvăliașului îndrăgostit să spargă diblele lăutarilor, să renunțe la viața zbuciumată de pînă atunci și să se dedice, cu toată inima și pînă la mormînt, unei căsnicii cinstite și durabile, nu fără nopți de iubire încă tînără, în tovărășia omului ales stăpîn și asin cu samarul nevoilor în spinare.

Gore nu era, firește, bărbatul ideal, frumos și bo- gat, dorit în serile cu lună plină. Din păcate, murise de mult și în ea bestia fără astîmpăr de odinioară, cu poftele nechezînd și alergînd în carne nestăpînite, flămînde.

Timpul visurilor trecuse.

- Acum s-ar zice că sunt o femeie coaptă...

Safta cunoscuse donjuanii din cele patru culori ale orașului. Le ascultase cuvintele și le cîntărise faptele. Toți, ibovnicii desăvîrșiți și secăturile - haimanale cu breton pe frunte și cîine mops dar fără sfanț în bu-zunar, lichele sentimentale și nestatornice, cu viața împărțită între harmonică, scandal și aventură vremelnică - o făcuseră să sufere.

- Suflete ca fluturii...

Nu găsise, printre amanții fără număr, un singur om serios, cu gînd de muncă și dornic să se culeagă de pe drumuri, să-și vindece rănile și dezgustul de el și de lume în adăpostul cu liniști și împăcări al unui cămin.

Gore era urît și voinic. Inimă de slugă, ar fi fost capabil - de dragul ei - să ucidă și să dea foc la mahala. Safta presimțise în el un suflet simplu, pe care nu-i era greu să-l modeleze cum i-o place. După isprava cu lăutarii, ea nu se mai îndoise de credința oarbă a îndrăgostitului și plecase din cîrciumă cu el de mînă - spre o viață nouă.

Ploua mărunt, în lumina felinarelor rare cu petrol, de pe strada cu nume uitat de mult - cum au fost uitați tîrgoveții...

- Băiatule - întrebase țiganca, pătrunsă de solemnitatea momentului - știi tu, mă, ce facem noi acum?

- Nu știu.

- Facem lucru mare, mă brabete - oftase ea, lipită de prăvăliașul urît și voinic - ne luăm amîndoi.

Flăcăul nu înțelesese.

- Nu zici nimic?

- Ce să zic?

Omul ales era prost și împiedicat.

- Păi nu ți-am spus că ne luăm? Adică: eu mă mărit cu tine și tu te-nsori cu mine. Acum ai înțeles?

Ajunseseră la poartă.

El o prinsese de mînă și-o strînsese cu putere, rîn- jind.

Așa se pricepuse să răspundă.

Safta l-a împins în casă.

- Bine, acu' hai să facem nuntă.

Nu aprinseră lampa și nici nu avuseseră răbdare să se dezbrace.

Visul ținuse o săptămînă. Gore, care iubise pînă atunci animal și în plin, învățase cu ușurință să se comporte tuturor capriciilor și atitudinilor erotice impuse de fantezia deșucheată a femeii cu experiență. Ea descoperise, în bivolul neostenit și supus, aptitudini rare de ibovnic și convinsă că un om așa de prețios merită un destin mult mai frumos, i-a interzis să se mai în-toarcă la mătura și la fota verde de la cîrciumă.

Calvarul începuse, pentru Safta, din momentul cînd urcase cele cîteva trepte de la domiciliul portarului de la gară, să-i solicite concursul.

Stîrcu o cunoscuse la o grădină de vară, cu cinci ani în urmă. El era atunci sergent instructor, într-un regiment de artilerie. Țiganca se îndrăgostise de chipiul cu cozorocul de lac tras pe-o sprînceană, de mustăcioara cu sfîrcurile în rotogoale, de batista purtată în mîneca stîngă, de catarame și nasturi. O electrizase, mai ales, ritmul bizar al pașilor cu pintenii sunînd ca niște clopoței, acompaniat de zdrăngănitul săbiei lovite de pietrele caldarîmului.

Militarul se așezase în fața tarafului.

Safta cîntase numai pentru el. Se înțeleseseră din- tr-o singură ocheadă. Prim avans, sergentul instructor o invitase la masa lui, o tratase cu o mandarină și un pahar cu vin roșu, special, iar după închiderea localului plecaseră împreună.

Aventura ținuse, noapte după noapte, o lună. El se jurase, de cîteva ori, că are s-o ia de nevastă, iar iubita cu garoafă se gudurase de fericire. După o lună, însă, artileristul dispăruse tot așa de misterios cum apăruse.

Ea plînsese și-l căutase, își smulsese părul din cap de disperare și se grăbise, în cele din urmă, să-l uite.

Aflase, tocmai peste un an, că Stîrcu se retrăsese din armată, trist că se desparte de sabie și pinteni dar bucuros că găsise o slujbă mult mai bănoasă, mai liniștită și cu perspective mari în viitor. Deocamdată era numai portar la gară dar de prima clasă! Așadar, muncă puțină și pe scaun, ca boierii, uniformă de postav și pensia sigură. Om serios și deștept, nu se îndoia că va ajunge, în curînd, șeful unei magazii de mărfuri. Postul acesta însemna avere în cîțiva ani.

Safta, convinsă că un singur cuvînt al lui i-ar asigura lui Gore un serviciu bun, curat și ușor, se dusese la fostul amant să-i solicite protecția. Portarul, cum o văzuse intrînd pe ușe, o luase în brațe, încîntat că va retrăi o clipă de demult, o sărutase și fără cuvînt, fără să-i lase timp să-l supere cu un gest mic și leneș de împotrivire, o trintise în pat. Cînd și-a adus țiganca aminte că e măritată acum și prin urmare datoare să-i rămînă credincioasă bărbatului, era prea tîrziu. Stîrcu gîfîia, prăbușit peste ea.

Potolit și numai în cămașe de noapte, portarul de la gară se ridicase într-o rînă, între perne și răsucise tacticos o țigare, zîmbind.

- Ce vînt te aduce pe la mine, fă?

Abia acum se îndura s-o întrebe, stînd grecește și fumînd, cu ochii mici în rotogoalele mari de fum.

Safta uitase să-și tragă fustele în jos. Rămăsese întinsă în curmezișul patului, cu fața ascunsă în palme, rușinată, plină de mustrări.

- Ce făcuși, pișicherule? Matale nu știai și eu uitai - prea mă luași repede și uitai să-ți spui că nu se cade să mai facem ce făcurăm! Acu, dă-o-n ciorile, sunt măritată...

Omul a rîs cu poftă.

- Nu te mai bucura așa - oftase ea, ridicîndu-se în sfîrșit și acoperindu-se - lasă-mă dracului, că parcă mă tai felii și-mi dai sare, de mă ustură la ficați, cînd te-aud...

Filozofase, mai mult pentru sine și tristă nespus, cu falca proptită în palmă.

- Ehei, nu-i de loc ușor să fii femeie cinstită...

- Fugi, fă, nu te mai sclifosi așa, pentru un flecușteț de plăcere! Spune, mai bine, ce vrei.

Stîrcu o ascultase tolănit și binevoitor.

- Bine, fă Săftico - o asigurase el, în cele din urmă - să știi că am să fac ceva pentru Gore al tău. Vorbesc azi cu Șontîc. Numai să fie ascultător și harnic iar tu - mai ales tu - să fii deșteaptă și să-nțelegi rostul lumii. Mîine să mă caute la gară și tu să vii la mine peste o săptămînă, să-mi mulțumești și să ne mai aducem aminte, ca azi, de ce-a fost.

Safta plecase de la el tîrziu, tristă că-și înșelase bărbatul cu atîta ușurință. Se bucura în ea, oricum, cîn- tăreața electrizată odinioară de sabia și pintenii artile- ristului dar se strecurase, în veselia revederii și un strop de melancolie. Portarul, deși rămăsese rumen la figură și nu avea nici un fir alb pe la tîmple, nu-i reînviase în carne poftele nepotolite din luna de dragoste și de nesomn. Gîfîise, se mulțumise cu puțin și se retrăsese după ispravă între perne, ca un cocoș bolnav.

- Tare-mi pare rău că-l înșelai pe Gorică, săracu - își lămurise țiganca gîndurile, privindu-se în oglinda unei vitrine de pe calea Griviței - da' parcă mai rău îmi pare că ăsta de la gară nu făcu altceva decît să mă întărite. La urma urmei, să mă fi ales cu ceva...

Acasă, prăvăliașul o aștepta cu veste bună.

Safta îi spusese, în cîteva cuvinte, că domnul Stîrcu i-a promis tot sprijinul. Nu-l sfătuise, însă, să-i accepte sau să-i refuze protecția. Știa bine că intrarea lui în serviciu va fi plătită cu dezgoliri în patul de burlac al portarului și voia să fie cu conștiința împăcată. Avea impresia că se scutură de orice vină, din moment ce-i lăsa libertatea să procedeze cum o crede de cuviință. Primind de bună voie să fie susținut de Stîrcu, însemna că primește - cu sau fără știință, asta n-o interesa deocamdată - și coarnele.

- Tu ce zici să fac?

Ea ridicase din umeri: "fă cum vrei" - și se gîn- dise, în același timp: "dacă zice da, asta-i ca și cum m-ar arunca el singur în brațele ăluilalt și n-o să-mi mai pară rău că-l înșel"...

- Am să mă duc - se hotărîse bărbatul - la ce să nu mă duc?

Speriată și veselă deopotrivă, Safta l-a luat în brațe, răsuflînd ușurată și l-a sărutat, cu imputare și recunoștință.

- Uf, tare mi-a fost teamă c-o să zici nu...

Gore a intrat la gară, iar țiganca, săptămînal, s-a dus acasă la portar, să-i spună cum o mai duce soțul cu slujba dar - mai ales - ca să-i fie recunoscătoare.

După ce a cununat-o cu hamalul, Stîrcu n-a mai așteptat-o în bîrlogul lui de holtei. Acum se considera rudă apropiată și era liber, prin urmare, să-i facă vizite săptămînale în casa cu nebuni. Nașul știa cînd e finul de serviciu, între ce ore sunt aglomerate sosirile și plecările de tren și se punea la adăpost de orice surpriză. Fără îndoială, ar fi fost mult mai în siguranță, continuînd aventura la el. Stîrcu, însă, în felul lui, era un mare pervers. Prefera să vină el la amantă, pentru că numai așa i se părea isprava mai interesantă iar țiganca mai frumoasă și mai pătimașe. Gîndul că albastrul ar putea totuși să-l surprindă cu nevasta lui, îi da fiori și-i accelera zvîcniturile sîngelui. Safta, mult mai darnică, tremura cu flăcările mai vii în trup, îmbrățișările erau mai puternice iar șoapta împrumuta întregului ceremonial o atmosferă de mister.

Gore, într-o seară, venise acasă bine dispus și perfect convins că șeful, domnul Pompilică, e un om cu suflet mare.

Șontîc, după-amiază, îl chemase pe subaltern, la el în binou, îl invitase să ia loc pe scaun, îi oferise o țigare bună și o cafea și-l întrebase, prietenos, cum o mai duce cu slujba și casa, dacă e mulțumit de viață, de tovarășii de muncă și de cîștig.

- Slavă cerului, coane - răspunsese hamalul, sincer și copleșit de deosebita cinste ce i se face - n-am ca să zic! Aici o duc bine și de matale - care ești bun ca o pîine caldă - n-am la ce să mă plîng. Așa că, să spui drept, mare pomană ți-ai făcut cu mine! Pe lîngă asta, la ce să mint, nevasta... iar: mare noroc avui, că harnică...

- Am auzit. Știi că mi-a lăudat-o Stîrcu? A zis că are o bomboană de fină: să-i trăiască, nu altceva...

Recunoscător, Gore nu uitase să îngîne un cuvînt frumos și despre naș.

- Lasă, coane, că nici dînsu...

Voia să spună că dacă Safta e gospodină și harnică, portarul nu rămăsese mai prejos, fiind - în egală măsură - prietenos și bun la inimă. Convins că numai așa și-ar mărturisi gîndul întreg și lămurit, omul a țuguiat buzele, cu respect adînc:

- Lasă, că nici dînsu... ca să nu zic într-un ceas rău: la așa fină, așa naș...

Pompilică zîmbise ascuns.

- Tocmai, că la asta cuget și eu de multe ori - oftase el, întristat la comandă - la voi și... așa, la cine-i însurat. Că mă uit la mine: singur! N-are cine-mi scutura prin casă, n-are cine-mi... Nu zic de rufe, că le dau și mi le spală, da' e vorba că - la scuturat - pot s-aduc o femeie de pe stradă, în care n-am pic de încredere? Nu numai că nu-ți face treabă serioasă, da' mai dă iama și prin lucrușoare...

Gore înclinase capul spre umărul stîng: "păi, așa e" și se gîndise: "săracu conu Pompilică, dacă n-ar fi șchiop s-ar însura"...

Între o sosire și două plecări de trenuri, alergînd cu geamantanele și calabalîcurile călătorilor de colo pînă colo, hamalul se gîndise numai la pustiul amar din viața șefului.

Măgulit de prietenia cu care-i vorbise, nu se mai îndoia că Șontîc e cel mai cumsecade om din toată gară, dacă nu din tot orașul. Spovedania lui simplă îl înduioșase. Ar fi fost bine să-și găsească și el o femeie harnică, iubitoare de casă, ca Safta. Oricum, prietenii lui sinceri și căsătoriți ar fi fost datori, din cînd în cînd...

Hamalul se oprise tresărit, ca și cum l-ar fi lovit cineva cu palma peste frunte. Gîndul fulgerase și rămăsese cu saltul în gol.

- Ce-ar fi, dacă...?

De ce să-i învinuiască pe ceilalți cunoscuți ai lui Pompilică? El îi era amic tot așa de bun: fumaseră o țigare, băuseră cafea și vorbiseră de necazuri și de bucurii, se spovediseră. Numai amicii sinceri se spovedesc. Era, prin urmare, ca un frate cu șeful și nu se gîndise totuși, el ca toți ceilalți, că ar fi obligat să-i dea o mînă de ajutor. Safta, în cîteva ore, i-ar face casa ca un cristal. În definitiv, n-ar fi mare osteneală pentru ea dacă - o dată pe lună sau la trei săptămîni, fie și la două - s-ar duce și i-ar scutura boarfele.

- Ne facem un interes și-o pomană...

Șontîc primise bucuros oferta ce i-o făcuse subalternul generos și-l anunțase că a doua zi, după-amiază, o să aștepte la domiciliu. Nu uitase, la despărțire, să-i întindă mîna și să i-o strîngă cu afecțiune.

Prietenia dintre hamal și șef se cimentase.

Seara, la masă, Gore îi povestise țigăncii cum îl invitase domnul Pompilică în birou și-l onorase ca pe un adevărat mosafir de zile mari. Șontîc fusese descris în culori simpatice și recomandat, cu insistentă, ca o persoană superioară. Ar fi fost păcat să i se refuze, omului singur pe lume, un ajutor cerut în termeni atît de amicali.

Safta ascultase îngîndurată. Avea o presimțire urîtă.

- Și ce zici tu, mă, să mă duc mîine la șontorog?

- De ce să nu te duci?

Nevasta oftase, resemnată.

- Bine! Voia ta este și-ncolo amin...

Făcuse, în felul ei, gestul spălării pe mîini.

Presimțirea nu o înșelase. Pompilică, în adevăr, o așteptase a doua zi dar cu perdelele lăsate. O întîm- pinase cu o figură severă și-o întrebase ce caută, așa de supărat, că femeia nici nu avusese timp să răspundă.

- Îl dau afară din gară - țipase el - am să-l dau afară pe Gorică al dumitale! Mie să nu-mi umble cu marafeturi, că nu mă-ncîntă cu migdale amare! Crede că, dacă și-a trimes muierea la mine o să-l iert? Am să-i arunc toate catrafusele în cap, să-l învăț minte...

Safta nu se intimidase. În lunga și glorioasa ei carieră amoroasă trecuse deseori prin momente mult mai critice și nu se speriase. Învățase, din experiență, să întrevadă ce plan se ascunde dincolo de cuvinte... De altfel, procedeul prin care încercase șeful acum s-o înfricoșeze era clasic. Țiganca știa că amenințările lui nu se vor traduce în faptă decît în cazul cînd i-ar refuza fructul dorit. Se mîngîia cu gîndul că Gore o rugase să vină la șchiop. Conștiința îi era curată. Bărbatul o aruncase, pentru a doua oară, în brațele unui ibovnic. Ar fi fost inutilă orice împotrivire. Lațul, bine aruncat, o prinsese Nu-i mai rămăsese altceva decît să se supună fatalității.

Enervat că femeia întîrzia să i se ofere - cum se aștepta - ca să-l înduplece să-i ierte soțul de vina lui imaginară, Pompilică începuse să se plimbe prin încăpere, bocănind cu piciorul de lemn pe scînduri. Safta se uita la el, zîmbind și se bucura.

- Uite-mi-l, cum îl fierb în nisip! Acum nu mai face pe nebunu. S-a prostit. Nu mai știe ce să zică și i-a pierit curajul. Șase ceasuri să stau aici, cu el, n-ar îndrăzni să mă atingă. Mototolul dracului...

Șontîc, în adevăr, se fîstîcise.

Stîrcu, care i-o recomandase pe fină și-l învățase cum să procedeze, mai întîi cu Gore și pe urmă cu nevasta lui, nu-l obligase să memoreze decît cele cîteva fraze țipate în momentul cînd intrase țiganca în casă, convins că simpla lui amenințare cu concedierea ha- malului o s-o sperie și o s-o facă să se culce - goală și fără multe mofturi - în patul schilodului.

Nașul se plictisise de țigancă și i-o oferise, bucuros, bunului prieten de la biroul servituții în uniformă.

Pompilică, însă, nu era un cuceritor. Portarul o avusese ușor pe Safta, pentru motivul binccuvîntat că rămăsese - în fantezia și în inima ei - omul aventurii de o lună, fostul ibovnic cu pinteni, cu sabie, cu batistă în mîneca stîngă și cozoroc de lac. Șeful era numai omul mutilat de tren. Țiganca îl pironise cu o privire disprețuitoare. Șontîc se făcuse mic pe scaun. Singur piciorul în curele stăruia țeapăn, întins ca o barieră între amîndoi. Femeia învinsă, îl domina pe învingător: i-ar fi fost ușor să-l umilească cu un gest, să-l rănească numai cu un cuvînt, să se apropie de el și să-l lovească. Șontorogul nu ar fi reacționat momentan, dar a doua zi bestia nu ar fi uitat să se răzbune pe subaltern. Victorioasă și înfrîntă - în același timp - prin propria ei izbîndă, Safta înclinase capul, în cele din urmă, ca să termine jocul dezgustător cu o clipă mai devreme...

- Coane Pompilică - avusese ea tăria să surîdă, eu zic să-l lăsăm pe Gorică în pace și să avem grije de noi și de poftele noastre. E mai frumos să ne spunem, cinstit, ce gînd al dracului ne paște. La urma urmei, vorba cîntecului: sunt femeie, ești bărbat - nu tocmai întreg, da' bărbat... Văd că dumneata, așteptîndu-mă, nu ai uitat să lași perdelele. Ce zici, să încui eu ușa?

Înviorat, Șontîc făcuse un gest afirmativ, se ridicase de pe scaun și începuse, tremurînd, grăbit, să se dezbrace. Safta încremenise în prag, amuțită, cu ochii holbați la el. Gol acum, șeful hamalilor era respingător. Bontul piciorului retezat mai sus de genunchi se bălăngănise, în timp ce insul făcea eforturi mari, prins cu mîinile de masă și de spătarul scaunelor, să se apropie - țopăit - de femeia ce se îndura, în sfîrșit, să fie a lui.

Țiganca s-a rezemat de zid, moale, amețită, cu privirile împăienjenite - și n-a mai știut ce se petrece cu ea.

La despărțire, gentil, Pompilică îi oferise două caramele și-o rugase să-i transmită, bunului amic Gore, salutările și mulțumirile șefului pentru bunăvoința și hărnicia cu care stimata lui cucoană îi scuturase și gătise casa.

Safta plecase cu sufletul întors pe dos. O cutremura gîndul că iar își înșelase bărbatul sau o dezgustase numai neputința de muțunache într-un picior, a schilodului? Nici ea singură nu știa. Se mulțumise doar să constate că se cîștigă greu o pîine, mai ales cînd vrei să fii nevastă cinstită.

Bănuia de la cine-i venise necazul cu Șontîc și-l așteptase pe Stîrcu, în prima și a doua săptămînă, dornică să se răzbune, dar portarul de la gară nu apăruse. Mai erau și alte femei în mahala, poate nu așa de meștere în dragoste ca ea dar mai tinere și mult mai frumoase.

- N-o să-mi petrec eu toată viața cu baldîra de țigancă...

Fosta cîntăreață se îngrășase, în adevăr și începuse să-și îndese și să-și ridice sînii în brasieră.

Stîrcu însă, invitat de fin, continua să vină la petrecerile săptămînale din casa cu nebuni.

Nu voia ca, prin absența lui, să-i dea hamalului ceva de bănuit. Ar fi fost, pe de altă parte, ridicol să refuze o masă îndestulată, cu pui rumeniți în frigare și tăvăliți prin usturoi, cu vin bun și plăcintă cu mere. Safta era o gospodină neîntrecută iar Gore, după fiecare ospăț, pierdea la tabinet cîțiva franci.

O primă decepție în dragoste, însă, cu o cîrciumă- rească de pe strada Cameliei, îl readusese pe portar, pocăit, lîngă ibovnica din tinerețe. Fina uitase de răzbunare. Fericită că-l strînge din nou la sîn, plînsese și-l implorase să n-o mai facă să sufere atît iar el îi promisese, solemn, că n-o mai părăsește niciodată. Oricît ar fi fost de grasă și în ciuda perilor albi de la tîmple, ea mai răușea să deștepte poftele în el și (asta îl interesa în primul rînd) i se da fără mofturi. Nu-i pretinsese, ca Olga de pe strada Cameliei, să-i facă dar casele din dosul cimitirului evreiesc de pe strada Filantropiei și nici nu-l obligase, ca fîșnețele frumoase și tinere din mahala, să le cumpere - după fiecare îmbrățișare - un șorț sau ciorapi, dacă nu o pereche de papuci.

Safta se lăsa stoarsă de dragoste ca o vacă elvețiană, cu ugerul prea plin.

Conștiința femeii ce se visase cinstită cîndva, amuțise. Țiganca luneca pe pantă, împinsă de fatalitate și mai ales de Gore, cu o resemnare apostolică. Se mîngîia cu ideea că numai așa poate să-i asigure soțului o slujbă curată, ușoară și bănoasă și se considera o victimă a stricăciunii omenești.

Gînd l-a văzut pe bărbat intrînd cu Paler în casă, a avut o nouă presimțire.

- Să vezi că și ăsta o să mă dezbrace și-o să mă culce sub el...

Întîmplător, slăbănogul era un tînăr sfios. Departe de intenția pe care i-o bănuise gazda, el se mulțumise să-i răspundă timid și monosilabic la întrebări, să-i facă surcele și să-i spele vasele, cuminte ca o fetiță. Safta îl

lăuda pretutindeni și începuse să-i dea, la prînz și seara, mîncare cu carne multă și zgîrci. Aflase că-i place să ronțăie în măselele sănătoase. Totuși, diavolul ascuns în ea, încercase, de cîteva ori, să pună la grea încercare inima chiriașului. Femeia se apleca mult peste masă, în fața lui, cu cămașa trasă dinadins pe sîni ori se trîntea în pat, dezvelită și se făcea că doarme.

Flăcăul se uita în jos, clipind repede, să nu vadă pieptul gol ori se, apropia în vîrfuri, s-o învelească ușor cu plapuma sau cu broboada și pleca afară, tot în vîrfuri, să nu-i strice somnul.

Singură în casă și înciudată, Safta nu-și putea ascunde disprețul:

- Mare nătăntol, sări-i-ar...

Stăpînă imediat pe gînduri, se mustra că nu se as- tîmpără. Se redeștepta în ea nevasta ce se mai visa, încă, serioasă și cinstită...

Gore, într-o noapte, a stat de vorbă cu țiganca lui.

- Ce facem, fă, cu Paler ăsta? Iacă, se împlini o săptămînă de cînd l-am adus la noi. Nu că-mi pare rău că i-am dat un așternut și un codru de pîine, da e om în toată firea și trebuie să se apuce de muncă. Pentru el, nu pentru mine...

- Asta-i drept - îngînase ea, cu palmele sub cap și ochii în tavan - vezi bine: să s-apuce de muncă, da' să nu mai mă pui pe mine să mă rog de careva să-i dea un servici. că nu se mai prinde. Nu mai mă duc, să știu c-a înviat mama acolo...

- Mde, cum vrei. Da' e vorba că el, săracu Paler, nu-i un om căruia să nu-i faci un bine. Mai ales că Stîrcu, cu care am vorbit azi, mi-a spus că dacă te-ai osteni tu pînă la unu Lică Păun, maistor colea la turnătorie...

- Nu mă duc, mă, nu mă duc!

Gore nu dezarmase.

- Nașu e preten bun cu Lică ăsta și dacă tu... cu o scrisoare de la el... Stîrcu zice că tu, ca femeie, vorbești altfel, te porți altfel...

Pericolul în definitiv, era exclus acum. Safta nu ar fi avut nici un motiv să nu încerce să-l ajute pe slăbănog, mai ales eă - prin ajutorul acesta - scăpau și ei de o pacoste. Bun stăpîn pe leafa lui, flăcăul urma să se mute de la ei sau să le plătească o sumă oarecare, dacă ar fi rămas, pentru pat și pentru masă.

- La urma urmei, nu-i mare lucru să iau o scrisoare de la Stîrcu și s-o duc la Lică Păun, care-o fi el acolo. Se poarta frumos cu mine, bine: îl rog să nu-l uite pe Paler și-i zic, la plecare, mersi. Face pe porcu, îi dau una peste mînă și plec - îl las în mama iadului: și pe Lică și pe domnul Palerică...

Calculul a fost, în adevăr, foarte logic.

Oricum, ea condiționase concursul ce i se ceruse.

- Cum e Lică Păun ăsta? Tînăr, scofîlcit, burlac sau?...

Gore nu știa dar era sigur că portarul de la gară nu poate să fie prieten cu lichelele și haimanalele. De altfel, aveau o mare garanție de seriozitate: viitorul protector era șef la o fabrică, prin urmare om deștept, cu meșteșug subțire și bătrîn, neapărat bătrîn...

- Ehe, pînă s-ajungi maistor trece multă apă pe gîrlă...

- Iacă vorbă de prost și la tine - se supărase nevasta. Poftim, Bela e tare și mare la "Lessel" și nu-i babalîc. Aici e vorba că... dă-l încolo, cum o fi, nu-mi pasă! Eu altceva aș vrea să știu! Mă Gorică - suspi- nase ea, cutremurată de un fior - numai șchiop să nu fie, omule, că iar mi se apleacă și nu mai mănînc o săptămînă...

Hamalul îi adusese, a doua zi, scrisoarea promisă. Stîrcu o asigurase pe fină că amicul de la turnătorie e sănătos tun și întreg: nu șontorog și nici ciung.

Safta se dusese Ia Lică într-o după-amiază de sărbătoare. Plecind de acasă, deși se hotărîse ca - la primul gest nerușinat - să-l pună la locul lui pe îndrăzneț cu o sudalmă și să iasă trîntind ușa, țiganca nu uitase să schimbe pantalonașii.

- Nu se știe ce se-ntîmplă!

Meșterul sta într-o clădire nouă, pe o stradă cu nume de domniță - un fel de ulicioară mai mult, plină de soare și praf, ce pleca din calea Plevnei, prin spatele unei fabrici de scrobeală. Șeful turnător, burlac și el, era un om înalt și încă tînăr, cu o figură ce impunea, din primul moment, respect. Avea în gest, în felul cum clătina capul cu bunăvoință, cînd asculta ce i se spune, o distincție pe care fosta cîntăreață n-o mai întîlnise. Ea se fîstîcise, pentru întîia oară în fața unui bărbat.

- Coane maistore - îngînase, după ce fusese invitată pe scaun și întrebată, blînd, de ce-a venit - am e epistolă de la domnul Stîrcu, nașul nostru și...

Lică luase scrisoarea dar n-o citise. O pusese pe masă, sub o carte cu copertele roșii, pe care o răsfoise pînă atunci.

- Să lăsăm epistola, că dumneata ai să știi mai bine ca Stîrcu ce te aduce la mine.

Safta povestise, în cîteva cuvinte, cum apăruse Gore în prag, într-o noapte, cu Paler de mînă. Vorbise fru-mos de slăbănog, ca de un băiat cuminte și rușinos ca o codană, pe care o dezbraci și o lași goală în fața ta, pînă-i purici cămașa. Nu uitase să-i remarce înde- mînarea la despicatul surcelelor și la aprinsul focului, la curățatul cartofilor și la spălatul vaselor.

- Ar fi o mare pomană, coane, dacă - așa, la turnătorie... orice și oricum, că-i tare muncitor...

Lică Păun o ascultase zîmbind și-i promisese, la despărțire c-o să încerce să facă ceva pentru Paler. Oricum, a doua zi cînd vor fluiera fabricile, flăcăul să se prezinte la birou.

Safta se întoarse acasă mulțumită de ispravă dar tristă că-și pusese zadarnic pantalonași curați, cu dantelă. Acum și-ar fi înșelat bărbatul fără șovăială și fără mustrare de conștiință, cu sentimentul precis că - oferindu-se unui om frumos și distins cum era meșterul - ar îndeplini un ceremonial ce n-ar avea nimic jicnitor pentru ea și cu atît mai puțin pentru un tont căruia și portarul de la gară și domnul Șontîc îi puseseră coarne, cu atîta senină nerușinare.

Paler fusese angajat chiar de a doua zi, la turnătorie și adusese, în prima sîmbătă, un pumn de gologani de aramă și două băncuțe. Era leafa lui pe o săptămînă: zece lei și cincisprezece bani. Șeful îi promisese c-o să-l avanseze. Numărînd încă o dată banii, slăbănogul îi vărsase, din palmă, în poala țigăncii și-o rugase să facă cu ei ce-o vrea, ca o mamă sau o soră bună. Gore îi dăruise fostului camarad o pușculiță de pămînt să strîngă în ea leafă după leafă, pînă o avea cu ce să-și cumpere rufe, haine și încălțăminte.

- Acum, măi băiatule - îl bătuse hamalul pe umăr, protector - n-avem nevoie de ajutorul tău. Cîștig destul... Agonisește să ai cu ce-ți face nevoile și pe urmă vedem noi cum ne descurcăm. Prin noi ți-ai găsit un rost în lume, parcă văd că tot noi o să te cununăm...

Dar, pînă la însurătoarea lui, mai era destul timp.

Safta era curioasă, deocamdată, să afle ce mai face domnul Lică Păun, cînd și cum vine la fabrică, dacă-l salută ori nu lucrătorii și hamalii din atelier, dacă și cum le răspunde, cum și ce le spune subalternilor, ce zice cînd se supără și cum îi ceartă, cu ce cuvinte, pe cei vinovați? Meșterul o obsedase toată săptămînă. Îl visase, în fiecare noapte, cînd sergent instructor la atelier, cu sabie și pinteni, cînd slugă în simigeria lui Tino, muncind gol și superb, alături de cei doi ilfo- veni. Fiecare vis se termina cu o înlănțuire pătimașă iar țiganca, în fiecare dimineață, se trezise - alături de Gore - cu gura amară și dureri de cap.

Obsesia crescuse și o stăpînise deplin, în clipa cînd îl văzuse pentru întîia oară, pe chiriaș, dormind dezvelit.

Safta nu ar fi putut să-și explice prin ce salt al gîndului fusese posibilă apropierea pe care o făcuse - privind pîntecul ademenitor al slăbănogului - între Lică Păun și Paler. Avusese, însă, impresia clară că în momentul acela, în sală, dormea meșterul. Numai un bărbat ideal ca el putea să aibă o podoabă așa de ispititoare.

Robită, tremurînd în întuneric și nepăsătoare în fața pericolului ce o pîndise pas cu pas, țiganca se apropiase de pat, să-și trăiască visul din ultima săptămînă.

Dar visele se împletiseră.

Safta se dăruise flăcăului, cu gîndul la Lică Păun, în timp ce Paler o îmbrățișa - bărbat și în luncă - pe Truda, fata văcarului...





Maidanul cu dragoste - Capitolul 01 - Moartea sta la panda in bariera
Maidanul cu dragoste - Capitolul 02 - Safta s-a dus huta in leaganul dracului
Maidanul cu dragoste - Capitolul 03 - Blestemata zi a mai fost atunci

Maidanul cu dragoste - Capitolul 04 - Casa cu nebuni - casa cu naluci
Maidanul cu dragoste - Capitolul 05 - O floare alba si otravitoare
Maidanul cu dragoste - Capitolul 06 - Ivan era un copil urias si altceva nimic
Maidanul cu dragoste - Capitolul 07 - Sunt fericiri pe cari nu le putem intelege
Maidanul cu dragoste - Capitolul 08 - Un suflet mare a trecut
Maidanul cu dragoste - Capitolul 09 - Mierla si cucul galbior
Maidanul cu dragoste - Capitolul 10- Maica Precista de pe strada Vespasian
Maidanul cu dragoste - Capitolul 11 - Biserica in bordele
Maidanul cu dragoste - Capitolul 12 - Gore era in adevar fericit
Maidanul cu dragoste - Capitolul 13 - Safta se sanctificase prin sacrificiu
Maidanul cu dragoste - Capitolul 14 - Mascarada sub clar de luna
Maidanul cu dragoste - Capitolul 15 - Gand nou, intre lumini
Maidanul cu dragoste - Capitolul 16 - Un noroc care nu surade oricui
Maidanul cu dragoste - Capitolul 17 - Viruga, soldat prost si taran
Maidanul cu dragoste - Capitolul 18 - Calatoare, suflete...
Maidanul cu dragoste - Capitolul 19 - Casa suspinelor
Maidanul cu dragoste - Capitolul 20 - Un destin scris pe batista


Aceasta pagina a fost accesata de 310 ori.