Autori > George Zamfirescu


Maidanul cu dragoste - Capitolul 17 - Viruga, soldat prost si taran




Joi, cand a fost batut Isus si fratelui lui, Rel

Capitolul 17. Viruga, soldat prost si taran


Știam că vor veni cît de curînd, în anchetă: un gardist, un comisar și-un procuror, să întrebe vecinii din casa cu nebuni ce se întîmplase la pompa de apă, să înjure porcos, obligînd-o pe Maica Precista - alături de sfintele din calendar - să se supună tuturor capriciilor din fantezia lor erotică și să amenințe hilar, cîteva babe scuturate de spaimă și-o turmă de curioși încremeniți, prostiți, nedumeriți, cu bătăi pe bucile goale și cu spîn- zurarea de limbă - poate să aresteze pe brodite un ins sau doi, ca să nu se spună că nu sunt capabili de o ispravă demnă de prestigiul lor de matadori ai ordinii publice și să telefoneze, în cele din urmă, din biroul unei fabrici și cu tot tămbălăul fatal în asemenea împrejurări, după duba de la Morgă.

Aceste trei rare exemplare ale oficialității au jucat un rol covîrșitor în viața tuturor plebeilor din mahalaua cu nume rușinos, încă de pe vremea cînd nu răușisem să înțeleg bine ce deosebire, poate fi - exceptînd tunica, trabucul și tesacul - între un gardist, un comisar și-un procuror.

Simpli muritori, nu ne întrebasem încă dacă tiranii aceștia aveau un nume și un destin al lor, cu satisfacții și nemulțumiri, cu dureri și înfrîngeri. Singura trăire logică pe care le-o admisesem era aceea a uniformei ce-o purtau și-a cercetărilor la fața locului. Tustrei formau - pentru noi, cei de atunci - o singură ființă, cu o existență unică și mai presus sau - oricum - dincolo de hotarele lumii noastre. Omul cu tesac semăna cu procurorul, iar comisarul avea ochii bulbucați ca ai superiorului cu trabuc și fruntea îngustă ca subalternul cu galon de fir pe umăr. Apăreau împreună în cartier și plecau laolaltă, victorioși, după ce urlau cîteva ore și loveau orbește, în cine le sta în cale, împrumutînd unul de la altul excesul de zel, prostia și dezinvoltura.

Un monstru tricefal de care se speriau copiii și batrînii, o singură inimă sub două tunici și un fular, un animal întîmpinat de mahalagii cu privirile scăpărînd sub sprîncene și pumnii strînși în buzunare.

Acum nu mă mai interesa ce se va petrece afară.

Repetasem îndărătnic, să mă pot convinge, că nu mai am nici un rost pe stradă sau la poartă și plecasem în casă. M-am surprins, însă, furișîndu-mă cu pași de răufăcător pe lîngă zid. Minciuna, de care încercasem să mă prind, nu rezistase. Adevărul mă duruse ca un ghimpe înfipt. Mă mustrau gîndurile și plopii, luna și sufletele două, de curînd eliberate și rămase pasări cu zborul alb, peste mahala. Mă învinuiau, cu glasurile unite și numai de mine auzite: "Fugi, Iacov, te vedem cum fugi..."

Slab cum nu mă cunoscusem pînă atunci, intenționam - pentru întîia oară - să ocolesc un pericol presimțit tot mai aproape.

Avusesem deseori prilejul să-mi dau seama ce însemna o cercetare la fața locului și eram sigur că oamenii legii nu se vor mulțumi - mai ales acum - să înjure, să amenințe și să telefoneze după duba de la Morgă.

Mascarada fusese prea mare, ca să poată fi epilogată așa de simplu. Nu mă îndoiam că procurorul se va convinge fără efort, în fața celor, două cadavre, că-i dator să procedeze drastic. Comisarul și subalternul lui n-au să aștepte decît formula sacramentală: "ascultă, mă, voi ăia cu uniformă, pozitiv - în doi timpi și trei mișcări", ca să-i acorde tot concursul, cu o pasiune profesională rară.

Anchetă în doi timpi și trei mișcări însemna, firește, arestări la întîmplare, grindină de pumni în fălcile celor fără apărare și fără vină, lovituri cu tesacul date orbește

și icnit, în grămadă, țipete de spaimă și urlete inumane de durere - grozăvii dezlănțuite asupra mulțimii cu furia elementară a cutremurelor, a inundațiilor și-a molimelor...

Mă simțisem, în fața prăpădului ce se apropia, mic, singur, nevolnic. Mi se făcuse frică de mine. Adunasem în suflet prea multe revolte și dezgusturi, sugrumasem lăuntric prea multe țipete de oroare, ca să mai am putere să mă stăpînesc, să tac, să-mi calc din nou pe inimă și să-mi țin gîndurile în frîu, în clipa cînd voi fi zvîrlit, brutal, în fața asupritorilor.

Căutasem un reazim, oricare, ca să pot aștepta în liniște furtuna...

Fana îmi ascultase spovedania cu ochii mari de nedumerire și zîmbetul fluturat în colțul gurii. Voiam să mi-o fac tovarăș, să mă simt alături de cineva, să-i smulg un cuvînt de înțelegere și să-mi fac din el cîrje și scut. Mi-ar fi fost de ajuns un semn, să-l cresc în mine luminos, înviorător și eram bucuros să mă pot prinde, cu tot preaplinul sufletului și de-o minciună a ei - minciuna firului de iarbă, spre care întinzi mîna cu disperare, cînd simți că se cască adîncul sub tine și te fură apa rostogol.

Fana, însă, nu mă pricepuse.

Fată cu dezgoliri și dorinți, îmi întorsese spatele, bombănind și mă lăsase mai singur și mai slab, pe strada goală sub lună.

Tremurînd, plecasem cu umbra la spinare, încovoiat, să mă ascund în sală și să plîng - abia acum să plîng - pentru Oița și Safta, pentru oameni și pentru mine. Căzusem în pat îmbrăcat, obosit, amețit. Jucau stele, în întuneric și în erupții de culori. Nu mai eram capabil să-mi adun mințile. Uitasem tot ce lăsasem afară și mă uitasem pe mine. Amorțisem, ca după o băutură tare. Mă cocoloșisem tot în conștiința - ca o lumină între vînturi - că plîng și că-mi face bine plînsul...

Cînd am deschis ochii, a doua zi, era soare. Priveam în tavan și nu știam ce-i cu mine și unde mă aflu. Viața mi se aduna șovăielnică în trup, ca o furnicare și, o dată cu ea, întîiul gînd: am adormit și acum e liniște! Se răsucise ceva în suflet, poate același refuz de întoarcere

în casa cu nebuni. La ce bun mă deșteptasem? Brațul pe care încercasem să-l ridic, îmi rămăsese alături, moale.

- Am adormit și-acum e liniște...

Vorbisem cu buzele uscate. Gura amară, se descleș- tase. Tîmplele, zvîcnind, îmi stîrniseră sub frunte o hu- ruială de atelier mecanic - și iarăși lumina sub pleoape, ea o sticlă pisaită...

Atunci am simțit o mîngîiere ușoară, ca o adiere.

- Dormi - mai dormi, Puișor...

Fana zîmbise, lîngă mine. Îi căutasem mîna mică, subțire și i-o dezmierdasem, îi recunoscusem glasul. Mă întorsesem în așternut, ca s-o văd mai bine. Sta pe scaun, la căpătîiul meu, cu fața palidă, prelungă, de ne- odihnă dar cu ochii mari, strălucitori. Nu-mi aduc aminte ce am întrebat-o. Ea m-a liniștit cu un surîs - poate surîsul ce i-l cerșisem inutil, azi-noapte, fetei cu nerușinări și dorinți răscolite în carne.

Acum înțelesesem ce-i cu mine. Sărisem în picioare, să fug afară, să aflu ce se întîmplase dar - cu primul pas - m-am clătinat. Prins de ușe, să nu cad, mă uitam la Fana speriat, mut. Mă străduisem să-i citesc pe figură, să întrezăresc, în adîncul privirilor ei, grozăvia pe care cuvîntul, poate, n-ar fi fost capabil s-o spună.

- Lasă că am să-ți povestesc tot. Numai să nu faci zgomot. Puica, săraca, abia a adormit. Te-am păzit amîndouă, toată noaptea. La început nu știam ce-oi fi avînd. Ne era frică să nu mori sau să pleci, ca nebunii, pe acoperișuri! Să vezi cum a fost.

Procurorul venise cu trăsura. Se lăfăia alături de comisar. Gardistul se cocoțase pe capră. Vecinii din casa cu nebuni, adunați în jurul celor două moarte, au auzit de departe trapul cailor și-au fugit. Polițaiul s-a ridicat în picioare și-a tras un foc de armă, strigînd: "Stați, în numele legii, că vă împușc!" Nu-l ascultase nimeni. Numai Tănăsică rămăsese lîngă Safta iar Rel lîngă Oița. Bela se ascunsese în gang, curios să vadă ce-o să se întîmple. Din fericire, cu cîteva clipe mai înainte, Pascu o dusese pe Tinca în casă. Altminteri, Fana era sigură că bezmeticii în uniformă ar fi fost în stare s-o trimeată,

în cărucior, la închisoare. Lenora și Mădălina intraseră în birt. Nu mai nimeriseră poarta, de spaimă.

Omul cu tesac sărise primul din birje, cu revolverul încărcat și se repezise la flăcăul clăpăug, care așteptase în picioare, drept, neclintit, cu mîinile la spate.

- Stai că te-mpușc - urla gardistul la el și-l prinsese de piept, înjurînd.

- Nu vezi că stau?

Sluga îl întrebase liniștit și-l lovise peste braț.

- Ia laba de pe mine!

Procurorul se apropiase.

- Ce-i cu ăsta?

- L-am găsit lîngă acest cadavru - răspunse subalternul, serios - și l-am arestat în numele legii! A zis că "ia laba de pe mine" și mi-a dat o palmă.

Șeful îl măsurase pe delicvent atent, de aproape, lu- minîndu-i figura cu felinarul pe care-l purta comisarul după el. Se edificase repede.

- Cum te cheamă?

- Tănăsică.

- Și mai cum?

- Tănăsică de la birt.

Polițaiul se edificase de asemeni.

- Individul e suspect, coane!

Procurorul făcuse un gest scurt, ca să-l asigure pe colaborator că nu are nevoie să-i spună el dacă individul e suspect sau nu.

- Ce-i cu tine, mă, aici? Să nu minți, că mătur strada cu tine și te spînzur de limbă!

Flăcăul nu se speriase de amenințare.

- Am venit s-o văd pe coana Safta, că murise, după ce i-am adus lumînare și i-am aprins-o. Pe urmă am stat, că am zis: de ce-or fi fugind vecinii, cînd vine procuru? Că n-o fi dînsu sperietoare de ciori! Oameni proști, săracii! Că tocmai îi spuneam la un preten. Zic: ,"așa lume, să mă pupe unde nu mă arde soarele"...

Sluga de la birt răspunsese serios, clătinînd capul cu amărăciune și scuipînd printre dinți, țîșnit și departe, pe lîngă reprezentanții autorităților.

Surprins și în egală măsură revoltat că o haimana desculță are o atitudine așa de obraznică față de șef, comisarul se holbase de cîteva ori la arestat, cu pumnul strîns, gata să-i înece cuvintele în sînge, ca să-l învețe minte să nu-și mai ia nasul la purtare.

Procurorul, însă, avea gust tocmai acum să experimenteze, pe teren, o metodă nouă de cercetare. El îl lăsase pe individ să spună ce i-o place, în primul rînd ca să-și dea seama în ce ape se scaldă, să-l cunoască.

Pălăvrăgind, omul se demască singur, își dezbracă sufletul și-l ridică în vîrful prăjinii, să-l vadă ascultătorii.

Să-l vadă, mai ales, un tartor cu fular, cu trabuc și șoșoni.

- Și... cum a fost cu asta, pe care-ai... omorît-o?

Tănăsică n-a tresărit. S-a uitat lung la civil, măsu- rîndu-l cu ochii mici de sus pînă jos și-a început să rîdă tare, hohotit, ca de o glumă cu haz.

Comisarul nu s-a mai putut stăpîni.

Lovit cu pumnul sub bărbie, flăcăul și-a mușcat limba și s-a pomenit cu capul izbit de pompa cu apă. Stătuse, o clipă, nemișcat. Nu înțelesese ce se întîmplase. Cînd a vrut să deschidă gura, să protesteze poate, a bolborosii și-a scuipat sînge.

Gardistul n-a rămas mai prejos.

Nu aștepți ordin special, cînd e vorba de "pozitiv - în doi timpi și trei mișcări"...

Pumnul, dat cu sete acum, l-a repezit - pentru a doua oară - cu capul de zid. Maxilarul îi amorțise și-i urlau, în urechea stingă, toate locomotivele din triaj, de la barieră și din depoul de mașini.

Flăcăul clăpăug pricepuse, în sfîrșit, în fața cui se află. Nu s-a revoltat și nici n-a plins. N-a încercat, cel puțin, să se apere, în momentul cînd l-a văzut pe comisar ridicînd din nou mîna. S-a îndreptat, cu o încordare de voință și l-a privit în ochi, fără dușmănie. Nu-l ura nici pe omul cu tesac. Simțise numai că i se cască un gol în suflet și i se-nfipsese o întrebare sub frunte, ca o lipitoare flămîndă din borcanul bărbierului de lîngă pod.

- De ce?

Sîngele i se prelinsese pe buze și se scursese, în dîre subțiri, pe gît. Numai procurorul i-a ghicit, sub gîlgîiala roșie și caldă, surîsul amar.

- ...că, la urma urmei, cînd am găsit-o pe coana Safta aici, i-am zis: "las-o dracului, coană, nu muri" și i-am cumpărat lumînare de la jupînu, cu banii mei. Am aprins-o și-am plîns, că tare suntem proști și amărîți, dacă am ajuns să ne ucidem unul pe altul și să ne bată un vardist!...

- Lasă gura - se înfurie comisarul - că n-avem vreme de taifas! Spune, mai bine, de ce-ai omorît-o pe moartă. Spune cu frumosu, mă, că - dacă mă superi - te duc la mine la-ntinzătoare și-o să fie vai de cozonacu mătăluță...

Sluga de la birt n-a mai răspuns. S-a mulțumit să-i întoarcă spatele. Se supărase crunt. Începuse să înjure, în gînd, de papucii cu fluturași, pe cari-i poartă Maica Domnului cînd se plimbă prin rai și de clopoțeii, mici ca ghioceii, din aripele îngerilor. Pumnii nu-l duruseră și nici nu-l revolta ideea că fusese bătut. Nu era, pentru întiia oară, lovit. Ofticosul cu catastiv avea o mînă mult mai mare, mai osoasă și mai grea, poate mai neîndurătoare. Se resemna, după fiecare cotonogeală, să îngîne: "așa mi-a fost scris!"‘ Asta rămăsese singura lui mîngîiere. Dar îl revoltase și-l îndurerase, deopotrivă, ușurința cu care civilul și ajutorul lui în uniformă voiau să-i arunce în spinare o faptă așa de odioasă. Se întorsese spre ei, clocotind și strigase nestăpînit cu ochii plini de lacrămi și de obidă.

- Să nu-ncerci, carecumva, să joci musca-n gaură cu mine, comisarule! Să nu crezi că mi-e frică! Numai de sfîntul adevăr tremur. Așa cap, așa căciulă, dacă poți să zici că eu am omorît-o pe moartă, cînd ți-am spus că i-am zis: "las-o dracului, coană, nu muri" și i-am cumpărat lumînare și-am plîns-o. Dac-o omoram, la ce era să-i aduc lumînare la cap și la ce s-o plîng? Așa prost mă crezi? Oho, nenicule, o luam la sănătoasa, nu așteptam să stau la o parolă cu voi...

Polițiștii n-aveau vreme să se înduioșeze. Procurorul, însă, le făcuse semn să se astîmpere și se uita fix la flă-

căul clăpăug, atent să nu-i scape nici o mișcare. Captura era interesantă. Individul era un mare prefăcut, servit de o inteligență deosebită, caracteristică răufăcătorilor din marea familie lombroziană. Tipul, de altfel, avea toate stigmatele unui criminal înnăscut. Intenționa tocmai să-l întrebe, prin surprindere: "nu-i așa că taică-tău a murit alcoolic și mamă-ta sifilitică, la balamuc", convins că răspunsul va fi afirmativ, cînd s-a pomenit - fără veste - cu Gore alături.

Hamalul adormise la cîrciumă și continuase sforăitul în trăsură și pe maidanul cu basculă, în șanțul liniei ferate, unde-l lăsaseră - căzut cu fața în jos - femeile ce-l dezbrăcaseră, ca să-l poarte în urmă prin mahala, în pielea goală și în batjocură.

Se trezise abia acum, învinețit de frig, într-o băltoacă de păcură.

Buimac, cu ochii tulburi și capul greu, neînțelegînd încă bine ce-i cu el și incapabil să vadă, să simtă halul în care se afla, se ridicase și pornise orb, automat, printre cucute. Coarnele, în zdruncinul pașilor lui nesiguri, împleticiți, se ciocniseră - clopote cu cîntec surd și uscat.

Omul se oprise, instinctiv, lîngă luminița de la căpătîiul Oiței. Se lăsase pe vine, tremurînd, ca un cărăuș lîngă un foc de vreascuri și întinsese mîinile spre lumînare, să le încălzească. Rel, însă, îl îndreptase spre pompa de apă, țipîndu-i aproape că țiganca îl caută de mult și plînge.

Gore făcuse un efort vizibil, cu fruntea strînsă în palme, ca să poată îngîna: "Safta, nevastă-mea" și cu acest unic licăr de conștiință în el, plecase spre cealaltă luminiță.

- Hai să ne culcăm, fă, că-i frig și întuneric...

Procurorul se speriase de năucul despuiat. Gardistul se dăduse un pas înapoi și scoase tesacul, țipînd: "stai, în numele legii", în timp ce comisarul rămăsese răscrăcărat, cu genunchii îndoiți și mîna uitată în buzunarul de la spate, încleștată pe revolver. De unde apăruse, în fața lor, fantoma cu nerușinările goale, cu trupul tăvălit prin noroi și coarne de bou atîrnate de gît? Cine și ce farsă sinistră încerca să le joace? Să fi avut oare mahalagiii curajul să-i atragă într-o cursă, ca să-i facă

în urmă de rîs la jurnal? Safta era moartă în adevăr? Polițaiul își culcase urechea pe sînul cadavrului, să se convingă, iar gardistul, crezînd că hamalul e nebun, întinsese brațul cu tesacul spre el, ca să-l țină la distanță.

Procurorul se stăpînise repede și ordonase, înjurînd printre dinți, cu necaz - convins că a descoperit firul unei afaceri ce va face vîlvă mare în oraș și în presă - să se procedeze drastic.

Subalternii au prins curaj, în cele din urmă, iar Gore a fost culcat, în doi timpi și trei mișcări, vînăt și însîn- gerat de pumni și sub lovituri de tesac, lîngă Safta.

- Tu, ăla cu galon, leagă-l pe golăneț de victimă și de musiu Tănăsică - strigase șeful - și hai cu mine, comisar, să vedem ce-i cu moarta de pe maidan. Te pomenești că mai găsim un deștept ca urecheatul ăsta și-un porc sau un nebun ca ăla despuiat. Ascultă-mă pe mine, mă: sîntem în fața unei crime misterioase, de care o să se ducă pomina pînă în jurnalele nemțești! Dacă n-o să procedăm pozitiv și fără multă vorbă, ne rătăcim în ițele afacerii și nu ne mai descurcăm zece ani. Stai, băiatule, să lucrăm cu cap. Dă fuga la un regiment și cere o patrulă de zece soldați. Parcă văd c-o să facem o captură numeroasă. Numai tu cu mine n-o să putem duce o haită de arestați. Mai bine ia-o la picior, puiule, și cere o patrulă. Să fie una călare, cu carabine și lănci, pentru orice eventualitate, amice...

Comisarul salutase scurt și plecase, fugind pe linia tramvaiului, spre una din cazărmile de pe calea Plev- nei, în timp ce gardistul se descinsese de centură și-și dezlegase brăcinarul să aibă cu ce-i reduce la nemișcare pe cei trei arestați în numele legii și în interesul cercetării la fața locului: cadavrul, omul gol și sluga de la birt...

Procurorul îl găsise pe Rel lîngă Oița.

Feciorul grăjdarului apăra, cu palmele făcute cuib, flacăra mică a lumînării, să n-o stingă vîntul. Se concentrase tot în grija cu care încerca să păstreze, la căpă- tîiul dragostei moarte, lumina vie a durerii lui de dincolo de cuvînt și de lacrimă.

- Ce-i cu tine, mă, aici?

Repetase întrebarea, de astă dată mai tare și mai autoritar:

- Mă, n-auzi, cerul și sfinții cui te are, ce-i cu tine aici?

Adolescentul ridicase ochii spre el, încet și-l privise vag. Se uita la insul ce-l înjurase și parcă nu pe el îl vedea. Răspunsese tîrziu, simplu, cu nepăsare:

- Tu nu vezi? Vine vîntul să stingă lumina și eu nu-l las, că vîntul e prost...

Alt nebun, se întrebase procurorul, alt farseur sau un nou exemplar de criminal lombrozian, servit de inteligență și cu cel puțin unul din părinți mort de delirium tremens? Rel nu-l lăsase mult, din fericire pentru amîndoi, să se frăminte cu probleme așa de grave. Îi făcuse semn să se apropie, ca să-i poată spune ceva în taină și-i șoptise fără tremur în glas, fără șovăială:

- Eu am omorît-o pe Oița! Să știi și să nu mai spui la nimeni...

Procurorul se înviorase.

- Bravo, țîncule! îmi placi. Ai scăpat de păruială. Sîntem amici! Știi tu cine sunt eu, mă? Te-ai învîrtit de regim special! Să fii băiat deștept, să recunoști pînă la urmă crima și dacă nu ți-o place cum am să mă port cu tine, să nu-mi mai dai bună ziua pe stradă! Eu sunt om de cuvînt...

Rel continua să apere lumina lumînării de prostia vîntului. Nu-l interesase și puțin îi păsa, acum cînd aflase, că insul din fața lui e un reprezentant al autorității. Se spovedise meșterului ungur dar acesta nu-l pricepuse. Streinul, dimpotrivă, îl crezuse și-l bătuse pe umăr. O dovadă că-i prețuise și-i respecta durerea. Tînărul oftase ușurat. Găsise, în sfîrșit, un om milos, providențial, cu o fărîmă de înțelegere pentru suferința lui mută și fără drum în uitare. Nu se întreba ce va mai urma, din moment ce-și alesese și hotărîse destinul: în flăcări sau sub locomotivă! Aștepta numai să vină Priboi de la moară, să-i povestească ce se întîmplase și să-l ajute să-și ducă fata acasă.

Pe urmă: trenul era așa de aproape...

Rel zîmbise vag, eu ochii la lumînare. Vîntul era zburdalnic iar lumina i se risipise, ca o mîngîiere, pe figură. Poate-l săruta Oița, în visul ei de dincolo de viață.

- Să nu uiți ce ți-am spus - tresărise el la un moment dat, ridicînd ochii spre omul din fața lui, cu un început de îngrijorare pe figură - să nu uiți și nici să nu-ți iei vorba înapoi! Să știi că eu am omorît-o! Safta a dat cu piatra și a izbit-o în frunte. Fata s-a lovit, căzînd de sus, cu tîmpla de bolovanul de colo, dar eu am ucis-o cu mîna asta - cu mîna asta pe care-a fost arsă, în carne, inima...

Procurorul se încruntase.

Bela, Fana și Lenora (erau în curte atunci, lîngă spărtura din gard) îi văzuseră strîngînd pumnii și-l auziseră țipînd:

- Ce, mă, criminal odios, nici n-ai apucat să fii cinstit și ai și început să faci pe nebunu cu mine? Ori te-am luat repede și cu doxă, și-ți pare rău că mi-ai mărturisit adevărul? Crezi că dacă-mi îndrugi povestea cu piatra și cu bolovanul, ai să scapi? Las-o încurcată, mă, c-o descurcăm noi la beci! Nu umbla, mă, cu minciuni, că la mine nu merg, puișorule! Eu sunt curvă bătrînă. Știu una și bună. Ai spus că tu ai ucis-o? Bravo și la mai mare! Muncă silnică pe viață, deocamdată...

Rel a avut putere să rîdă.

- Lasă, că nu ajung eu pînă acolo...

Comisarul adusese, în pas alergător, sub comanda unui sergent spîn și osos, o patrulă de zece artileriști, găligani mai voinici în mantale lungi. Procurorul prinsese curaj și se fîstîcise de emoție, cînd s-a văzut înconjurat de pinteni și de carabine în bandulieră. Nu știa ce ordin să dea mai întîi și de unde să continue cercetarea. Firește că lîngă Rel urma să rămînă două sentinele cu săbiile scoase și armele încărcate.

Sergentul Varvaru se uitase lung la haimana și clătinase capul. Nu era nevoie decît de un singur soldat, fără șpangă și fără carabină, ca să păzească un criminal așa de subțirel și plăpînd.

Procurorul nu se împotrivise.

Soldatul, un țăran cu maxilare puternice și ochii mici, spălăciți, îl măsurase la rîndu-i pe arestat, cu o privire disprețuitoare. Convins că nu are nici un motiv să fie prea atent cu un flecușteț de surtucar, pe care-ar fi putut să-l sfărîme cu un pumn dat în joacă, se așezase pe un bolovan rostogolit, cu piciorul, pînă lîngă fata moartă.

Ceilalți nouă oșteni și cu sergentul zece făcuseră cerc, la comandă și bătînd pintenii, în jurul captivilor de la pompa de apă.

Gore adormise din nou, alături de cadavrul nevestei. Sforăia, cu fața în sus.

Militarii se uitau, minunați și blegi, la omul gol și la moartă și nu știau dacă-i ceva de rîs sau ar trebui să se descopere și să se închine, pentru sufletul celei duse.

Tănăsică, însă, legat cot la cot cu Safta, se trîntise cu fruntea de pămînt și se lamenta.

- La asta nu mă așteptam! Vedeți-mă, fraților, vede- ți-mă legat de-un hoit și de-un nebun în pielea goală, sărăcuț de maica mea, pe unde i-o fi putrezind oscioarele! Ce-am ajuns fraților, tocmai eu care zic "coană", în loc de "fă" și "salut", în loc de "hai sictir"! Ce-am ajuns și ce-o să zică jupînu, cînd o da cu ochii de mine...

Se lovea cu pumnii în cap și urla, să audă și să afle oamenii toată durerea lui de flăcău clăpăug adînc ultragiat.

- Of, lume, scuipa-mi-ași sufletul într-o troacă de borhot, să-l ciugule ciorile și să-l mănînce porcii - că nu mai am ce face cu el, de azi încolo...

Sergentul Varvaru oftase.

- Mă, săracu, da ce mare păcat o fi făcut?...

Omul cu tesac se uita în pămînt. Soldații fumau tăcuți, îngîndurați. Comisarul aștepta, rezemat în sabie și cu chipiul pe ceafă, ordinul superiorului, care-și înnoda și desfăcea mereu fularul, rînd pe rînd transpirat și scuturat de frig.

- Ce facem, conașule, să trăiți, că la ora cinci sună gornistul și-avem ordin să ne întoarcem la cazarmă?

Sergentul vorbise, somnoros și cavernos.

Procurorul tresărise.

- Cum ce facem? Nu vezi eă suntem în cercetare la fața locului? Polițai, să... ascultă, în doi timpi și trei mișcări! Criminalul de dincolo, ăla cu fata, mi-a spus tot. Acum să...

Se bîlbîise, ridicol și autoritar, neștiind ce să facă mai întîi cu țiganca și hamalul, cu sluga și artileriștii, toți muți și uriași. Comisarul înțelesese încurcătura șefului și - ca să-i fie de folos - s-a aplecat spre Tănăsică și l-a certat blînd.

- De ce ne fierbi, mă tinerelule, ca-n smoală? Spune, mă, că tu ai omorît-o și gata: scăpăm și noi și scapi și tu de năpastă...

Flăcăul clăpăug ofta și se lovea cu pumnii în cap.

- Cum o să spui ce n-am făcut, păcatele mele? Să povestesc cum a fost! Asta-i tot ce pot să fac. Dezlegați-mă de stîrvu ăsta, dați-mi o cană cu apă, să mă spăl în gură, că mi s-a năclăit sîngele pe limbă și ascultați-mă, nenișorule, că n-am de ce să vă mint...

Comisarul așteptase zadarnic ordinul procurorului.

- La urma urmei, coane, ar fi și asta ceva! Că, să zicem: el e criminalul, da’ unde sunt complicii? Că, fără complici, așa crime, n-am mai pomenit.

Șeful încuviințase, cu un gest voit de nepăsare pentru o idee dată de un subaltern, deși - în fond - o considera admirabilă.

- Sunt absolut edificat dar admit o nouă audiere a criminalului, numai ca să vezi că mi-ești simpatic! Dar să nu mă ții în picioare, în sectorul tău, că mă supăr și-i prăpăd.

Polițistul a mulțumit, salutînd și s-a întors, cu un ordin în șoaptă, spre omul cu tesac. Acesta a salutat, la rîndu-i și s-a repezit cu pumnii în obloanele birtului economic, în timp ce comisarul îl dezlega pe Tănăsică. În cîteva clipe, gardistul s-a întors cu două scaune pentru șefii lui și cu o căldare plină cu apă, să aibă arestatul cu ce să se spele de sînge.

- Mai sunt niscaiva bănci, de unde le-ai adus pe astea - întrebase Varvaru - că n-o să-mi țiu răcanii înfipți în front ca lumînările, după ce i-am sculat din somn.

- Sunt berechet, camarade, că-i un fel de cîrciumă...

- Dacă-i așa - se înviorase sergentul - cîrciumă să facem și noi! Fuga marș, soldat și adu fiecare pe ce să stai! Care ai parale, cumpără tu țigări și pentru mine... că afară de tutiun, cu mare scofală n-o să ne alegem, vascrisu ei de viață de soldat artilerist, cînd îl faci vardist de noapte...

Scena audierii flăcăului clăpăug, descrisă de Fana în cuvinte puține și obosite, îl impresionase pînă la lacrămi și dezgust pe Bela și speriase acarii de la trenurile de marfă din triaj.

Tănăsică istorisise tot romanul din căsnicia vecinilor, rezemat cu spatele de pompa de apă. La picioarele lui erau întinși Safta și Gore. Comisarul și procurorul stau pe scaune, unul la stînga cadavrului, celălalt la dreapta. Lîngă ei se trîntise, într-o rînă, omul cu tesac. Sergentul artilerist se așezase aproape, să audă mai bine. Patrula, în semicerc.

Lumina luna, felinarul adus de la secție, lumînarea nouă de la căpătîiul țigăncii și amintirile slugii de la birt.

Tănăsică începuse simplu, cu ochii în gol, o poveste cu haz amar, de pe vremea cînd era Safta mierla mahalalelor bueureștene.

Ascultătorii erau sceptici. Oștenii se uitau unii la alții, cu nedumerire iar procurorul începuse să regrete că acordase o importanță nemeritată unei inițiative ce nu lămurea nimic. Gardistul căscase o dată și molipsitor iar sergentul spîn și osos își bătea pintenii, nervos.

Comisarul s-a simțit dator să-l avertizeze pe informator, energic și holbat, că el nu-i om să se lase dus de nas de un pîrlit. Așadar, dacă are ceva de spus, să nu-i mai facă șefului capul calendar cu baliverne de pe timpul malacovului. Să declare, în doi timpi și trei mișcări, adevărul și nimic altceva decît adevărul, că - altminteri - îi mănîncă, fără milă, coliva și-l aruncă, fără popi și bocitoare, în groapa cu gunoi.

Tănăsică a surîs, modest și-a făcut, spre magistrat, un semn mic, prin care-l întreba amical: "vezi ce ajutor prost ai?" Se supărase în urmă, crunt.

- Pot să vă spun, pe înțeles, ce-i cu mascarada de astă-seară, dacă nu vă povestesc, mai întîi, ce-a fost cu Safta și Gore, cu Stîrcu de la gară și cu Pompilică Șontîc, cu Paler și cu soborul țațelor, ca să nu mai vorbim de salonul meu din pivniță, unde veneau muierile să le potolesc? Nu pot, că se rupe firul. Proștii ăștia au trăit o viață, ca să ajungă cum îi vedeți și voi nu vreți să stați un ceas de vreme pe scaun și să ascultați? Păi atunci ce cercetare la fața locului mai facem? Las-o dracului, comisarule...

- Dobitocu-ăsta are dreptate - constatase procurorul și se așezase mai comod, dispus să asculte atent.

Polițistul, inteligent, intervenise c-o întrebare ca o cursă. Dacă nu avea, în adevăr, nici un amestec în crimă; de unde știa tînăml de la birt atîtea amănunte din viața intimă a victimei? Omul cu trabuc nu și-a putut stăpîni un gest de enervare iar flăcăul a rîs, mirat că poate fi așa prost un domn cu sabie și mustăți. Crede el că se află un ins, pe stradă, căruia să nu-i fi aflat vecinii și laptele pe care l-a supt? Țațele și nevestele din mahalaua cu nume rușinos se bucurau, din acest punct de vedere, de-o faimă cu drept cuvînt rîvnită de cumetrele de prin alte părți ale orașului...

- Mi se pare mie că-mi răcesc gura fără folos - se întristase el, învăluindu-l pe comisar cu o privire dojenitoare - dacă, din tot ce-am spus eu, nu v-a rămas nimic în minte, cum nu rămîne apa într-o putină spartă. N-ai auzit de la mine, nenicule, cum își dezgoleau trupurile și sufletele la taifas? Păi atunci la ce mai vii să mă-ntrebi cum și ce fel le aflasem tainele, cînd am fost - ca să zic așa - armăsarul soborului? Las-o dracului, că rîde moarta de noi...

- Te cred!

Procurorul se încruntase la subaltern și se încruntaseră la fel - sergentul spîn și soldații, supărați că mustăciosul în uniformă oprise o poveste ce începuse să-i pasioneze, cu o vorbă fără rost.

- Spune, băiete, spune.

Tănăsică, încurajat, continuase spovedania, după ce se jurase pe viitor și pe sufletul părinților, că n-o să declare nimic altceva decît adevărul.

Frații - cum îi numise el pe cei de față - aflaseră toate aventurile țigăncii și nu se sfiiseră, rînd pe rînd, să scuipe spre "scroafa bătrînă" cu dezgust, să plicie palmele de genunchi, cu uimire sau să se cutremure de oroare.

Urecheatul se înfierbîntase.

Ridicase, cu mîna sigură, fermă, vălul de pe viața de cocină a cartierului și scuipase, laolaltă cu ceilalți, se uimise și se cutremurase, ca să termine întîia parte a mărturisirii cu glasul tremurat și cu ochii umezi, plin de scîrbă și scuturat de frigul cuibărit în suflet o dată cu gîndul că, așa lume nu merita altceva decît "să-l pupe unde nu-l arde sfîntul soare"...

Oricum, era un semn de întrebare, o taină pe care nici el nu avusese timp s-o dezlege: ce făcuse hamalul, de la plecarea lui de acasă și pînă se întîlnise cu turnătorul, pe unde fusese și ce se petrecuse în inima lui de om prost și sărac? Numai el o să poată răspunde, mîine, cînd s-o deștepta și i-o place mustăciosului să-l descoasă.

Unul din ascultători intervenise: în acest caz, Paler va fi un informator tot așa de prețios. Sluga de la birt a rîs. Nici o nădejde din partea slăbănogului. El adormise lîngă dulău, fericit - în sufletul lui cu funingine - că iar o s-o viseze pe Truda, codana văcarului.

Firele povestirii, rupte un moment, s-au legat din nou, ca să poată presupusul criminal să precizeze cînd și cum intrase în mahala convoiul cu lăutari, cu cei doi bețivi și cu legăturile de ceapă verde.

Procurorul a avut impresia, la un moment dat, că-i pe deplin lămurit și a ridicat mîna.

- Stai, tărtăcuță proastă, nu mai da cu gura, c-am înțeles. Furios că nevasta îl înșelase! porcul ăsta gol se îmbată, vine acasă aiurit de vin și de gelozie și - în complicitate cu musiu... ăla, chiriașul - își omoară soția infidelă.

Vorbind, se uitase triumfător la comisar.

- Este, amice, sau nu este?

Așteptase, nerăbdător, un moment favorabil de re- vanșare. Cînd un subaltern are curajul, în prezența ta, să formuleze o opinie separată și să ia o inițiativă, te simți imperios dator să reacționezi inteligent și rapid, ca să nu se spună, ulterior, că un mustăcios în uniformă poate fi mai deștept ca tine. În definitiv, el afirmase că ar fi bine să se procedeze la o primă audiere a individului pe teren, fapt ce ar fi putut duce la imediata identificare și arestare a complicilor, deoarece era exclus ca o ispravă așa de odioasă să fie comisă numai de sluga de la birt. Așadar, repetase un adevăr elementar, la îndemîna oricărui polițist provincial. Dar, în ciuda acestei păreri oarecum lăudabile, făcuse - după opinia de ultimă clipă a superiorului - o gravă eroare judiciară: îl considerase pe flăcăul clăpăug autor principal al îndoitului asasinat.

- Te-am lăsat dinadins, comisar, să stărui în greșeală, ca să pot, la momentul oportun, să te conving c-ai face bine, altădată, să nu te mai amesteci unde nu te pricepi. Nu ai, comisar, nici inteligență suplă, nici perspicacitate și nici competență, ca mine. Rămîi, amice, cu toată protecția ce ți-o acordă conu Alecu, un funcționar inferior, un auxiliar al forței publice și nimic altceva, că a doua oară mă superi și te scuip, cu un simplu raport, tocmai la Calafat ori la Ițcani. Sau poate tot mai ți se pare că nu ești prost? Bine, mă, co- misamle, cum l-ai crezut tu pe flecuștețul ăsta de Tănăsică autor principal al crimei, cînd știa toată mahalaua că țiganca are numai un bărbat și nenumărați amanți - care bărbat, la un moment fatal, află că-i e soața infidelă și cum era și logic, gîndul răzbunării începe să-l frămînte? Acum începi să vezi firul misterioasei afaceri? Este sau nu este?

Subalternul se ridicase și apropiase călcîiele, milită- rește dar n-a mai avut timp să salute și să recunoască, supus, că un superior are și o să aibă întotdeauna dreptate. Sluga de la birt a ridicat mîna, tocmai atunci, cu un gest autoritar și-a răspuns direct, tare, la întrebarea ce nu-i fusese pusă, cu un: "nu este, coane" așa de energic și de neașteptat, că artileriștii încremeniseră iar civilul a rămas perplex cîteva clipe, frînt de la mijloc pe scaun și cu pămîntul legănat sub picioare.

- Cum nu este, mă - grijania...

Comisarul zîmbise sub mustața stufoasă, numai pen- tru el și-l îndemnase pe temerar, imitînd glasul procurorului și întorcîndu-i ironia, cu toată obrăznicia de care era capabil, acum un sfert de secol, un protejat cu partidă dublă de drepturi și îndatoriri, în condica de casă și de club a conului Alecu:

- Spune, băiete, spune...!

Se declarase și amenința să se desfășure, în plin ridicol și sub clar de lună, eternul conflict dintre cele două mari puteri de stat, menite să asigure cu pumnul, cu tesacul și cu ocna, armonia socială.

Singur Tănăsică, dintre toți muritorii plebei și puțini, martori la această scenă, a înțeles că monstrul tricefal nu e tocmai așa de puternic, mai ales cînd îl prinzi la strîmtoare...

- Spune, băiete, spune...!

Robul de la birt n-a simțit nevoia unei inteligențe suple și cu atît mai puțin a perspicacității și-a competenței, ca să istorisească o întîmplare trăită adînc, cu tot zbuciumul și cu toate dezgusturile. Descriind nebunia ce cuprinsese mahalaua adunată în jurul con- voiului hilar care coborîse podul gării, el se lăsase furat de înduioșare și le explicase ascultătorilor ce rol covîr- șitor jucase prostia nevinovată a oamenilor în această ciudată aventură cu moarte și măscări. Mai mult, se încăpățînase să-l convingă pe magistrat că - în ticălo- șenia din seara aceea blestemată - erau toți culpabili și nici unul anume.

- Curva de viață, coane pricurorule - hotărîse el, cu lacrămile lunecînd pe umerii obrazului - numai tîrîtura asta de viață e de vină...

Stăruise îndeosebi asupra momentelor principale ale dramei: cum sfărîmase Paler geamurile cu bastonul, cum îl repezise Safta peste cap, cu un singur pumn. provocările mulțimii și moartea Oiței, dezbrăcarea și batjocorirea lui Gore, uciderea țigăncii, care sărise să-și scape soțul - ca să ajungă în final, cu un gest de descurajare și totuși de adîncă înțelegere, la concluzia că domnul de la tribunal și gealații lui nu au altceva mai bun de făcut decît să aresteze "curva de viață" și să ocolească, atenți, "ceasul rău", ca să nu se mai ajungă și la altă nenorocire...

Spovedania impresionase.

Vecinii prinseseră curaj. Părăsind ascunzătorile, se apropiaseră tiptil de grup și ascultaseră. Ofticosul cu catastiv își confirmase sluga. Era un negustor, deci un om demn de încredere. Bela, de asemeni, se simțise dator să dea cîteva amănunte în plus, asupra scenelor din casa cu nebuni. Lămurise, mai ales, cazul cu Rel și fata mălăierului.

Se făcuse o liniște apăsătoare, sfîșiată rar de un țipăt ascuțit de locomotivă.

Procurorul își mușca buza, nervos. Blestema în gînd pacostea ce-i căzuse pe cap și se bucura, totuși, că a pus mîna pe-o afacere menită să producă senzație în presă și în cercurile bucureștene competente, deci să-i asi-gure gloria și incontestabil o avansare de altfel bine-meritată.

Comisarul se cocoloșise pe scaun și întrebase cu sfială, aproape scîncit:

- Cum procedăm, coane, că așa încurcătură n-am mai pomenit de cînd sunt...

Șeful se plimba cu pași mărunți și repezi, în semicercul soldaților. Tîrziu, cînd și-a adus aminte de întrebare, a răspuns răstit, mototolind fularul.

- N-o să mă-nveți tu pe mine! Ți-am spus că ești în subordine și n-ai înțeles...

Adevărul e că nici el singur nu știa. Era pus la grea încercare. Simțise că momentul e critic. Tocmai acum se aștepta de la el o inițiativă, mai mult ca oricînd era obligat să dea, în fața tuturor, un examen de competență, inteligență suplă și perspicacitate. Orice clipă de întîrziere era penibilă și amenința să-l compromită în fața celor doi inferiori. Ideea salvatoare, în sfîrșit, a scăpărat sub frunte.

- Cum procedăm, ai întrebat, comisar? Stai să vezi, că asta-i meserie grea și ai ce-nvăța de la mine, orice ar zice conu Alecu al dumitale. Gardist! Tu, cu doi soldați, îl păzești pe porcu-ăla și-l arestezi și pe ălălalt, care... Turnătorul, mă, ce te uiți la mine ca la mă-ta? Tănăsică ăsta și domnii care au dat relații, birtașul și meșterul, reținuți și invitați la comisariat, să facă o declarație în sensul celor auzite și văzute de ei. Așa! Și... duba de la Morgă! S-a telefonat? Bun. Acum să...

Subalternul asculta zîmbitor. Saluta și se înclina, cu un respect dinadins exagerat, după orice frază a superiorului. Procurorul se ambiționa să nu-l vadă, se întorsese cu spatele dar luna îi crescuse umbra pe zidul pompei de apă - o umbră satanică, uriașe, ce se încovoia și ducea două degete răscrăcărate la cozoroc, batjocoritor. Avea impresia c-o aude îngînînd, rînjit, după fiecare ordin:

- Foarte mersi, coane! Așa ceva știam și eu...

El încercase să rămînă stăpîn pe gest și faptă și se apropiase, pocnind degetele, de comisar.

- Să continuăm, amice! Hai cu mine, să înveți cum se procedează în asemenea împrejurări dificile, pe cari le domină numai inteligența și competența. Ce-am spus pînă acum au fost lucruri de nimic. Și tu erai capabil să le ordoni! Adevărata misiune a inteligenței abia acum începe...

Pornise clocotind spre maidanul cu basculă, urmat - la un pas - de mustăcios.

Rel sta de vorbă, liniștit, cu santinela.

Haimanaua și soldatul se împrieteniseră așa:

- Mă, io sunt artilerist și țăran. Îmi zice: soldatu Virugă.

- Mie-mi zice Rel.

- Mă, nu-ș cum să face, da’ mă uitai și mă tot uit la tine, mă Ler, și cum mă uit, iaca mă și-ntreb: ce ceas rău și-al dracului fu, mă camarade, să omori tu cadră dă codană - că te văd, vericule, iaca om în fire și domol la gură și cu obraz de fată mare, să-l tai c-un păr din coada calului, de plăpînd ce-i...

Rel îi povestise împrejurările în cari murise Oița și-l rugase să fie bun ca domnul procuror: să-l creadă pe cuvînt și să-i promită munca silnică pe viață.

Suflet cinstit de rural sănătos, Virugă încercase, dimpotrivă, să-l convingă pe surtucar că așa i-a fost scris fetei să moară. Nu era nimeni vinovat și cu atît mai puțin adolescentul ce-o adusese de mînă, să vadă mascarada.

Soldatul filozofase, ca și meșterul ungur, clătinînd capul și scuipînd des, într-o parte.

Avea un glas blajin și o privire umedă, de cîine care se gudură sub mîna ce-l lovește. Istorisise și el o întîmplare la fel, cu un flăcău din satul lui și-o codană chipeșă, cu cozi groase și lungi pe spate.

Vîntul se astîmpărase. Lumînarea de la căpătîiul Oiței ardea frumos. Rel se lăsase într-o rînă, în iarbă și-l asculta, pierdut, pe artilerist. Trăiau, orășeanul și țăranul, sub semnul morții și-al predestinării, o clipă rară, odihnitoare pentru amîndoi, de pace lăuntrică și de regăsire.

- Pe toți ne paște, la fel, nenorocul...

Cînd l-a văzut pe procuror venind, cu brațele bălăbănind nervos și călcînd în cadența pasului mare și apăsat al subalternului, oșteanul a tresărit iar feciorul grăjdarului, fără voia lui, s-a ridicat în picioare.

- Care ești ăla, mă - strigase omul legii, de departe - și de ce-ai vrut să mă induci în eroare?

Rel nu pricepuse bine întrebarea. Nici Virugă n-o înțelesese dar presimțise - cu instinctul lui de rob bătut de stăpîni și de soartă - că se apropie năpasta pentru băietanul cu tricou și cu ochi albaștri. S-a uitat lung la el, cu spaimă și cu milă și-a șoptit repede, cu rugă aproape:

- Șterge-o, mă frățioare, că vine dușmanu! N-ai grije, că: fie ce-o fi, n-am să trag după tine!

Rel a coborît privirile, tot așa de repede, la moartă și și-a dat seama că nu poate să plece. Îl legase pă- mîntul, acolo și poate nenorocul de care vorbiseră pînă atunci. Cum era să fugă de lîngă Oița și în grija cui ar fi putut, mai ales, să lase lumina? Scuturase capul cu un gest îndărătnic, răsucit în el, de nepăsare în fața pericolului ce se apropia. Acum nu mai avea nici un motiv să tremure, nu-i mai era frică de nimeni și de nimic.

Procurorul se oprise în fața lui, înverșunat și holbat.

- Tu ești ăla care mi-ai spus c-ai omorît-o pe asta? De ce mi-ai spus mă, pogribania cui te are, dacă n-a fost adevărat? De ce m-ai mințit, mă și de ce să mă induci în eroare, mă, tocmai tu și tocmai pe mine, care...

Năucit de pumni, Rel îngenunchease, mut și-și ascunsese figura, încovoiat, sub crucea brațelor.

Comisarul și-a adus aminte că-i în subordine, ca atare obligat - să-i acorde superiorului său tot concursul - mai ales într-o împrejurare așa de delicată.

Adolescentul a fost prăbușit la pămînt și călcat în picioare.

Mustăciosul urla și da în haimanaua ce ferise lumina de zburdălnicia vîntului, cu o sete crescută de zel subaltern.

- Să nu mai ne minți, să nu mai încerci, altădată, să induci în eroare justiția și poliția...

Rel nu se apărase și nu țipa.

Căzut cu fața în sus și cu mîinile în lături, ca o cruce zvîrlită peste Oița, primise loviturile fără mur-mur și fără zbatere. Procurorul îl prinsese cu stînga de păr și-l izbea cu pumnul în nas, în fălci, în ochi, înjurînd, cu spume la gură și necaz din necazul ce-l stîrnise în el obrăznicia protejatului politic - în timp ce comisarul, cu potcoava de la cizmă strivea degetele adolescentului, ca să-l convingă pe civilul cu trabuc că el, finul conului Alecu, nu mai e dispus să suporte bobîrnace peste nas, mai ales de la un prost cu fular și șoșoni.

Dar Rel nu se apărase și nu țipa.

Se adunase, mic și plăpînd, ca un pui de rîndu- nică în cuib sau ca un strop de soare închis în bobul de strugur, în învelișul sufletului. Nu mai erau ale lui: palmele strivite sub potcoavă, trupul călcat în picioare, figura de nerecunoscut acum. Numai ochii luminau, mai mari și mai albaștri, între vînătăi și umflături - ochii sărutați de Oița o singură dată și în eter-nitate.

Soldatului i s-a părut, la un moment dat, că-l aude suspinînd.

- Măi, camarade! Măi, frate Virugă! Ai grijă, fră- țioare, să nu stingă ăștia lumina...

Lumina vie a dragostei și a durerii lui de dincolo de cuvînt...

Artileristul se descoperise, cu un gest de evlavie și îngenunchease lîngă lumînare, făcînd - din mîinile mari și aspre - un cuib pentru flacăra sfioasă.

Virugă privea sălbăticia mut, răscolit de înduioșare și răsucit de revoltă. Palmele ce apărau feștila începuseră să tremure.

El învățase că militarul are o lege a lui, aspră, care face din inimă o roabă și nu iartă lacrima. Îmbrăcînd haina oștirii, simțise cum îi cade, peste suflet, o lespede.

- Mut ai să fii de azi încolo, leat și orb...

Sub lespede, însă, sufletul se zbătuse pentru întîia oară și crescuse, ca o floare.

Artileristul s-a ridicat în picioare, mătăhălos, cu o poruncă în el și în ceasul acela de năpastă, a scos carabina din bandulieră, a dat piedica la o parte și-a în- put să tragă, cu o liniște ce-l încremenise pe comisar, în globurile electrice din barieră și în macazurile cu semnale verzi și roșii, din pustiul triajului. Gloanțele, pfiuind în întuneric ca duhurile rele și sfîșiind depărtările, becurile pocnind orb și ca în vată, zgomotul geamurilor căzute țăndări în pietriș și pe traverse, țipau laolaltă - în noapte - revolta lui Virugă, soldat prost și țăran...





Maidanul cu dragoste - Capitolul 01 - Moartea sta la panda in bariera
Maidanul cu dragoste - Capitolul 02 - Safta s-a dus huta in leaganul dracului
Maidanul cu dragoste - Capitolul 03 - Blestemata zi a mai fost atunci

Maidanul cu dragoste - Capitolul 04 - Casa cu nebuni - casa cu naluci
Maidanul cu dragoste - Capitolul 05 - O floare alba si otravitoare
Maidanul cu dragoste - Capitolul 06 - Ivan era un copil urias si altceva nimic
Maidanul cu dragoste - Capitolul 07 - Sunt fericiri pe cari nu le putem intelege
Maidanul cu dragoste - Capitolul 08 - Un suflet mare a trecut
Maidanul cu dragoste - Capitolul 09 - Mierla si cucul galbior
Maidanul cu dragoste - Capitolul 10- Maica Precista de pe strada Vespasian
Maidanul cu dragoste - Capitolul 11 - Biserica in bordele
Maidanul cu dragoste - Capitolul 12 - Gore era in adevar fericit
Maidanul cu dragoste - Capitolul 13 - Safta se sanctificase prin sacrificiu
Maidanul cu dragoste - Capitolul 14 - Mascarada sub clar de luna
Maidanul cu dragoste - Capitolul 15 - Gand nou, intre lumini
Maidanul cu dragoste - Capitolul 16 - Un noroc care nu surade oricui
Maidanul cu dragoste - Capitolul 17 - Viruga, soldat prost si taran
Maidanul cu dragoste - Capitolul 18 - Calatoare, suflete...
Maidanul cu dragoste - Capitolul 19 - Casa suspinelor
Maidanul cu dragoste - Capitolul 20 - Un destin scris pe batista


Aceasta pagina a fost accesata de 361 ori.