Autori > George Zamfirescu


Maidanul cu dragoste - Capitolul 18 - Calatoare, suflete...




Joi, cand a fost batut Isus si fratelui lui, Rel

Capitolul 18. Calatoare, suflete...



O implorasem pe Fana, cu palmele lipite sub bărbie ca în ruga îngerilor din icoană, să nu-mi mai spună nimic, că nu mai sunt în stare s-o ascult și si înțeleg.

Fata s-a mirat, frumoasă în soare și palidă, clipind repede. Nu știam, în adevăr, ce se petrecuse afară, la pompa de apă și pe maidanul cu basculă, după ce ve-nise procurorul sau o silisem să-mi povestească, în amănunt, pățania lui Tănăsică și chinul îndurat de Rel, ca să pot controla, în urmă, întîmplările din vis cu cele din realitate? Nu reținusem isprăvile din somn ori nu mai voiam să mi le-aduc aminte, ca să nu deștept în mine mustrările? Cum era posibil să uit, cu desăvîrșire, o faptă ce-l disperase pe bătrîn și era s-o ucidă pe mama? Fana mă prinsese de umeri și mă scuturase cu putere, convinsă că nu mă dezmeticisem încă din zbuciumul curios al nopții...

Acum era rîndul meu să mă mir, cu o cută adîncă între sprîncene și să întreb, clipind tot așa de repede în lumină, cu o nedumerire egală. Cum era să știu ce se întîmplase afară, la pompa de apă sau pe maidan, dacă dormisem? Nu m-a văzut cînd am plecat de la poartă? Mai mult: nu-mi răvășise ea părul, înciudată și nu strigase după mine că sunt prost, pentru că nu am vrut să ne furișăm în întunericul din casa în care nu era nimeni să ne vadă întîia mare nerușinare? Era devreme, cînd am lăsat-o singură în gang. Oricum, nu venise procurorul. Intrasem în sală, cu sufletul greu de presimțiri și mă întinsesem în pat, istovit, amețit, ca să mă trezesc sub plapumă, orbit de razele soarelui, tot așa de amețit și mai slab. Ce taină era cu aiurările din vis, de cari îmi vorbise și ce făcusem în somn, ce răutăți de necrezut, dacă-l disperaseră pe bătrîn și erau s-o ucidă pe mama? Așteptam un răspuns, strîns în mine, vinovat mai înainte de a-mi fi aflat vina.

Fana m-a tras de perciuni, cu milă și m-a certat, blîndă.

- Nebun! Ești un mare nebun! Zăpăcilă! Puica, săraca, a plîns și pe urmă, speriată că mori, a leșinat iar Puișor-mare, disperat că n-o mai scoate la capăt cu voi, a strigat spre icoană, cu pumnii întinși: "of! Unde-o fi Dumnezeu, să ne vadă?" Am stat toată noaptea lîngă tine. Ne-a fost frică să nu crăpi sau s-o iei razna - ca zăltații - pe acoperișuri...

Ascultam, mic la picioarele ei, cu un sentiment nelămurit de spaimă și de apărare zadarnică în mine, incapabil cîteva momente să despic cuvintele și să le lă-

muresc. Mă copleșise gîndul că tata amenințase icoana și întrebase unde-i Dumnezeu, cu obidă, poate cu ură în priviri - icoana mare, mută și colorată, ce se răzbunase în clipa cînd îl căutasem și eu pe stăpînul cerului și-al pămîntului, printre animale și sfinți, de pe malul apei ce aduna răposații la judecata din urmă și pînă în vama de sus, unde trona Isus, între capete blonde cu aripioare, ca în pozele ce le cumpăram de la librarul Frățilă de lîngă biserica săracă și cenușie a Sfintei Vineri - cinci îngerași la cinci parale...

Uitasem s-o rog pe Fana să-mi spună de ce era si mor sau să plec, nebun, pe case. Îngînam cu buzele arse și tîmplele zvîcnind, fără sens sau poate apropiat de marele adevăr al nefericirii ce împletise destinele umane din mahalaua cu nume rușinos - muzicali- zînd cip-ciripul dureros și protestatar al vrăbiei sfîșiate de pisică și c-o imagine adînc întipărită în minte: copilul cu mîna întinsă în urma trenului ce plecase cu sufletul mamei prins de coșul locomotivei, ca un steag cucerit - același cuvînt tainic, fără înțeles și plin de toate înțelesurile, urmat de-o întrebare mereu răscolitoare și poate fără răspuns:

- Dumnezeu! Cum o fi și pe unde-o fi Dumnezeu...!

Fana s-a așezat lîngă mine, cu fusta trasă cuminte peste pulpe, mi-a șters lacrima și mi-a dat o palmă, ușoară și lunecată pe obraz, ca o mîngîiere.

- Lasă, nu mai plînge, c-a trecut acum...

Fata, cum rămăsese cu ochii mari la mine, aduna în priviri o lumină nouă. Înviorată neașteptat de un gînd abia atunci limpezit, care-o ajuta să întrezărească misterul întîmplărilor de peste noapte, și-a trecut palms pe frunte, ca mine parcă deșteptată dintr-un vis cu neguri și a surîs, regăsită în gest și stăpînă pe taine.

- Uite cum a fost.

Bătrînii cînd au intrat în casă - fugiseră de la poartă o dată cu ceilalți vecini, auzind că vine procurorul - m-au găsit culcat. Aveam un somn agitat. Mă zbătusem peste plapumă. Mă speriaseră, au bănuit ai mei, ororile pe cari le văzusem afară. Erau convinși că nici odihna lor, dacă au să poată adormi, n-o să fie mai liniștită.

Nici nu se dezbrăcaseră. Intrase năpasta în mahala și așteptau să se abată și alte nenorociri pe capul lor. Știau, ca și mine, ce înseamnă o cercetare la fața locului - mai ales o cercetare în doi timpi și trei mișcări...

Puica, după ce-mi închinase perna - să nu mai visez urît - se ruga la icoană pentru cei ce vor pătimi fără vină. Așezat pe pat, tata își lăsase capul pe brațele aduse cruce peste tăblie și mă asculta suspinînd și zbătîndu-mă, ca și cum mă apăsa ceva pe inimă.

- Să vezi, nevastă - presimțise el - c-o să-i fie rău băiatului.

- Ce să-i fac - se căinase mama - de ce s-a dus să vadă grozăviile de la pompa de apă și de pe mai-dan? Așa viață, s-o ardă focul! Copilărie ca a lui, mai ales...

Puișor oftase.

- Cine știe ale cui și ce păcate ispășim - și noi și el...

Afară, la un moment dat, începuseră să se amestece glasuri speriate.

Mădălina umbla prin curte, bocănind cu piciorul ei de lemn pe caldarîm, sugrumată de plîns și de spaimă, în timp ce Tinca oloaga și Lenora se văitau și țipau că "îl omoară, săracu"...

Puica încremenise cu ruga uitată în gînd și mîna, cu cele trei degete unite pentru semnul crucii, rămasă pe umărul stîng. Tata, vrînd să iasă în prag, să afle de la femei ce s-a întîmplat, se lovise de mine - în întunericul din sală - și se speriase.

Larma de la poartă mă ridicase din pat. Dibuiam prin beznă - dormind, afirma Fana cu convingere - căutînd ușa cu palmele lunecate pe zid și încurcate printre lucruri.

- Voi nu auziți, voi nu vedeți cum îl bat pe Tănăsică?

Țipasem, încercînd să mă eliberez din brațele bă- trînului și să fug, năuc. Puișor, ca să mă liniștească, mă asigura că nu-i nimic la pompa de apă, că sluga de la birt e liberă și cîntă, dar minciuna lui nu mă împăcase. Suspinam, cutremurat și căutam să-mi ascund ochii.

- Văd, îl văd, îi văd cum dau cu pumnii în el...

Mă rugam de tata să mă lase să plec afară, strigam la vecinii din casa cu nebuni să sară în ajutorul flăcăului și-l imploram pe comisar, plîngînd, ca și cum ar fi fost lîngă mine, să nu mai bată oamenii...

- Tu dormeai - îmi explica fata acum - da' parcă era cineva în tine, poate alt Iacov, rămas neadormit, care asculta și vedea tot ce se petrece...

Puișor mă prinsese de mîini și încerca să mă readucă în pat. Mama îl încurca și-l enerva și mai mult, cu lamentările și cu mîngîierile ei inutile. Cînd nu s-au mai auzit glasurile de la poartă: semn că Tănăsică scăpase de prigoană - m-am potolit ca la o poruncă și mi-a căzut capul, greu, pe umărul bătrînului.

Somnul îmi era mai liniștit acum. Numai lacrămile îmi rămăseseră în gene, mari. Rar, se da cîte una rostogol, spre gît. Tata se așezase pe scaun, lîngă mine și-mi răcorea tîmplele, în răstimpuri, cu o pană muiată în apa tulbure în care Puica stinsese cîțiva cărbuni - descîntec nou, să se ducă pe pustii locuri duhurile rele ce mă torturau.

Dar duhurile stăruiau afară, în cercetare la fața locului.

- Cînd m-am întors în sală, să văd ce mai faci -continuase fata - procuroru îl ascultase pe Tănăsică și plecase, înjurînd, spre maidanul cu basculă, cu comisarul după el. Mustăciosu, tot așa: înjura! Pe maidan era soldatu cu carabina și Rel. Mi s-a năzărit mie așa, că nici el n-o să scape de cotonogeală...

Fana intrase în casă în vîrfuri. Bătrînii îi făcuseră semn, din prag, să vorbească în șoaptă, ca să nu mă trezească.

- Abia răsuflai și mă uitam prostită la tine, Iacov, că erai alb, cum ți se îngropase capul în pernă - o figură de mort, nu altceva...

Mama, tot așa de albă, muta priviri înspăimîntate de la sora mică la tata, parcă ar fi vrut să afle de la ei răspuns la o întrebare chinuitoare, pe care nu avea curaj s-o îngîne. Puișor a înțeles de ce se zbuciumă și-a asigurat-o că nu-i nici un pericol.

- Fii pe pace! Bine că doarme! Numai de s-ar duce noaptea asta blestemată mai repede...

Fata, însă, presimțise că primejdia nu trecuse încă.

- Nu știu de ce, mă uitam la tine și mi-era frică de procuror, pe care-l știam pe maidan, cu Rel și soldatu Virugă...

Puica lăsase aprinsă, în odaia mare, numai candela de sub icoană. Micșorase lampa din sală și-i învelise sticla cu o foiță colorată, să nu mi se adune prea multă lumină pe pleoape și să mă deștepte. Era, în toată casa, un semiîntuneric dezolant, de spital provincial în amurg de toamnă cobitoare și se făcuse o liniște bizară, apăsătoare.

- Parcă așteptam să mai moară cineva, afară sau aici - poate să murim toți, de spaimă și de aer puțin...

Fana, înfiorată, se ghemuise lîngă mama, pe scăunel. își adusese aminte de Safta și Oița și o cutremura gîndul că amîndouă sunt moarte și numai la cîțiva pași de noi. A avut impresia, o clipă, că le vede: desfigurate și țepene, întinse alături de mine. Puica o simțise tremurînd și-a prins-o de mînă, cu o înfiorare la fel de febra aceluiași gînd robitor: îngerul negru își aruncase aripa peste mahala, ca un giulgiu și intrase, cu pași de răufăcător, în casa cu nebuni...

Scuturate de un frig lăuntric, se luaseră în brațe, strîns și ascultaseră atente, cu ochii mari în gol. Nu știau ce ascultă și ce șoaptă vor prinde în auz, din liniște și beznă, dar erau sigure că sunt aproape de un mister, de un oftat al nopții sau numai de-un suspin al unuia din cele două suflete eliberate. Parcă se furișase o umbră în casă, prin ușe. Bătrîna o bănuise umblînd, cu pași imateriali, în jurul patului meu. Fetei i s-a părut c-o vede aievea, că seamănă cu Rel și nu și-a putut stăpîni un țipăt.

Puișor, care picota pe scaun, a tresărit și-a scăpat din mînă cana cu apă descîntată. Mama a plîns, că-i semn rău și-a smuls foița de la lampă, să fie mai multă lumină.

- Atunci a început alt balamuc afară. Cum stam unul lîngă altul, muți, privind cioburile, am auzit-o din nou pe pacostea de Mădălina, bocănind în fugă și șontîc iar Bela a făcut numai o dată, parcă l-ar fi împuns cineva cu ace în ochi sau l-ar fi mușcat dulău de inimă: ioi, Istenem, ioi! Îl văzuse pe Rel, prin spărtura gardului, îngenuncheat sub pumnii procurorului.

Geamătul meșterului ungur a fost ca un semnal de alarmă, ajuns pînă în lumea de fantasme a visului chinuit ce mă furase. Tresărisem - afirma Fana - cu cîteva clipe mai înainte, prins în somn de neliniște și agitasem brațele prin aer, parcă luptam să mă desfac de ceva, să mă eliberez. Cînd a țipat Bela în curte, am țipat și eu, cu o durere la fel și-am dus la nas, apoi la frunte, palma deschisă ca o pavăză. Fata rămăsese convinsă că mă apăram de bătăușul de la tribunal. Mai tîrziu îmi ascunsesem mîinile în sîn.

- Ca să le ferești de potcoava de la cizmele comisarului...

Sora mică nu se îndoia că umbra ce intrase prin ușe era sufletul lui Rel, venit să-mi ceară ajutor sau numai să caute un adăpost, ca să scape de năpasta ce-o presimțise în apropiere. Singură ea înțelesese, de asemeni, că - după ce-l văzuse pe Tănăsică umplut de sînge și se zbătuse să-l salveze - celălalt Iacov, rămas neadormit în mine, îndura loviturile în locul lui Rel și încerca să se apere sau să fugă, desfigurat de o suferință pe care feciorul grăjdarului nu mai avea putere - martirizat cum era, tocmai atunci, pe maidanul cu basculă - s-o simtă și s-o strige.

Jocul cu sufletul evadat din haimanaua cu stigmatul dragostei și-al morții ars în carne și trecut - ca raza de soare și ca zvonul - printre oameni și prin ziduri, nu era nou sau de necrezut, pentru noi și cu atît mai puțin pentru Fana, a cărei fantezie fusese înfierbîntată, de timpuriu, de poveștile fantastice ale oloagei și de credința oarbă în viața de apoi și în avatarul spiritelor, pe pămînt și dincolo de prag.

Săracii din mahalaua cu nume rușinos, proști și bezmetici cum erau și gata să se ia de piept cu Dumnezeu pentru toate nedreptățile și necazurile, se mîngîiau cu speranța că după ce vor scăpa de bulgărul lor de lut, blestemat să poarte crucea tuturor nefericirilor, vor începe altă existență, într-un văzduh fără bariere, fără foame și împilări, fără lacrimă și jug. Vorbind de suflete ca de niște tovarăși nedespărțiți în lupta cu nevoile, vecinii erau convinși că ele sunt ca aburii dar că se arată, uneori, și-n umbra ce ți-o joacă luna împrejur, după cum mergi sau te miști. Trăind în om, mai au o viață - numai a lor - pe care-o încep cînd doarme insul, în visul lui trudit ori mincinos de frumos sau după moartea trupului, cînd se urcă duhul la cer, să-l judece Isus și îngerii. Deseori, cînd e blestemat, se face strigoi și-atunci e o nenorocire: pentru el, că nu-și mai găsește astîmpăr și umblă prin cimitire, printre ruine, prin bălării și întunecimi, laolaltă cu liliecii, cu bufnițele și cu toate iasmele, țopăind ca berbecii și urlînd a cobe și pentru călătorii intîrziați și slabi din fire, pe cari-i prinde noaptea prin locuri rar călcate de picior omenesc.

- De ce judecă sufletele Isus și îngerii - îl întrebasem odată, mirat, pe un bătrîn. Nu-i Dumnezeu mai mare peste tot și toate și mai puternic? Isus e copilul Lui iar pe îngeri îi face poștali, cînd vrea să afle ce se mai petrece pe pămînt...

- Așa o fi, arșica moșului - a surîs el, blînd și înțelept în vorba domoală - da' vezi că... vine Hris- tos la tartorul cu barbă, într-o înserare cam ca asta și nici una nici alta, îl ia la rost: "Tătucule - îi zice - o să Te cam scarpin, cît ești Tu de Dumnezeu, că prea ești rău cu frații mei!" "Cum vine asta, Hristoase - se miră Atotputernicul - și ce-i cu necazul ăsta orb, ce te face să uiți pe cine ameninți în așa hal, ca un bețiv de pe coclaurile pămîntului?" "Ba să avem iertare" - a răspuns Mîntuitorul, dîrz ca un grevist în fața patronului. "Am schimbat apa în vin, la nunta de la Cana, și nu zic că nu mi-a plăcut picușul, ca bărbat și creștin ce m-am aflat, laolaltă cu ucenicii și cu păgînii cumsecade (că sunt și păgîni buni să intre în rai...) da' bețiv n-am fost și nici nu sunt, de cînd mă aflu, cum spune în cărți și cum cîntă popii pe nas: la dreapta Ta. Asta-i una la mînă, și necazul meu, că ești nedrept cu muritorii, e alta. Stai și-ascultă, că ce spun eu acum, e cu tîlc adînc. N-ai făcut oamenii după chipul și asemănarea Ta? Nu le-ai scris Tu o soartă în frunte? Atunci de ce-l zvîrli în flăcările iadului pe Stan, pentru că a ucis femeia pe care Tu ai rupt-o din coapsa lui și i-ai pus-o alături, frumoasă, ademenitoare și ticăloasă, ca să nu mai vorbim de Năstase, atîrnat de limbă de toarta cerului, fiindcă - săracu Năstase - s-a înfuriat și i-a spart capul, cu un sifon, nemernicului de cîrciumar ce nu mai voia să-i dea vin, deși am spus: luați și beți, acesta e sîngele meu, ce se varsă pentru voi și pentru iertarea păcatelor... Prin urmare, ca să nu mai lungim vorba: Te poftesc să nu mai osîndești sufletele pămîntenilor! Să stăm strîmb și să judecăm drept, că suntem în cer și atotputernici, stăpîni pe stele, pe pămînt și pe broaște și n-o să ne coste un colț de rai, nici n-o să aibă cine să ne certe, dacă o să judecăm și noi o dată drept: cum poți să-i osîndești Tu, care ai pus în ei și binele și răul și cu ce inimă colțuroasă și acră, cum e mărul pădureț, îi arunci atunci în iad, cînd ei n-au făcut altceva, în ticăloșia lor, decît să-Ți facă pe plac, trăindu-și viața așa cum le-ai ales-o Tu și urmînd porunca pe care Tu le-ai scris-o în frunte?" Ziditorul, îngîndurat cum rămăsese, a ucis cîțiva melci în barbă și-a întrebat: "Ce-i de făcut, Fiule, că mă secași la inimă cu adevărul ce mi l-ai spus?" Isus n-a stat mult pe gînduri, că învățase răspunsul pe dinafară: "Să Te dai la o parte și să mă lași pe mine să-i judec pe oameni, c-am fost om ca ei! Am știut să mă rog, da' am învățat și să mă răzvrătesc. I-am îndemnat pe muritori să fie curați la trup și la suflet, da' nu i-am oprit să se bucure de carnea Magdalenelor, binecuvîntate fie acum și pururi, că m-am avut și eu bine cu una din ele și nu știu cum s-a întîmplat că tot sfînt am rămas. Pe scurt: numai eu, care-am cunoscut viața, pot s-o judec! Ar mai fi ceva: Tu i-ai blestemat pe oamenii, pentru un flecușteț de măr și-o îmbrățișare, eu am suferit crîncen și m-am lăsat crucificat, ca să-i mîntui de afurisenia Ta"... Tartorul ăl bătrîn a tăcut, ca un pește în saramură, că altceva n-ar fi avut ce face și de-atunci a-nceput Hristos să judece sufletele morților, după altă lege, pentru că le ascultă spovedaniile și le înțelege cu altă inimă...

Adevărul acesta plin și dur, din pilda bătrînului cu fantezia temerară și păgînă, în libertinajul ei nu fără haz, fusese imediat controlat în icoana mare de la noi. Singur Isus trona în ultima vamă, peste valea plîngeri- lor. Prin el și în numele lui se dau pedepsele și recompensele. Pe Dumnezeu îl căutasem o dată și-l strigasem pe nume dar mă pomenisem rostogol în pat, cu rama peste mine. Nici sfinții, poate, n-ar fi știut să-mi arate unde li s-a ascuns multslăvitul stăpîn...

Fără îndoială că avatarul spiritelor nu începea în cerul cu flăcări și flori, cu fericiri și suferinți eterne.

Tinca știa o mulțime de întîmplări ciudate, cu morți și cu semne misterioase, pe cari le ascultam după împrejurări: uneori tremurînd și albi, adunați pe scăunele în jurul sicriului ei pe roate, iar alteori cu un sentiment de împăcare și de odihnă în noi. Mă mirasem că o cotoroanță neputincioasă ca ea, cu bărbia ascuțită și adusă spre nasul coroiat și cu figura de vrăjitoare, poate să scoată din gura strînsă, creață peste gingiile fără dinți, cuvinte așa de muzicale și pline de înțelepciune și-am înțeles mult mai tîrziu, cînd am aflat că și oloaga era o rătăcită în cartier, o epavă aruncată pe un canal cu scursori, prin ce miracol rămăsese în ea o fărîmă de omenesc dornic de întraripare, de evadare din infernul scandalurilor zilnice. Meșteră în ocări și blesteme, era neîntrecută și fermecătoare în momentele ei rare, de popas în fantastic și în viața cu umbre și lumini a sufletelor.

- Cînd dormim, duhul nostru pleacă să se plimbe, să-și trăiască tainul lui de necazuri și bucurii. Pleacă, vezi bine, dar între el și noi rămîne o legătură, ca o ață întinsă și nevăzută de oricine. Uite de ce, noi știm tot ce face el și zicem că am visat...

Așadar, spiritul meu trăia în adevăr, alături de Fana și mama, de cîte ori călătoream prin orașul din poza lui Ivan. Nu șovăisem, odată, s-o asigur pe oloagă că aveam impresia, cum mă plimbam prin cetatea înfiripată în somn, că mai trecusem o dată pe străzile cu case mari, de piatră și pe podul de lîngă catedrala cu porumbiei alzi zburînd în jurul turlelor cu dantelă de marmură. Vecina mi-a spus (și am cre-zut-o) că sufletul meu mai avusese o existență cîndva - un destin pe care nu-l împlinise și fusese nevoit să-l reînceapă în mine. Mă bucurase pînă la lacrămi gîndul că - în viața de atunci a spiritului meu - s-ar fi putut să fiu copilul cu pălărioară din poză, dar Fana mă întristase adînc, mărturisindu-mi că n-a mers niciodată cu mine, în trăsura ce ne dusese - de atîtea ori - la grădina publică, unde ne aștepta mama: cucoană, bună și frumoasă.

- Cînd moare un om - continuase Tinca - duhul lui, dacă mai are de ispășit păcate pe pămînt, intră ori în pîntecul unei femei, și asta în clipa cînd plodul dinăuntru mișcă întîia dată, sau în trupul unui bolnav cu duhul vechi gata să zboare la cer, că și-a făcut osînda și nu-l mai leagă nimic de țărîna în oare el singur a cuibărit boala, ca să-și ia mai curînd tălpășița. Atunci se zice că bolnavul a scăpat - ca prin minune - de moarte, dar nu știe oricine cum și ce fel a fost.

Sora mică o ascultase pe bătrînă cu privirile ume- de de uimire si întrebase nestăpînită, curioasă, fre- mătînd:

- Al cui a mai fost sufletul meu?

Baba zîmbise.

- Am să te lămuresc, fato, dar mai întîi să-mi spui cu jurămînt: ce-ai vrea tu să fii, în clipa asta?

Fana răspunse fără șovăială:.

- Regină, să am palat de cleștar și să mă fure Făt-Frumos, da' să fie și stăvilarul de la Ciurel aproape, să mă scald la vară, cu Iacov...

Bună și mamă, oloaga o asigurase că regină și nimic altceva fusese odinioară, dar ascultătorii au rîs ca bezmeticii iar fata a plîns de ciudă, că sunt așa de proști și fac haz de lucruri sfinte - pentru că erau sfinte, pentru ea, cuvintele ce-o încoronau, acum și-o urcau pe un tron ce nu existase, poate, decît în fantezia generoasă a bătrînei.

Oricum, sub tavanul scund, afumat de lampa cu petrol și între cele patru ziduri cu spoiala de var coșcovită de igrasie, se făcuse o atmosferă de vis iar vecinii, plutind încă între realitate și fantastic, cu tot

hohotul lor nestăpînit de mai înainte, începuseră să se întrebe în gînd ce vor să fie, ca să afle ce-au fost, sigur, în viața de altădată. Mizeria din odăița strîmtă se îmbrăca în lumină. Tinca nu se îndoia că a moștenit sufletul împărătesei Caterina cea Mare și că-i ispășește toate păcatele, prin existența ticăloasă la care fusese condamnată, dar Pascu - cu toate insistențele Semira-midei din cărucior - refuza îndărătnic să accepte că ar purta în el, ca pe-un pitpalac în colivie, duhul lui Napoleon Bonaparte. Modest, pricoliciul declarase cu evlavie că-l simte în inimă pe Valter Mărăcineanu, un erou al războiului româno-ruso-turc, și regreta profund că n-a avut un băiat, cu oloaga lui, să-l boteze cu numele romantic al căpitanului mort pe reduta cetății de dincolo de Dunăre, sub faldurile tricolorului. Flăcăul clăpăug clipise repede spre nevestele tinere din sobor, cu înțeles, bucuros c-a fost cîndva armăsar arăpesc și ne-a convins, fără efort, sugîndu-și buzele mari și umede, că fecundase toate iepele din grajdul lui Baiazid, stăpînul turcilor. Firește că eu visam să fiu revoluționar rus, să mă împuște soldații la zid și să-mi cînte Fana la mormînt, ca Fofoloanca: "Bate-i Doamne pe ciocoi, cum ne bat și ei pe noi", ori "salcie pletoasă, surioara mea..."

- Se întîmplă, uneori, să plece sufletul din noi fără să dormim. Nu vi s-a întîmplat să stați așa, cu ochii mari înainte și să nu vedeți nimic sau să vi se pară că vă ia cineva de mînă și vă scoate din casă ori din mahala? Vă plimbați cu gîndul printr-un loc frumos sau stați de vorbă c-un prieten sau o rudă, care e la cine știe ce mare depărtare, să zicem în Obor sau la Mogoșoaia. Duhul tău plecat vede și umblă prin locul frumos și tot el stă la taifas cu insul de departe... Se mai întîmplă și alta: să te caute un suflet. Mergi pe stradă sau croșetezi în casă și parcă simți o fîlfîire pe lîngă tine. Atunci se zice că ți-ai adus aminte de cineva și-ncepi să-l simți alături, ba - de multe ori - stai cu el de vorbă. Sufletul te-a căutat să-ți ceară un sfat sau un ajutor ori numai să te-ntrebe ce mai taci, că-i era dor de tine...

Povestind, acum, cum venise spiritul lui Rel să afle în mine un cuib ocrotitor și să mă facă să sufăr, în vis, toată durerea lui, Fana îmi împrumutase și cuvintele și glasul. Aveam impresia că mă ascult singur sau - mai precis - că prin ea mi se spovedește celălalt Iacov, despre care îmi pomenise fata - dușmanul ori fratele rămas neadormit, în noaptea aceea și în calea tuturor încercărilor mari...

Nu mă mirasem că duhul adolescentului mă urmărise în somn și-mi ceruse un adăpost și mi se păruse natural să împart cu el o suferință îndurată fără vină. Mai mult, mă bucuram că mă alesese tovarăș tocmai pe mine, în clipa crucificării lui. Mă întristase pînă la la- crămi, însă, numai gîndul că bătrînii - obosiți cum erau de munca lor trudnică de peste zi, speriați de scandalul stîrnit în jurul convoiului hilar și înspăimîntați de moartea fetei lui Priboi și-a țigăncii - n-au mai fost capabili să suporte pînă la sfîrșit, cu stoicism, stăpîni pe ei, furtuna ce prefăcuse mahalaua cu nume rușinos în balamuc și-o lăsase - sub cupola cerului înstelat - cimitir fără cruci. Singuri în întuneric și între ziduri reci, cu nervii slăbiți de toate întîmplările neașteptate de pînă atunci și răsuciți în atmosfera de spital și de ceas rău, ce le apăsa umerii și le tremurase pe pleoape o negură ca o aripă prevestitoare, Puișor și mama, îndeosebi, au văzut în zbuciumul meu semnele altei nenorociri și-au plîns, cuprinși de panică, au amenințat cu pumnii spre icoană, cu disperare și-au apelat la ajutorul celorlalți chiriași.

- Cum te apărai, în vis, de procuror și comisar, te învinețiseși, ți se umflaseră vinele în tîmple și te răsturnai în așternut. Puica încercase fel de fel de leacuri și descîntece iar bătrînul, convins că numai visul rău te frămîntă așa, te chema pe nume, blînd și te scutura cu putere, să te deștepte. Nu țiu minte, ce-a mai fost, în goana ce ne cuprinsese, da am auzit-o pe Puica țipînd că mori. Pînă să mă duc s-o sprijin, a căzut leșinată.

Fîstîcit, neștiind ce să facă mai întîi: să rămînă lîngă mine sau s-o ridice pe nevastă de jos, tata a gemut o înjurătură cu sfinți, întrebînd unde-i Dumnezeu, să ne vadă.

Atunci a apărut Atotputernicul, în chip de spălătoreasă cu picior de lemn...

Vecinii năvăliseră în sală, buluc, atrași de plînsul Fanei și de zgomotul lucrurilor răsturnate. Mădălina, Bela și Varlam au urcat-o pe mama în pat și-au doftoricit-o cum s-au priceput, în timp ce Neicu - convins că o să mor - îl scosese pe Puișor afară, să nu ne mai vadă cum ne chinuim și poate să-l îmbărbăteze, împăcîndu-l cu gîndul că oricare din noi, tînăr sau în vîrstă, e dator c-o moarte de care nu scapă, orice-ar face, dacă i-a bătut ceasul. Criste, cealaltă slugă de la birt și Pascu, rămași înăuntru, se uitau la mine prostiți, convinși și ei că am să mor și fără îndoială mirați că nu-mi aprinsese nimeni o lumînare în mînă. Fana singură, în toată casa cu nebuni, era limpede la cap, pentru că numai ea înțelesese - după cum mă asigura a doua zi - ce minune se petrecuse în mine. Muiase batista în apă și mi-o apăsa pe tîmple, rugîndu-se sfin-ților din cer să-l scape mai repede pe Rel de prigoană.

- Știam că, dacă nu-l mai bat, te liniștești. Și, așa a fost! Cînd s-a auzit prima împușcătură a soldatului Virugă, ai tresărit și-ai ascultat. Cu fiecare răbufneală de glonț te înviorai mai mult, pîn-ai început să surîzi. Pe urmă, ai suspinat o dată și adînc - parcă suspina Rel în tine - și ai cerut apă...

Somnul îmi era, acum, de prunc în fașe, după baia caldă. Vecinii plecaseră, minunați că nu murisem. Pascu îi asigura pe tata că sufletul meu vechi, ispășind ultimul păcat din tolba cu care venisem pe pămînt, zburase la cer. Avusesem noroc, însă - dacă o întoarcere din moarte poate fi noroc, pentru un Iacov din mahalaua cu nume rușinos - să fiu înviorat de un spirit nou, eliberat tocmai atunci și bucuros că se poate înfrăți cu alt bulgăr de lut călător, prin care să-și ducă mai departe crucea unui destin deopotrivă de tragic. Bătrînul nu-l ascultase. Fericit că mă liniștisem și extenuat de spaima ce-l cutremurase, se trîntise - dezarticulat - lîngă patul meu și-mi mîngîia mîna, cu zîmbetul alb și cuvintele înecate de plîns. Adormise curînd, cu obrazul ud de lacrămi culcat în palma mică și dezmierdată, făcută căpătîi. Mama, în odaia ei, era palidă, avea cearcăne vinete și abia respira. Rămasă singură în tăcerea dezolantă din casă, Fana își aruncase un șal pe umeri, mărise lumina lămpii - să nu mai joace umbra prin colțuri - și se ghemuise pe un scaun - deseori scuturată de fiori dar ferm hotărîtă să nu plece de lîngă mine, pînă n-o răsări soarele.

- Ca să nu adorm, îmi ridicam pleoapele cu deștele ori mă frecam cu batista udă pe frunte. Trebuia să rămîn! Mi se bătuse ochiul stîng, semn că năpasta nu trecuse...

Fata nu se înșelase.

Afară, în pustiul adînc al străzii, s-au auzit - în zori - glasuri speriate, țipete scurte, implorări cu ruga stinsă, înjurături și pași repezi de bocanci cu ținte.





Maidanul cu dragoste - Capitolul 01 - Moartea sta la panda in bariera
Maidanul cu dragoste - Capitolul 02 - Safta s-a dus huta in leaganul dracului
Maidanul cu dragoste - Capitolul 03 - Blestemata zi a mai fost atunci

Maidanul cu dragoste - Capitolul 04 - Casa cu nebuni - casa cu naluci
Maidanul cu dragoste - Capitolul 05 - O floare alba si otravitoare
Maidanul cu dragoste - Capitolul 06 - Ivan era un copil urias si altceva nimic
Maidanul cu dragoste - Capitolul 07 - Sunt fericiri pe cari nu le putem intelege
Maidanul cu dragoste - Capitolul 08 - Un suflet mare a trecut
Maidanul cu dragoste - Capitolul 09 - Mierla si cucul galbior
Maidanul cu dragoste - Capitolul 10- Maica Precista de pe strada Vespasian
Maidanul cu dragoste - Capitolul 11 - Biserica in bordele
Maidanul cu dragoste - Capitolul 12 - Gore era in adevar fericit
Maidanul cu dragoste - Capitolul 13 - Safta se sanctificase prin sacrificiu
Maidanul cu dragoste - Capitolul 14 - Mascarada sub clar de luna
Maidanul cu dragoste - Capitolul 15 - Gand nou, intre lumini
Maidanul cu dragoste - Capitolul 16 - Un noroc care nu surade oricui
Maidanul cu dragoste - Capitolul 17 - Viruga, soldat prost si taran
Maidanul cu dragoste - Capitolul 18 - Calatoare, suflete...
Maidanul cu dragoste - Capitolul 19 - Casa suspinelor
Maidanul cu dragoste - Capitolul 20 - Un destin scris pe batista


Aceasta pagina a fost accesata de 304 ori.