Autori > Ion Agarbiceanu
Bunica Safta
Se imprastiase de mult, topindu-se in vazduhul limpede, fara nici o urma, fumul ce se inaltase dis-de-dimineata peste sat, cand femeile pregatisera mancarea pentru pranz, inainte de a pleca la lucru pe camp. Se mistui si mirosul fierturilor inacrite cu otet, ce patrunsese din tinzi, din intruchiparile de scanduri innegrite, unde erau improvizate bucatariile de vara prin curti si pe ulite.Aerul era iarasi pur, racoros si subtire, asa cum ramasese peste noapte. Soarele inca nu rasarise.
Oamenii isi ispravira treburile de dimineata din gospodarii: isi dadura in stava caii, scoasera sub biciul lung al ciurdarilor vitele, fugarira porcii flamanzi in ulita cand rasuna cornul porcarului. Dar caprele? Cine avea, si nu prea multi aveau, trebuiau sa se scoale cu noaptea in cap: caprarul tutuia mai intai din corn, scurt si subtire, numai in falseturi, cat se trezeau cainii din somn si latrau ca la alte alea.Femeile se grabira sa puna masa pentru pranz, sa prinda oamenii o mancare calda, caci, la hotar, la lucru, nu putea fiecare gospodina sa se ingrijeasca de fierturi. si care putea nu lasa dimineata sa plece oamenii nemancati. Era lege: dimineata, la pranz, mamaliga calda cu ociorba, cu o zeama.
Acum incepura sa iasa pe portite, in ulita, barbati, femei, fete, copilandri, veseli toti si larmuitori, cu uneltele in spate, unii purtand si traiste pline sau desagi. Se gramadisera multe munci, care tinura pana in a doua jumatate a lunii iunie: sapa a doua la porumb, la vii; cositul fanetelor, seceratul orzului si al alacului. Ulita principala din partea asta a satului, care ducea si la porumbisti, si la fanate, si la holde, varsa mereu lume peste lume, grabita nevoie mare.Cu toata graba insa, vorbele zburau de la om la om, de la un grup la altul; rasunau rasete limpezi de femei si fete, si uneori luau cuvantul si sugacii adusi in brate, oracaind repede cabroastele.
A patra casa din capul ulitei era cladita in fundul unei ograzi largi. Era o cladire mare si grea din piatra si caramida, care parea intrata putin in pamant, cu acoperisul din tigla, innegrit de vreme si batucit cu negi mari de muschi suri. Catre ulita avea trei ferestre,catre curte doua, cu ramele nevopsite de brad, batute de ploi si caldura, cu geamuri mici si somnoroase, ca si cand s-ar fi ostenit sa priveasca de atat amar de ani aceeasi ulita si aceeasi ograda. Usa de lemn vechi, cu zavor lustruit si mancat de atata slujba, se deschidea in tinda, unde coborai un pas. In tinda era cuptorul de paine, cu o vatra mare, unde se facea mancarea iarna-vara, de unde fumul era sorbit de un horn larg la poale si subtiat mai sus,luminat tot de un lustru negru.Departe, la spatele casei, era grajdul si sura, sub acelasi acoperis vechi de paie, carpit pe alocuri. Era o cladire larga, cu streasina pana jos, cat se putea ajunge cu mana.
Intre casa si grajd mai era un sopron pentru car si plug si alte unelte de-ale gospodariei si o gramada de lemne, varfuri ramase din iarna. La spatele surii era gradina, cu multi pomi batrani si tineri, cu delnite intregi de legume, de porumb, de cartofi, de sfecla pentru vite, de lucerna si trifoi. Se parea ca stramosul care a implantat mai intai aici parul, a putut sa ingradeasca pamant dupa plac. Din gospodaria asta mare plecasera de mult barbatul si nevasta, cu un cumnat si o cumnata, cu sapele in spate; mai aveau mult porumb nesapat a doua oara si trebuiau sa inceapa peste cateva zile si la secerisul orzului.Trei copii - doi baieti de sapte si de cinci ani si o fetita de trei - ramasesera inca dormind, in grija bunicii Safta, mama barbatului.
Bunica Safta era vaduva de zece ani si implinea in vara asta, la Sfanta-Maria-mare, saptezeci si cinci. Toata viata ei a fost o femeie inalta, uscativa, iute in miscari, neodihnita la lucru, pornita spre manie repede, involburata, dar ii trecea degraba, se linistea si izbucnea in ras. Se mira toata lumea cum a putut ramane asa de subtire si frumoasa, si acum, la batranete, aducand in lume cinci copii: patru baieti si o fata. Altele, cu atata prasila, se ingrase, se labarteaza, se uratesc, se incretesc la obraji, de nu le mai cunosti, cand le-ai stiut de fete. Ei, iata, Safta a ramas tot mladioasa si subtire, atata doar ca nu mai este asa de inalta ca odinioara .Dar daca la aratare era tot Safta de mai demult, scobaltise totusi si ea in puteri, in cele care nu se vad pe din afara. Incepea sa fie mai uituca, gresea adeseori la numarat cand trecea de zece, amesteca numele nepotilor, ii lua pe unul drept altul, uita caruia i-a dat de mancare si caruia nu.Dar poate si alta mai tanara in locul ei nu s-ar fi descurcat mai usor intre atata puzderie de copii! Pentru ca bunica Safta nu avea in grija ei in zilele de vara, cand oamenilor le crapa maseaua de graba muncilor de pe camp, numai pe cei trei copii din casa, ai feciorului sau cel mai tanar, ci si pe nepotii dupa ceilalti trei feciori si dupa fata, cand copiii nu erau nici sugaci, nici destul de mari sa fese si ei la camp, daca nu sa sape, cel putin sa ajute la fan,ori sa aduca apa.
Se nimerise ca ceilalti feciori si fete sa nu aiba nici un batran la casa in grija caruia sa lase copiii. si cum bunica Safta ramasese la casa ei, cu feciorul cel mic, cu Ion, si cum gospodaria lor era aici aproape de capul ulitei, le venea la indemana celorlalti sa-i lase ei copiii cand mergeau la lucru si sa-i ia cand se intorceau seara. Asa ca vremea cat se scurgea lumea pe ulita in sus, se deschidea mereu portita, si cand unul, cand altul dintre copiii batranei isi lasau odraslele in curtea cea larga, strigand-o:
- L-am adus si eu, mama!
- Vad ca i-ai adus! Dar le-ai pus in traista?
- Pus, cum sa nu!
- Sa le fi pus destul, ca pe astia cu greu ii saturi. O sa-mi manance si urechile.
Omul pleca grabit, iar bunica Safta scotea traista de dupa grumazul copilului si cerceta ce merinde i-au pus parintii. Apoi lega iar traistuta, o ducea in casa, in camera larga, care dadea spre ulita, si o punea pe masa. In vreme de-o jumatate de ceas cinci traistute se insirau pe masa. Batrana le punea in rand, una dupa alta, cum veneau copiii, sa stie care a cui este, pentru ca traistutele tare semanau una cu alta.In unele erau merinde mai multe, in altele mai putine, dupa numarul nepotilor.Dar cati erau? Aici era greutatea cea mare a batranei, si sa-i cunoasca al cui era fiecare si cum il cheama. Cu cei din casa erau de toti optsprezece copii si copile, dar bunica Safta, de cate ori ii numara, afla tot alt numar, cand zece, cand treisprezece, cand cincisprezece.Poate nu-i slabise numai mintea, cinci nepoti nu ramaneau intr-un loc pana-i numara, ci sea mestecau si se invalmaseau mereu. Din camera dinainte unde-i aduna, sa le arate la fiecare unde le-a pus traistutele, pana sa apuce sa-i numere, unii fugeau in tinda, altii in curte. Cum sa-i mai numeri? Iar daca incerca sa faca adunarea in cap, stiind cati nepoti i-a lepadat in curte fiecare fecior si fata, se incurca si mai rau: socoteala in cap nu mai mergea deloc.Numaratoarea se mai ingreuia si altfel.
De pe ulita asta, din vecini, mai erau trei-patru femei necajite care nu aveau cu cine-si lasa copiii acasa si, la rugamintea lor, bunica Safta ii lua sub ocrotirea ei si pe acestia. Dupa ce ii dadeau de cateva ori copiii in seama, alte dati,cand erau grabiti, isi bagau copiii in curte si isi vedeau de drum, asa ca batrana se mai trezea cu un rand de copii in ograda. Nu mai stia daca sunt dintre nepotii ei ori sunt copiii vecinilor, si se dumerea numai cand le vedea si le lua traistutele cu merinde de dupa grumaz si le punea intr-alt rand pe masa cea mare din camera dinainte.De la vecine mai veneau cinci-sase copii, asa ca acum erau in ograda cea larga vreo douazeci si trei. Era o gradinita de copii cum ar fi in zilele de azi si bunica Safta se invartea intre ei ca o closca intre pui. Striga la ei, ii certa, avea si o nuielusa in mana si pe cei mai neastamparati, gata de cearta si de tavaleala, ii plesnea din cand in cand.
Cel mai mare necaz al matusii era ca le tot gresea numele.
- Ma lonut, ce tot sari intr-un picior?
- Nu-i lonut, bunica!
- Ha?
- Nu-i lonut, e Vasilica.
Batrana nici nu mai auzea bine, mai ales cand se schimba vremea.
- Mai Ilie, nu te mai scobi in nas ca o sa-l spargi.
- Nu-s Ilie, bunico!
- Dar cine-i?
- E Patrutu lui Dumitru.
- Daca-i el, sa-si scoata degetul din nas, ca-l plesnesc.
Era si Patrut al lui Nastase si unul al Mariutei, iar Ionei erau vreo sapte. Prin sat ramaneau insa multi copii de capul lor, in grija vreunui batran, care atipea toata ziua. Isi infulecau bucatele la o mancare si-apoi flamanzeau toata ziua.
Bunica cunostea dupa obraz pe fiecare nepot al carui fecior era, sau al fetei, ce folos insa ca rar le nimerea numele. De la o vreme, fiindu-i lehamite sa tot fie corectata, nu-i mai striga pe nume, ci zicea "Tu,ala de colo!" si intindea jordita catre el.Copiii sareau cu gura:
- Ma Toma, nu auzi ca te striga bunica?
- Tu, aia de colo, nu mai sta cu gura cascata, ca intra mustele.
- Auzi, Saio, inchide gura, strigau copiii veselindu-se.
- Sa nu va butrusiti, sa nu vad ca va dati pumni, ca ma pun pe voi cu nuiaua.
Batrana iesea dintre ei, si copiii, alegandu-se in grupulete dupa marime, incepeau sa se joace in ograda cea larga, care se umplea in graba de galagie, cat gandeai ca arde. Bunica mai intra in tinda, mai punea cate-un lucru la loc, dar nu avea multa vreme pace: in catetrei-patru locuri deodata se aprindea cearta si batai si izbucneau strigate si planset.Batrana trecea sprintena de la un foc la altul si-l stingea indata cu nuiaua, plesnind in dreapta si in stanga, fara sa mai cerceteze care-s vinovatii.
- Ha! ofta matusa ostenita dupa ce-i potolea. Voi nu va puteti juca frumos si in liniste, uite,ca Mariuta si Sora, carora nici gura nu le-o auzi.
- Ca nu-s Mariuta si Sora, bunico, se repezea vrun nepot.
- Cine-or fi, sunt copile bune. Din ele vor creste fete frumoase si cuminti.Peste tot cu fetitele nu avea atata de lucru. Erau mai sfioase, mai fricoase - simteau ca tot nu erau acasa, oricat de bine era aici. Baietii erau mai indrazneti si chiar obraznici candvedeau ca bunica Safta nu le stie numele, sau ca nu aude ce-i striga ei.
- Ha? ti-e foame, mai ala? Ceri mamaliga cu branza?
- Nu mi-e foame inca!
- Ce strigi dar?
- Nu strig eu, bunico!
Copiii vecinilor se simteau mai straini intre atatia nepoti si nepoate, dar numai pana intrau in jocul celorlalti. Unul dintre ei era mai marisor si mai tare ca toti, si adeseori mai culca la pamant in tranta repede, pe cate unul, fie si dintre nepoti.Cei biruiti trambitau cu gura stramba, si bunica alerga din tinda.
- Ce-i aici? Ce blestematie?
- L-a trantit lonut a Anicai.
- Cine?
Nepotul zbiera si mai tare acelasi nume.
- Iar el? Iar ticaia de lonut? Stai tu numai sa pun mana pe tine!Dar copilul era in fundul curtii, dupa gramada de lemne.
Bunica se lauda in fata copiilor ca n-o sa-l mai primeasca in gazda pe bataus, ii spunea seara si Anicai, mama lui:
- Pe lonut sa nu-l mai aduci, ca-i rau si artagos si bate toti copiii.Dar in dimineata urmatoare Anica ii dadea drumul in curte, cu traistuta dupa grumaz.Daca se intampla sa fie in curte, pe aproape, matusa Safta, femeia se tanguia, gata sa miorlaie:
- Ce sa-i fac, bunica, nu am cu cine si unde-l lasa! Dar dumneata bate-l, nu-l cruta pe talhar.
Batrana se muia:
- Lasa-l acum odata, daca l-ai adus.
Cand nu vedea ca i-l slobozea in curte, ci se trezea asa cu el, se facea ca nu-l vede, pana se aprindea cearta si bataia intr-un punct.Dupa ce-l fliscaia cu nuiaua, pana nu vedea copilul, zicea:
- N-o sa mai pui tu picior in curtea mea!
Nu-l mai punea pana in ziua urmatoare.Ograda larga era plina de soare si de capsoare goale, cele mai multe cu par auriu, putine,cateva copilite, cu cosite negre. Una avea par stufos, rosu, neimpletit in cosite. Pe unde trecea printre copii isi purta prin soare flacara din cap cu primejdie sa se aprinda.Curtea rasuna de nechezul cailor, de mugetul vacilor si al viteilor, de boncanitul taurencilor,de cotcodacitul gainilor, de cantatul cocosilor. Unii alergau in hamuri de sfoara, dadeau naravasi din picioare, se opreau si nu mai voiau sa mearga. Cei care ii manau, in mana cu o biciusca sau o nuia, strigau, smanceau din haturi, asudau, pana ce caii o rupeau din nou la fuga, stand sa calce totul in picioare, cat se fereau toti din calea lor.Noroc ca ograda era larga, si, in aceeasi vreme, intr-alta parte, o vaca iesea mugind din poiata marginita de o scandura, o vitelusa ramanea inauntru si mugea usor, scurt si fraged.Un copil facea pe taurul impungaciu, ingramadind pe vreo cativa in gard, boncaluind furios,iar o copilita cotcodacea in gramada de lemne, intre varfurile careia se ascunsese, pana cand un baiat cucuriga, urcat pe gramada de gunoi uscat dinaintea grajdului.Dar iata ca de la o vreme se face liniste. Copii si copile se aduna in grup, se prind de mana si fac un singur sir, afara de doi mai mari. Acestia se prind numai ei, ridica bratele astfel prinse in sus, ca pe o poarta, prin care traba sa treaca sirul intreg si sa prinda pe cel dinurma din sir, baiat sau fetita, cum se va nimeri. In vremea asta cei care fac poarta spun:
Floare - mirioare,
Mie mi se pare
Ca-s mai multi la voi,
Mai putini la noi.
si raspunde sirul intreg:
-Daca vi se pare,
Nu-i cu suparare;
Haideti si culegeti
Din coada alegeti,
Voinicul barbat
Cel mai inchelmat;
Zana cea aleasa,
Ca-i cu geana trasa
Ca o preoteasa!
Alegeti ce-o fi,
Cum s-o nimeri!
sirul inflorit de obraji rumeni, de ochi aprinsi, negri si albastri, de camesute si ii albe, cu chindisitura rara pe maneci - cate-un pui rosu - trece linistit pe sub poarta. Numai cand se apropie coada, cel din fruntea sirului, si dupa el toti cei pana la poarta, se reped intr-un iures, sa nu poata prinde portarii pe cei din coada. Uneori reusesc, cand e avantul mare si portarii mai slabi, alteori nu, si cel din coada, baiat sau fetita, ramane castigat de portari.
In cadenta versurilor, jocul se repeta mereu, sirul se tot scurteaza si creste cel legat de mana unui portar, pana cand nu mai raman decat doi. Acum ei se fac portari, iar cei care si-au facut slujba conduc sirul pe sub poarta cea noua.
Uneori iuresul pentru a scapa pe cel din coada e asa de aspru, incat sirul se rupe, sau unii se impiedica si cad. Jocul nu se socoteste atunci, si randul trece din nou pe sub poarta.
Jocul asta i-a invatat si-i invata in toata vara bunica Safta. Ea-i supravegheaza de fiecare data. Pana invata versurile trece o vreme, si pana la vara viitoare mai uita pe unele.
Mai are matusa si alte griji: cei care se joaca de-a caii se inversuneaza uneori si izbucnesc pe portita in ulita si pana prinde ea de seama abia-i mai vede, invaluiti in nori de praf. Striga tare dupa ei, nu stie care sunt, nu cunoaste nume. Calutii nu aud, zburda si necheaza, dar de la o vreme se ostenesc si se intorc. Vin in pas, pe o aruncatura de bat, apoi iar incep goana, si trec vijelios prin portita deschisa.
- Arza-va focul! zice bunica speriata.
Cum sta inaintea portii in ulita, erau gata sa o rastoarne.Pana la amiaza copiii mananca de doua-trei ori. Unii mai ales sunt vesnic flamanzi. E lucrul cel mai greu pentru matusa, caci ea traba sa dezlege fiecare traistuta si sa le imparta copiilor a caror e merindea. si de multe ori nu mai cunoaste a cui e, si traba sa-i vina in ajutor insisi copiii. E nevoie sa le imparta cu buna masura, sa le ramana destula mancare pentru amiaza, si pentru doua-trei gustari dupa amiaza, ca ziua de vara e lunga, si parintii se intorc odata cu innoptatul.
Cu cei trei nepoti din casa n-are nici o grija. De cate ori li-e foame se duc in camara, unde le-a pus bunica mancarea. si daca o ispravesc mai devreme, nu-i nici o suparare, le da alta.Dar cu ceilalti are griji si suparari destule pana ii multumeste pe toti.
Mai are suparare cu vreo sase mai maruntei, patru copile si doi baieti, care traba sa doarma de amiaza. Ii culca pe toti de-a curmezisul in patul cel din camera dinainte. Nici nu mai stie care a cui sunt,poate sunt dintr-ai vecinilor. Ea nu alege. Pe care-l vede motaind, il duce la culcare, si-i mai si fliscane pe care nu vor sa adoarma, ci dupa ce se vad in pat au pofta de joaca. in vremea cat vede de cei somnorosi se teme sa nu-i scape pe ulita pe cei din ograda. Ei au umbra sub doi meri din curte, si ar putea sa se astampere pana-i bunica prin casa.Vorba sa fie! Cate unul mai adoarme la umbra dupa ce a mancat de amiaza, dar celor mai multi le arde mereu de joacai
Apoi, cand soarele incepe a scapata si umbra casei batrane umple intreaga ograda, cand unul, cand altul iese la portita si se uita pe ulita in sus, sa vada: nu vine mama-sa?Acum bunica Safta nu-i mai opreste sa iasa la portita: stie ca de-acolo nu-i nici o primejdiesa se mai miste pana sosesc parintii sa-i duca acasa.Le imparte traistutele goale, cu ajutorul copiilor care le cunosteau si dintr-o suta, fiecare pe alui, si nu le mai are in grija.Se ispravea si pentru ea o zi de munca.
Bunica Safta
Aceasta pagina a fost accesata de 7085 ori.