Autori > Ion Agarbiceanu
Intaiul drum
Flutura rar cate un fulg de nea prin vazduhul sur. Se opresc pe-o clipa nehotaraţi, apoi coboara iar şi iar se opresc. Parca le pare rau dupa inalţimea din care vin, se simt straini in lume şi se tem de ce vor afla, jos pe pamant.
Uneori ii prinde o unda de vant şi-i matura de nu se mai vad şi trece o vreme pana ce indraznesc sa coboare alţii. Ii marura şi din curte, de pe pamantul ingheţat pe care s-au aşezat, uşor, ca nişte scame de pene.
Nu e frig. A fost inainte cu cateva zile, pana a ingheţat tina. Acum e bine. Se tot incearca sa ninga şi nu poate. Se pare ca iarna şi-a uitat din anul trecut sa-şi scuture cojocul.
Lelea Anuţa e necajita tare. Copilul cel mic, sugaciul, oracaie ca o broasca in leagan. I-a dat sa suga, dar n-a vrut. işi increţeşte şi-şi stramba obrajorii şi striga tare, parca speriat.
il ridica iar din leagan şi-i da sanul plin şi alb, dar broscoiul se fereşte, se invineţeşte la obraz, şi zbiara din rasputeri. Aşa o fierbe de azi-dimineaţa.
- Ce te doare, puiule, ce te doare? Of, Doamne! De ce or mai avea dureri
ÅŸi copiii?
il pune iar in leagan şi Ioniţa, fraţiorul cel mare, se şi repede sa-l legene in locul mamei sale, cuprinsa de trebi, cat nu mai ştie unde-i este capul.
- Haia, haia! Haia, haia! mormaie cadenţat copilul.
- Mai incet, mai incet, Ioniţa, ca-l rastorni.
Leaganul se balanseaza, uneori, sa ajunga cu fundul deasupra. Ioniţa mormaie şi mai tare şi cat poate el de gros, sa acopere plansul sugaciului, sa-şi poata vedea mama-sa de lucru.
- Haia, haia! Haia, haia!
Rar, arunca ochii pe fereastra. Parca ninge mai bine. Vantul ţiuie uneori in streaşina lunga, şi fluiera scurt prin horn, şi atunci flacara din vatra se tupileaza pe-o clipa, se topeşte repede, coborand pe taciuni, ca şi cand ar vrea sa se stinga. Dar in clipa urmatoare invie iar.
Leagana cu putere, cu straduinţa mare. Poate adoarme cel mic. El vede şi simte ca mama-sa e ingrijorata, dar de la o vreme ii vine greu şi lui sa mai auda plansul fraţiorului: parca i-a intrat prin urechi pana in mijlocul capului.
- GrijeÅŸte, ma, ca-l dai peste cap! Leagana mai incet.
Cum sa legene mai incet? De la o vreme se uita cu duÅŸmanie la cel ce zbiara mereu.
Mama-sa iasa şi vine şi iar iasa. Are treaba in tinda, in camara, prin curte dupa lemne. A facut foc in camera dinainte şi aici fierbe şi mancarea pe vatra. Rar priveşte şi ea prin geam: ninge rar şi acum. Rar, dar vantul se inteţeşte.
intr-un tarziu, sugaciul a adormit.
- incet, Ioniţa, de tot incet!
Ioniţa ar lasa bucuros leaganul şi s-ar duce la fereastra sa vada cum ninge. Dar daca se deşteapta şi plange iar? Aşa e de bine in camera, in liniştea mare ce s-a pus. Priveşte cu incantare jocul flacarilor pe vatra, deasupra lemnelor innegrite. Par cand sabiuţe ascuţite, cand sabii late, cand fuioare despletite. Şi rar vantul fluiera prin horn şi parca scuipa in foc.
Lelea Anuţa incepe odata sa caute cu infrigurare prin solniţa agaţata intr-un cui. Nu afla ce cauta, o ia din cui, o intoarce cu capul in jos şi o scutura pe masa. Nu se scutura decat cateva fire de sare. Trece in tinda, cauta in oale, intra in camara, rascoleşte pretutindeni şi iar vine. E neliniştita, ingrijorata.
- Mai Ioniţa, n-ai vazut tu pe undeva sarea?
- in solniţa, mama.
- Nu mai este in solniţa. S-a ispravit.
- Poate in tinda, in oala de fier, cea crapata.
- Nu mai este nici acolo.
Copilul se gandeÅŸte: unde a mai vazut el sare? Dar nu-ÅŸi aduce aminte sa fi vazut intr-alt loc.
- N-am cu ce sara nici mamaliga, nici mancarea. Ce sa fac? AÅŸ da o fuga pana la pravalie, dar ma tem ca se va deÅŸtepta copilul.
La gandul sa ramana cu cel din leagan, Ioniţa se acri de tot. Ce sa fac daca se va trezi urland? Alta era cu mama-sa acasa: putes sa planga cat de tare, nu se temea de vreo primejdie.
- Sa ma duc sa cer imprumut de la vecina, mama!
- Du-te ÅŸi vino repede.
Dar vecina nu avea, chiar acum o pusese in fasole ÅŸi mamaliga, pe care a avut-o.
Åži nu avea nici cealalta vecina.
- Va veni tatal tau de la padure şi nu pot face mancarea. Şi necajita, lelea Anuţa incepu sa caute iar. Nu afla nimic.
- Ştii ce mama? Niţa doarme acum şi neleganat, ma duc eu la pravalie sa cumpar sare.
- Tu?
- Åžtii ca am mai fost ÅŸi cu dumneata.
- Cu mine ai fost, dar singur nu. Singur nu ÅŸtii nici unde e pravalia.
- Ba ÅŸtiu. Cunosc casa. Are table verzi la fereÅŸti.
- Are, da pan-acolo, prin cate hudiţe trebie sa treci? Te vei rataci şi nu vei mai veni nici acasa.
Ioniţa zambi.
- Cum sa nu ştiu? Las pe mine. Da-mi banuţii şi o traista şi indata-s cu sarea acasa.
Ce sa faca mama-sa? Nu se indura sa-l lase pe cel din leagan. Era bolnavior, de buna seama, ÅŸi trebuie sa vada ÅŸi de mancare.
iÅŸi arunca ochii pe fereastra. Ningea mai des, cu fulgi mari, lanoÅŸi. Vantul se mai potolise.
- Ia-Å£i pieptarul ÅŸi imbraca-Å£i clicinul cel bun. Ia-Å£i ÅŸi caciula. Copilul se repezi sa se imbrace.
Mama-sa deschise lada şi aduna din ladiţa ei, cu mare sila, douazeci de bani de arama. Cauta o traista mica şi i le dadu lui Ioniţa.
- Sa-Å£i iei ÅŸi bata, sa nu-Å£i iese in drum vreun cane.
- Mi-o iau, zise curajos copilul, aruncandu-şi traista dupa cap. imbracat, cu caciula in cap, parea mai mare de cinci ani trecuţi caţi avea.
Banii de arama ii lega mama-sa in colţul naframuţii lui cu randunele şi i-o puse in buzunarul clicinului.
- Aici sunt douazeci de bani, Ioniţa. Tu sa-i dai naframuţa lui jupanul şi-i va numara el. Sa-i spui numai atata: m-a trimis mama sa-i dai sare de banii legaţi aici.
- Pai, eu nu pot spune: sa-mi dai sare de douazeci de bani? Ioniţa se simţi jignit.
- Da, mama ÅŸi ÅŸtiu ÅŸi numara ÅŸi pana dincolo de douazeci.
- Åžtii cu greÅŸeli.
- Acum nu mai greÅŸesc. Dumneata nu m-ai auzit de mult cum numar.
- Bine, bine! Tu sa dai naframa jupanului, sa dezlege banii ÅŸi sa-i numere el. N-ar fi ruÅŸine sa-i numeri tu ÅŸi sa greÅŸeÅŸti?
Lelea Anuţa ieşi cu el din tinda, sa-l duca pana la portiţa. Dar cum ieşi in curte - alta ingrijorare: ningea tot mai tare.
- Mai Ioniţa, eu zic sa nu te mai duci tu nicaieri.
- Ba ma duc!
- Dar nu vezi cum ninge?
- Las sa ninga, doar is cu caciula!
Bata avea zdravana, cu maciuca, o bata de corn, calita la foc de tatal SÄ‚U. Sa pofteasca sa se ia vreun cane de el!
Porni pe uliţa la vale, spre vatra satului, unde era pravalia, iar mama-sa se grabi in casa la cel din leagan. Nu mai era aşa de ingrijorata.
Daca se va incurca pe hudiţe, ii va arata vreun om unde e pravalia. Apoi, de! Copilul era marişor acum. Frig nu era. Vantul incetase aproape.
Cu bata in mana, cu traistuca dupa grumaz, loniţa mergea vartos prin zapada moale care abia albise uliţa. in urma lui ramaneau urme negre, caci zapada i se lua pe talpile opincuţelor.
Uliţa era pustie. Ţipenie de om nici prin curţi. Nici un latrat de cane. Era o linişte şi o pace, cat lui Ionica ii parea ca aude fasaitul fulgilor de nea, care cadeau tot mai deşi şi se roteau uneori ca un potop de fluturi.
Se silea sa-şi aminteasca prin cate hudiţe trebuia sa treaca pana la pravalie. Prin vreo patru, ba chiar prin vreo cinci, caci in vatra satului uliţele erau scurte şi se incrucişau mereu. Mai avea, uliţa lor era tare lunga.
inaintea unei portiţe vazu un caine mare, ciobanesc, unul alb, miţos şi işi stranse bine bata in mana. Dar cainele nu-i avu grija, parea ca nici nu-l vazuse Şedea liniştit in coada şi se uita şi el cum ninge. Parea ca pacea şi liniştea din vazduh intrase şi in el.
Dupa ce trecuse de el, Ioniţa mai inturnase o data capul peste umar: cainele era nemişcat la locul lui.
Dar cum incepu sa ninga de tare! Åži vazduhul parca se cobora tot mai jos. Se opri o clipa sa scuture caciula: mai gros de un deget era stratul de zapada ce se aÅŸezase pe fundul ei.
Se vazu deodata o incrucişare de uliţe. Pe care sa apuce?
Vezi ca uliţele şi casele albite de zapada nu mai semanau cu cele pe care le vazuse el cand a fost cu mama-sa la pravalie: ajunsese parca pe un taram nou. Totuşi, nu statu mult la ganduri şi porni pe una. Nu merse douazeci de paşi şi nimeri intr-alta, care carmea la stanga. La capatul ei intra intr-o uliţa mai larga, apoi in alta stramta de tot. Asta se infunda intr-o poarta. Nu! pe-aici nu fusese cu mama-sa. Se intoarse şi tot orbecaind prin zapada ce cadea acum ca o perdea, se trezi iar in uliţa pe care venise.
incepu sa asude. Nu-i era cald, dar incepu a se teme ca nu va afla pravalia. Porni inapoi şi intra intr-alta uliţa, pe care nu fusese inca. Daca ar fi fost, i s-ar fi cunoscut paşii, caci acum lasa urme adanci in zapada.
Nu era ţipenie de om, nu zbura nici o pasare, nu cucuriga nici un cocoş, nu latra nici un caine. Numai zapada cadea in perdele tot mai dese şi lumina se micşora, deşi inca nici amiaza nu era.
Ioniţa se opri şi işi incorda din nou gandurile. Deodata ii veni in minte ca de-a stanga pravaliei, nu prea departe, era biserica. Vezi bine! Cum nu s-a gandit pana acum?
Va cauta sa vada turnul, dar cum nu ştia unde se afla, nu ştia in ce parte sa-l caute. Aşa ca se invarti incet in jurul lui şi privi in toate parţile.
Dar nu se vedea mai departe de-o aruncatura de baţ. Sus, perdeaua de
zapada era parca ÅŸi mai deasa.
incepu sa asude ÅŸi mai tare. Va mai afla pravalia?
Porni cu hotarare pe alta uliţa şi ajunse intr-o noua infundatura. El era singura vietate care se mişca pe drum, alb tot in potopul de ninsoare care sporea mereu.
Oamenii erau prin case, prin grajduri, faceau prin şuri mestecaturi de fan şi paie pentru vite. Toata lumea era mulţumita ca ninge, ca au scapat de gerul sec. Pacea tainica ce cobora o data cu ninsoarea intrase in toţi.
Cum trecu de vreo trei ori pe aceleaşi uliţe, atrase atenţia unui batran care privea prin fereastra unei case. Cine sa fie copilul asta care se tot invarte pe-aici? Cand il vazu iar, ieşi in drum.
- Ce-i cu tine, ma Prasleo? Ce cauţi pe-aici?
- Ca nu ma cheama Praslea, ci Ioniţa, suspina copilul, care era gata de mult sa planga.
- Fie şi Ioniţa! Ce cauţi?
- M-a trimes mama dupa sare ÅŸi nu aflu pravalia.
- Ai mai fost la pravalie?
- Am fost cu mama, dar atunci nu era zapada şi acum nu mai cunosc uliţele.
- Daca-i aÅŸa, vino dupa mine.
- Bucuros, Ioniţa zambi şi porni dupa batran. Nu-i mai pasa pe ce uliţe trece. indata se trezi inaintea pravaliei.
- Ei, acuma ÅŸtii?
Copilul işi uita sa-i mai mulţumeasca batranului şi intra repede in pravalie.
in odaiţa ticsita de rafturi şi de miresmele diferite ale marfurilor, in aerul acela ciudat pe care Ioniţa nu-l mai uitase de cand a fost intaia oara la pravalie cu mama-sa, copilul se simţi parca mai in putere.
Jupanul de dupa taraba ii zise, ridicandu-ÅŸi barba lunga ÅŸi alba de pe o carte groasa in care citise:
- Ma copile, ieÅŸi ÅŸi te scutura afara de zapada, nu aici.
Ioniţa ieşi şi se minuna ce strat gros de nea se pusese pe fundul rotund al caciulei şi pe manecile clicinului. Opincile incai erau habucite cu zapada pana la curelele ce-i infaşurau gleznele.
- Sa faci bine sa-mi dai sare de douazeci de bani, vorbi Ioniţa intrand şi intinzandu-i jupanului naframuţa pe care o scoase din buzunar.
- Ce vrei cu batista asta?
- Acolo-s banii legaţi intr-un colţ. Jupanul lua naframuţa cu randunici, dezlega colţul, lua banii de arama şi-i numara.
- Nu-s, numai optsprezece, zise jupanul cu un zambet viclean in colţul gurii.
- Ba-s douazeci!
- De unde ÅŸtii tu?
- Pai, mama i-a legat acolo.
- Si i-a numarat ea?
- Mi-a spus ca a legat douazeci de bani sa nu-i pierd pana la pravalie.
- AÅŸadar nu i-ai numarat tu?
-Nu!
- Vin ÅŸi-i numara aici pe taraba, ÅŸi vei vedea ca sunt numai optsprezece.
- Douazeci trebuie sa fie, aşa mi-a spus mama şi ea ştie numara şi nu minte. Zambetul se inteţi pe obrajii jupanului cat se mai vedeau in barba.
- Vino şi numara-i, sa nu zici ca te-am inşelat. Ioniţa nu se apropie de taraba.
Vine vreme ca tu nu ÅŸtii numara pana la douazeci!
- Ba ÅŸtiu ÅŸi dupa douazeci.
- Daca ÅŸtii, vino ÅŸi-i numara!
Copilul se apropie de taraba ÅŸi incepu a numara banii, tot luand cate unu! din gramada ÅŸi punandu-i deoparte pe scandura.
- Vezi ca-s douazeci? zise el triumfator. Doar mama nu minte!
- Mie mi-au ieÅŸit numai optsprezece, zambi jupanul. Hai sa-i mai numar o data.
Şi-i mai numara sub supravegherea lui Ioniţa.
- Stai, ca ai zis cinsprezece de doua ori. Jupanul rase.
- Se poate sa ai tu dreptate, ca omul batran mai iute greÅŸeÅŸte.
- Pai, am dreptate, jupane! Dar nici eu nu mint, ca ÅŸi mama.
- Åži zici ca ÅŸtii numara ÅŸi dupa douazeci?
- Ştiu pana la o suta. Mama nu ma crede, da eu ştiu. M-a invaţat Mitruţ, un copil vecin cu noi care umbla la şcoala.
- Eu nu te cred! Eşti prea mic sa ştii numara pana la o suta. Hai sa auzim. Ioniţa işi uita şi de sare şi de ninsoare şi incepu a numara. Era vorba de
ambiţia lui.
- Bravo, mai copile! Åžtii bine. Nu ma mir ca aÅŸa de mic te-a trimis mama-ta dupa sare pe o vreme ca asta!
Jupanul ii lua traistuca, ii masura sarea ÅŸi i-o puse pe taraba.
Pana lua Ioniţa traista dupa cap, jupanul cauta prin cateva rafturi şi-i dadu o fluierice roşie de zahar. Dar era chiar fluierice, batranul o proba: fluiera ascuţit.
Mai vazuse Ioniţa astfel de fluierici pe la copii, dar el nu avusese niciodata. O lua in mana, o privi cu admirare, apoi deziluzionat o intinse peste taraba jupanului.
- Nu mai am alţi bani, zise el suparat.
- Nu trebuie nici un ban. Ţi-o dau pentru ca ai ştiut numara pana la suta. Copilul statu pe ganduri.
- Ia-o, ma Ioniţa, daca ţi-o da jupanul, ce mai stai pe ganduri, vorbi la spatele lui un om care intrase intre timp in pravalie.
Copilul se intoarse şi-l vazu pe Ionu Linii, un om de pe uliţa lor, care avea in mana o sticla unsuroasa.
Ioniţa intinse cu neincredere mana şi lua fluiericea.
- Ä‚sta-i un copil deÅŸtept, zise jupanul; catu-i de mic ÅŸi mi-a numarat pana la o suta.
- Pai, seamana cu mama-sa, care-i deÅŸteapta foc, raspunse omul, in vreme ce jupanul ii umplu sticla cu gaz.
Ioniţa mulţumi jupanului şi ieşi din pravalie cu Ionu Linii.
Ningea, ÅŸi acum? Potop! in cateva clipe se albira amandoi.
-N-am mai pomenit aÅŸa ninsoarea se mira rumanul.
Ce noroc ca venise şi el la pravalie! Acum chiar ca nu ar mai fi ştiut pe unde se iese in uliţa lor.
Numai ei doi inaintau pe drum, prin amarnica ninsoare: curgeau, nu alta, fulgii lanoÅŸi, mari ÅŸi grei, cat aproape se innoptase.
- Da cum de-ai venit tu la pravalie, mai Ioniţa?
- Pai, tata-i la padure ÅŸi copilul cel mic plange tare, se vede ca-i bolnav, zice mama. Åži ea n-a putut veni.
- Da vad ca ai bata buna!
- Pai, cum! Daca mi-ar fi sarit un caine in drum?
- Sa n-ai grija, ca acum cainii zac in culcuÅŸurile lor ÅŸi miroasa zapada.
- O miroasa? se mira copilul.
- Pai, cum! Sa vada ce fel de iarna se va pune! Una slaba sau una geroasa. Cainii cunosc dupa mirosul celei dintai zapezii
Olio! Dar cum se schimbase şi casa, şi şura, şi curtea, şi gardul lor, şi acoperişul portiţii, de cand a plecat el la pravalie! Gata sa nu le mai cunoasca. Mama-sa il aştepta tare ingrijorata.
- De ce ai stat atat de mult, mai copile? Ma temeam ca te-ai ratacit ÅŸi nu mai afli pravalia, pe ninsoarea asta.
In loc de raspuns, Ioniţa işi scoase traistuca cu sare de dupa cap, o puse pe masa, apoi duse la gura, intors catre perete, fluiericea cea roşie de zahar şi o proba. Un ţiuit ascuţit rasuna in camera.
- Ce-a fost asta? il intreba maica-sa. El ii arata fluiericea.
- Mi-a dat-o jupanul, fara bani, pentru ca i-am numarat pana la o suta.
- Ai numarat tu?
- Pai, cine altul, ca eram singur cu jupanul in pravalie.
Şi Ioniţa avea o singura parere de rau: ca nu putea şi cel din leagan sa sufle cu fluiericea pe care i-o tot punea in gura.
Intaiul drum
Aceasta pagina a fost accesata de 1241 ori.