Autori > Ion Agarbiceanu
Papadia
Iarna intirziase mult in anul acela; uneori părea că vrea să-și ia tălpășița, dar se răzgindea și iar și iar inciltorea pe sus nori de cenușe, și improșca cu mielușei cind nu mai putea să scuture zăpada din cojoace.
Vinturile de la miazănoapte scăpau cu tot mai multă greutate din inchisorilelor, dar cind se vedeau slobode se răzbunau pe toată lumea: tăiau obrajii ca niște plesne de bici nevăzute, invinețeau miinile copiilor, inlăcrămau ochii bătrinilor, șuierau prin streșini să sperie vrăbiile care, ademenite de-o ochire de soare, incepură să ciripească de, toate deodată, tot spunind că vine primăvara.
Zile de-a rindul se purtă tăzboi mare prin văzduh pină ce birui primăvara. Norii grei și intunecați fură alungați spre miazănoapte de vintul de la miazăzi, și intr-o zi-două cerul rămase curat ca lacrima, de-a dragul să se plimbe, pe drumul lui, soarele cel tinăr, vărsindu-și argintul peste lume.
Intirziată, se grăbea acum și primăvara să ciștige ce a pierdut. Dintr-o zi intr-alta inverzeau luncile și răzoarele tot mai tare și, intr-o bună dimineață, Anicuța rămase incremenită cind deschise ușa grădinii: văzu un covor nesfirșit de floricele galbene, una intr-alta incit abia incăpeau.
Floricelele păreau că i-au furat ochii, și copila nu mai putu face nici un pas: privea intins covorul de bănuți galbeni, ba parcă de luminițe - și incet-incet se insenină toată fața, cit părea că o sărută soarele de deasupra.
intr-un tirziu bătu din palme și năvăli in curte:
- Nicule ! Nicule ! Ni-cu-le ! incepu să strige tot mai ascuțit și mai intăritată. Unde-o fi frate-său de nu o aude ? Ncule !
Ușa tinzii se deschise incet și in crăpătură apăru Nicu.
- Ce-i cu tine, Anicuță ? Ce strigi așa ?
- Haida ! Haida repede !
- Unde să viu ?
- in grădină. Dar vino odată !
- Ce să fac in grădină ?
- Haida să vezi !
Nicu inălță din umeri ca un om mare care nu pricepe stăruința unui copil și ieși in curte. Anicuța fugi la el, il prinse de mină și incepu să-l tragă intins către portița grădinii.
Copila deschise ușa și intinse brațul liber. Parcă erau și mai dese floricelele galbene.
Nicu rămase și el mut o vreme. il luă ca un fel de amețeală, apoi simți cum se incălzește.
- Da ! A inflorit păpădia, șopti el parcă oftind ușor.
- Ce-a inflorit ? il intrebă copila.
- Păpădia, nu vezi ?
- Ce-i aia păpădia ?
- Păi, floricelele astea, așa le cheamă. Tu nu știai ?
Anicuța clătină din cap. Nu știa ! Anul trecut, cind inflorise păpădia, copila era bolnavă in pat.
- Așa le zice: păpădie.
- De ce le zice așa ?
Anicuței nu-i plăcu numele: niște flori așa de frumoase să aibă un nume așa de urit !
Copilul o vreme nu știa ce să-i răspundă. Se gindi și zise:
- Toate florile iși au numele lor. Pe păpădie cum s-o cheme altfel ?
Anicuța nu fu mulțumită de răspuns, dar iși uită in grabă nemulțumirea: incepu să urmărească cu privirea albinele cari, tot mai multe, treceau din floare in floare.
Nu știu cum i se părea ei că albinele sunt cam supărate, nu se opreau mult pe-o floare, treceau pe alta tot cufundindu-și capul in puful acela galben.
- Săracile ! zise Nicu, uitindu-se și el la albine.
- Cine-s sărace ?
- Albinele ! Au noroc cu florile de păpădie, că altele incă nu au inflorit.
- Adună miere ?
- Adună, că nu mai au in stupi. Zice mama că a ținut iarna prea mult. Copilul mai rămase puțin in grădină, urmărind munca albinelor, apoi se duse iar in casă.
Anicuța e singură acum și privește dusă la minunea din fața ei. in liniștea mare, din covorul cu steluțe de aur se ridică un zumzet ușor: copila nu știe dacă florile cintă sau albinele ? Acum sunt tot mai multe: aproape nu-i floare fără albină, iși face copila socoteala. Cite vor fi ? Cine le poate număra ? iNici bunica nu poatei, iși zise Anicuța.
Privea pierdută covorul de flori și plimbarea domoală a albinelor.
Le vedea bine pe cele de aproape: tot supărate ii păreau și acum ! Poate nu află in flori destulă miere ? Uite, cit de in grabă trec de la una la alta ! Dar dacă zboară un de pe-o floare, cind nu mai găsește miere, de ce se pune pe aceeași floare alta și alta ?
Nu ințelegea.
Supărate nu puteau fi pentru asta. Nici pentru că au ieșit din coșnițe: afară era soare și cald. Cine știe ce necaz vor avea !
Tot privind iși uită de albine și vede iarăși numai florile, multe-s, Doamne ! De unde se vor fi ivit atitea ? Și toate deodată ! Și cum rid in soare ! Și iarăși nu-i place că le cheamă așa de urit ! Nici nu vrea să mai audă ! Poate Nicu nu știe cum le cheamă, și a spus așa și el o vorbă, să se laude că știe. Va intreba-o pe bunica ! Ea toate le știe.
Se ridică tirziu din pajiște. ințepenise și parcă o pătrunse și o leacă de frig. Ieși din grădină, pășind nesigur, pină i se dezmorțiră picioarele.
- Haida, tu copilă, să măninci ceva. E mult de azi-dimineață, și-ți va fi foame.
- Nu mi-e foame, bunico.
- Da' ce-ai făcut atita vreme in grădină ?
- M-am uitat la flori și la albine.
- Da, mi-a spus Nicu că a inflorit păpădia.
Copila simți o dezamăgire amară.
- Și dumneata le zici așa ?
- D-apoi cum, dacă ăsta li-e numele.
- Credeam că Nicu n-a știut și le știi dumneata numele. Altul, nu ăsta !
Bătrina o privi nedumerită.
- Altul nu au, tu copilă, cum să le zic ?
- Să le pui un nume mai frumos.
- Păpădie nu-i frumos ?
Anicuța clătină din cap.
- Florile-s frumoase, dar numele nu, zise ea supărată.
- Hm ! Poate că ai și tu dreptate. Dar așa le-au botezat oamenii și eu nu pot să le pun alt nume.
Copila tăcu și intră in casă. in gind ea le pusese alt nume; le va zice: luminițe.
Peste zi se strecură de mai multe ori in grădină să le vadă: parcă erau tot mai multe, tot mai dese, și albinele se țeseau pe deasupra lor neostenite.
Dar cind se duse după ce trecu umbra inserării peste grădină, Anicuța rămase iar incremenită că azi-dimineață; nu mai era nici o floare, nu mai zbura nici o albină.
Se răci toată și se duse plingind in casă.
- Ce-i, tu copilă ? Ai căzut ? o intrebă bunica.
Ea clătină din cap, plingind mereu.
- Te-ai inspinat pe undeva ? De ce umbli desculță prin grădină ?
- Nu m-am inspinat ! Reuși să spună Anicuța.
- Păi, spune odată, de ce plingi ?
Copila se opri pe-o clipă din plins, se uită cu ochii inlicrimați la bătrină:
- Bunică, s-au dus toate ! Nu mai e nici una in grădină.
Și plinsul o zgudui acum și mai tare.
- Cine s-a dus, tu fată ?
- Florile !
- Ce flori, tu copilă ?
- Luminițele !
- Luminițele ? Nu știu ce vorbești ! Ce luminițe ?
- Floricelele cele galbene.
- Păpădiile ?
Copila inclină din cap. Nici acum nu voi să le spună numele cel urit.
- Ce spui prostii ? Unde să fugă ? Doar florile nu pot umbla !
- Nu mai e nici una in grădină. Vino și vezi dacă nu crezi, și Anicuța incetind din plins o luă de mină pe bunică-sa.
- Doamne, tu copilă, mă faci să-mi pierd vremea, și eu nu mai știu unde mi-e capul.
Nemulțumită, porni totuși cu nepoata de mină.
Da ! Nu se mai vedea nici o floare ! Umbrele căzuseră de mult peste grădină.
Bătrina privi la florile inchise toate in cite-un conăcel verde, și incepu să ridă.
- N-a fugit nici o floare, tu prostuți, că s-au inchis de umbră. Ele nu-și arată fața decit in lumina soarelui. Vei vedea dimineață, după ce va răsări soarele peste grădină, că sunt toate aici.
Copila nu păru incredințată.
Bunică-sa rupse o floare de păpădie și-i desfăcu bănuțul de aur.
- Vezi ? Toate s-au inchis pină dimineață cind le va bate din nou lumina soarelui. Așa sunt florile astea: in soare le place să se uite și ele la lumea asta.
Anicuța oftă, părea tot nedumerită, dar mai impăcată, și părăsi grădina cu bunica de mină.
- Mine vin iar și albinele, bunico ?
- Vezi bine că vin ! Pină țin florile vin și ele in toată ziua după ce dă soarele și se deschide păpădia.
Copila strimbă din năsucul ei cirn; iar numele ăsta urit ! Mine ii va spune bunicii să le zică și ea: luminițe. Și-i va spune și lui Nicu ! Numai dacă ar inflori iar dimineața !
Și cum dormea, cu părul de aur buclat ca o coroniță in jurul capului, cu obrajii palizi, părea ea insăși o floare deschisă de păpădie.
Papadia
Aceasta pagina a fost accesata de 6685 ori.