Autori > Dimitrie Anghel
Gherghina
S-au stins intr-un aflux de sange bujorii rosii, iar albii crini
si-au anuntat de la o vreme si ei palorile lunare;
Cu o mireasma, cu o umbra, ori prin fantastice lumini.
Apropiata agonie si-o prevesteste fiecare.
Culorile ca un incendiu, in clipa ultimului ceas,
S-aprind - caci ceasul cel din urma oricum e o apoteoza;
Mai darnic isi rastoarna crinul parfumul ce i-a mai ramas
Pe fundul urnei, si, cand moare, mai roza se preface-o roza.
Gherghina singura, spre toamna, cand sunt gradinele pustii,
Nu-mprastie nici o mireasma, ci rece si nepasatoare,
Cand sta sa-i vie si ei ceasul infricosatei agonii,
si-nalta tot mai sus, in aer, zambind, marmoreana-i floare.
Ca si cum n-ar fi fost nascuta cu celelalte pe pamant,
Fara palori si fara umbre, ci tot mai dreapta in lumina,
Ea lupta mandra pan' la urma si se coboara in mormant,
Purtand cununa ei de aur pe frunte, sus, ca o regina.
Gherghina
Aceasta pagina a fost accesata de 663 ori.