Autori > Dimitrie Anghel
Intr-un amurg de toamna
Ca un gand rau noaptea se taraste si o mahnire neinchipuita urca din lumea plantelor. O umbra umeda si verde, ca rasarita din adancul unei mlastini, topeste formele si in toata mahnirea aceasta sufletul meu dornic de lumina lupta si el, ca o flacara ce sta sa se stanga.
Asa trebuie sa fi fost la inceputul lumilor, pe atunci cand regnul vegetal stapanea pamantul. Arbori si plante uriase, ierburi ori flori monstruoase, in aburii ce stapaneau de-a pururi, trebuie sa se fi strevazut ca in fundul unui vis, sau ca o natura zamislita si cazuta in adancul unei ape.
Si cum nu se auzea un cantec pe atunci, ori un tril sfios de pasare, cum nu batea un fluture din aripi si nici pas nu suna ca sa trezeasca ecouri, astfel e si in coltul acesta de natura, unde ne gasim amandoi dupa o dulce zi de dragoste.
Singurele puncte de senin sunt ochii tai; dar nu stiu cum, prin ce misterioasa ambianta cu cele ce ne impresoara, s-au indepartat si s-au facut straini, de parca nu mai sunt ochii ce i-am sarutat cu cateva clipe mai inainte. Mana ta e rece si inerta, ca si cand tot sangele s-ar fi retras din ea, si parca negurile verzi, ce s-au ridicat, au pus ca un zid fragil si diafan intre noi. O exaltatie puternica de foi moarte s-a trezit in aer, si cateva lacrimi de ploaie, cazand din ram in ram, au prins sa sune.
Tu ti-ai retras mana si ai pus un spatiu intre noi doi, si gestul acesta l-ai facut cu atata energie, incat am inteles ca era o lupta si in tine, o vointa de a te recapata, de-a afirma ca esti singura in fata naturii. si-atunci, privind trist la tine si imprejurul meu, am vazut ca intr-un fulger, ca in toata lumea aceea ce ne inconjura, in toata fratia aceea aparenta de ierburi si de ramuri ce se amesteca, in toate trupurile acelea vii, in cari urca si staruie ceva, e o tendinta numai; aceea egoista, de a fi singur si de a lupta pe socoteala sa pentru a-si apara fiinta.
Frunzarele facute valuri cand bate vantul, masa aceea verde care misca, freamata, se despleteste si se indoaie, parand ca e un singur trup ce se impotriveste contra furiei destructive a mortii, e o parere numai, si fiecare creanga ori foaie, pentru ea lupta cautandu-si partea de soare.
Si-acum, cand moartea era pe aproape, in nemiscarea asta, rigiditatea fiecarui fir de iarba, intepenirea dreapta a fiecarui arbore, lupta indaratnica a fiecarei flori, vadeau si mai bine aceasta. Fiecare parea ca vrea sa amaie un sfarsit, sa previna o agonie. Fiecare parea ca vrea sa lupte darz contra toamnei, nepasator de soarta celui de alaturi.
Si cu cateva zile inainte, cand soarele ardea peste toata lumea aceasta, creanga cu creanga de infratea, foaie langa foaie se alatura, floare langa floare isi pleca obrazul si din miscarea aceasta porneau un murmur dulce, vroind parca sa intregeasca o simfonie, sa arate ce strans sunt legate intre ele si sunt de mult odrasla aceluiasi pamant.
Si cand gandeam acestea, tu dreapta te-ai ridicat de langa mine si, fara un cuvant, fara un gest, rigida aproape, ai pornit pe cararuia pe care ne intorceam de obicei aproape imbratisati, spre casa. O foaie galbena s-a desprins dintr-un inalt de creanga, a plutit ca un fluture obosit si a cazut pe urma ta. si un cuvant n-am indraznit sa ingan nici eu, intelegand ca strigatul meu ar fi infiorat si mai mult tacerea. si te-am lasat sa pleci, urmand instinctiv pilda ce mi-o dadea natura imprejmuitoare. Am respectat simtirea ta, asteptand raza prietenoasa de soare, ca va da un alt aspect naturii.
Si ramanand in singuratatea aceea, am lasat sa creasca noaptea.
Si noaptea mai verde, mai trista, mai spectrala, a crescut, invaluindu-ma ca o apa si nemaiavand alaturi caldura manii tale, nici picaturile de senin ce sunt ochii tai, m-am lasat si eu gandurilor triste. Am inteles ca suntem singuri, ca ori ce-am face si oricat de puternic ne-am uni gurile cand poruncesc simturile, ca oricat ne-am inclesta bratele si am cauta sa ne facem numai un trup, suntem tot singuri, oricand si pretutindeni singuri.
Si intre acestea, printre crengile unui brad, luminile oraselului indepartat au clipit una dupa alta ca niste stele licaritoare, au tremurat, pana ce intregul brad s-a aprins ca un urias pom de craciun, care m-a facut sa sper ca vor mai veni zile dulci si ca albastrul ochilor, care m-a facut sa sufar in seara aceea de toamna intunecata, se va limpezi si va rasfrange in el altfel natura si gandurile ei ascunse.
Intr-un amurg de toamna
Aceasta pagina a fost accesata de 699 ori.