Autori > Ion Barbu
Cuvant catre poeti
La temeliile sufletului omului de astazi zac straturi de paganatate. De ele fatarnicul se rusineaza, le tainuieste cu grije, ingropandu-le si mai tare intr-insul sau le saraceste inadins. Nebuna isprava! Aceste funduri sunt bogatia, demonia naturii noastre si greutatea e numai sa le gasim adevaratul rost.
De ce n-ar fi Poezia rostul, domeniul acestor forte obscure, precrestine? Lumea carmuita de cetele ingeresti e sigur mai dreapta si mai sfanta decat lumea Fabulei. Dar cea din urma e mai poetica decat cea dintai.
in tinerete am aruncat discutiei cuvantul de lirism absolut. Multi l-au intampinat cu potrivnicie. Astazi pare sigur ca dreptatea a stat de partea celora, nu a mea. Poezia e inca valoare relativa. E valul de aparente si incantare, falfaitor deasupra lucrurilor, cum se definea din vechi.
Sa alegi intre gratios si Gratie, intre incantare si Mantuire, iata canonul intrebarii. Suflet mai degraba religios decat artistic, am vrut in versificarile mele sa dau echivalentul unor stari absolute ale intelectului si viziunii: starea de geometrie si, deasupra ei, extaza. Melodioasele plangeri ale poetilor nu le-am prea inteles. Si azi cred ca locul intai in Cetate e al Preotului, celelalte, urmand, ale invatatului si Luptatorului. Dar, fara indoiala, al patrulea loc indata dupa acestea se cuvine Poetului.
Lumea ar pierde o podoaba de pret daca tribul ciudatelor, incantatoarelor fapturi s-ar starpi. Ce jale a cuprins Vechimea cand naierii din vremea lui Iulian Apostatul vestira de acel glas de coabe auzit, sfasiind marile: "Pan, marele Pan a murit!"
Mort, asadar Peisagiul; inchise ochiurile de paduri; sleite gatlejurile de ape; ispravit jocul paclelor, ca un suflet jertfit pe zari; spart sirynxul trestiilor; corul de oceanide al frunzelor pe veci intristat!
Dar zvonul s-a dovedit de minciuna. Dupa ierni pustii, catusele de argint ale fantanilor prinsera sa se topeasca. Alte primaveri coborara din munte. Luxul izvoarelor si umbra codrului fura din nou cercetate.
incat, daca trebuie zilei noastre poezie, fie aceea, straveche, a basmelor padurii. E mai indreptatita si mai sanatoasa decat nu stiu ce tristeti grandilocvente de tineri prematur deznadajduiti.
Poeti ai acestei reviste, ati vrut cu titlul pe care l-ati ales, sa va intregiti convoiului lui Dionysos, in care Silene si Pan au locuri de cinste. Urarea mea, dar numai urarea, va insoteste. Daca, la varsta mea, as mai putea canta, m-as alatura bucuros, dar si cu un oarecare scepticism.
As considera exercitiul poetic (si poetic naturist), ca o minunata himera, mai mult pentru a slobozi din scorburile inimii poporul de joimarite ori mumi ale padurii, in chip de inofensive si stralucite baloane de sapun. Dar, m-as pregati pe aceasta cale, de alt cantec mai vrednic, inchinat lucrurilor care nu se zaresc, nici nalucesc: lucrurile care se vad. Un cantec care sa intarzie asupra soartei, asupra mortii si invierii.
Exista o treapta de experienta poetica, de la care versul se dovedeste a fi rigoare si fervoare, nu interjectie dezvoltata ori celebrare mai mult sau mai putin armonioasa...
Cu acestea, va trimit salutul meu camaraderesc.
(1-15 martie 1941)
Cuvant catre poeti
Aceasta pagina a fost accesata de 869 ori.