Autori > Dimitrie Bolintineanu
Conrad - Cantecul I. Ionienele
Conrad, poema in patru cinturi
Era cind farul lumii, in mare apuind,
Poleie rochia noptii cu stele de argint,
si-n calea sa umbroasa, sub negrele-i picioare,
Asterne valuri albe, suflate de dulci boare,
Munti, plaiuri, vai rizinde si fragede gradini,
Ce-noata in oceane de umbre si lumini.
Cotind pe Cornul d-aur, iesea in Propontide
Un vas, spargind cu pieptul tarimele lichide.
Dar cine-i omu-acesta ce-n vas sta izolat?
E trist sau este mindru? mai multi au intrebat.
Un servitor raspunde cu oarece sfiala
Ca tara Romaneasca e tara sa natala;
Conrad e al sau nume; ca este exilat,
El pentru libertate poporu-a radicat.
Proscris din a sa tara, el fara tel se duce
Oriunde ii suride un cer senin si dulce;
Dar cugetele sale se-nturna nencetat
Spre patria iubita ce-n doliu a lasat...
Credea in viitorul promis umanitatii,
Precum si in triumful justitiii, veritatii,
Desi avea momente cind sufletu-i coprins
De cugetile sceptici parca zdrobit si stins.
Iubea sa faca versuri, desi prea rar le scrie:
A stringe arta-n reguli credea ca-i o sclavie.
Era poet el insa in suflet si scria
in proza pitoreasca tot ceea ce simtea.
El trece toata noaptea sub domele tacinde,
S-asculte armonia naturii imbatinde.
in toate-aceste locuri, oriunde el priveste,
Apare-o lume moarta, ce-n suvenir traieste.
in Helesponte, vasul patrunde linistit.
Conrad radica fruntea si pare-ntinerit.
Colo fusese Sestos, locas de desfatare,
Ce-aminta dulce nume si-l trage din uitare:
Pe gratioasa Hero, cu genele de fir.
Asa Conrad desteapta acest trist suvenir:
‑ "Tu, zee cu par d-ambru si tinar-adorata
in templul de la Sestos, locas dezmierdator,
Asculta preoteasa pe Hero-namorata
si vin in ajutor!
Aceasta lunga noapte Leandru meu nu vine!
in dar veghez in turnu-mi si farul am aprins!
Sufla pe mare vintul, si prin intunecime
Ast far de vint s-a stins!
De ce nu vine inca, poti tu a-mi spune, zee,
Ramas-a in Abidos de vint impotrivit?
Sau marea amorata de dinsul, Cytheree,
in unde-i l-a sorbit?
De juna preoteasa ce-ti serva, zi si noapte,
O, zee, te indura si spune un cuvint.
Phebus acum apare si niste surde soapte
Aud trecind pe vint."
Asa se roaga Hero la zee cu-nfocare.
Cyprisa nu raspunde. Phebus a rasarit;
si corpui lui Leandru zdrobit, adus de mare,
Pe mal s-a tiparit.
Amanta desperata revarsa in suspine
Durerea ce se naste in sufletu-i duios,
si plingerile sale d-amaraciune pline
Rasuna dureros:
‑ “Sub mirtii ce se-nclina pe tempiul Cythereei,
Eu, Hero, preoteasa si favorita zeii,
Cind soarele dispare in aburi de rubin.
Pe harpa-mi de ivoriu cintam un imn divin;
Vazui trecind la templu Leandru-ntiia oare,
El imi paru mai dulce decit frumosul soare,
D-o patima arzinda tot sinu-mi fu coprins;
Luptam a stinge focuI, dar focuI fu nestins!
Rugai pe Cythereea sa vie-n aparare,
Dar ea varsa in sinu-mi o flacara mai mare!
Leandru intelese cit el era iubit,
Cintarile-mi arzinde ferice i-au vestit.
Cu degete de roze amorul ii deschise
Ast sin plin de iubire, de fermece, de vise;
Perfida Cytheree, pe fruntea astui loc
Facind ca sa pluteasca cosita sa de foc,
Prefumul voluptatii in aer revarsase:
Tot sufletul de dinsul in Sestos se-mbatase.
O, timp de fericire ce nu poci sa exprim,
Amor, o, foc din ceruri, o, simtimint sublim!
Cum va schimbarati cursui si cum divina miere
in cupa vietii mele s-a prefacut in fiere!
Leandre, dulce soare al sufletului meu,
Tu ai pierdut lumina ce-atit iubisem eu!
Stins, tu te-nchini pe tarmul ce cu a ta junie
Se-mpodobea ca noaptea cu steaua aurie.
D-acuma intristarea domni-va cu dulci sopti
si paserea Minervii va-nlocui prin nopti
Suavele acorduri, ce doua lire june
Pe boarea dulce-a serii faceau ca sa rasune.
Iar tu, o, muma Herii, plingi pe copila ta!
Cositele-i balaie nu vei mai rasfata!
Zei cruzi, oh! de la Hero, ce in durere geme,
Primiti drept sacrifice profundele blasfeme!
Voi ati varsat in sinu-mi amorul fericit
si voi loviti pe Hero, zei cruzi, caci a iubit!"
Asa se plinge Hero pe turnul dupe mare,
si, mai plecind in lacrimi vederea spre pamint,
Ea se arunca-n valuri, si soarele rasare
P-albastrul ei mormint.
Asa lasa sa cinte in vaga suvenire
Conrad, in Helesponte, poetica-i gindire.
Acolo fuse Troada, pe unde-au stralucit
Eroii ce poetul Omer a nemurit.
Aceste-antice locuri, aceste mari ruine,
D-ursita omeneasca vorbesc cu mult mai bine
Decit o poate spune orice religiuni,
Orice fìlosofie, nebune fictiuni!
Ce lucru-i cimpu-acesta? O urma de turbare,
De patimi framintate in oarba exaltare;
Un lac fatal de singe, ce muritorul chiar
Varsa sa multumeasca instinctul sau barbar;
O lupta intre semeni: popoarele nebune,
Luptind ca sa impace fatal-ambitiune
A celor ce-i guverna, crezind ca se muncesc
Sa aiba-o libertate, pe cind ei se robesc,
Crezind sa dobindeasca un nume, fictiune!
si carii zic putere, marire, natiune!
Ei uita ca s-arata un timp cind toate mor,
Cind un mormint pe toate apare-ntristator.
Conrad - Cantecul I. Ionienele
Aceasta pagina a fost accesata de 691 ori.