Autori > Mateiu Caragiale
Domnita
Verzi-tulburi ochii-i gales revarsa pe sub gene
Ispita patimasa si doru-nveninat.
E-nalta, cu par galben, cu mersul leganat,
in grelele-i vesminte pasind maret si-alene.
Miscarile-i sunt line, molatece, viclene,
si dulcele-i grai curge duios si rasfatat.
Dar, cine-i cata-n fata se pierde sagetat
De negrul arc ce-mbina trufasele-i sprincene.
Muiata-n nestimate si-n horbote de fir,
in mana-i - spelba floare de ceara stravezie -
Ea poarta pe subtirea naframa naramzie
Ca un potir de sange un rosu trandafir -
si, tot ca el, ranita in plina tinerete,
Tanjeste, se-nfioara si moare de tristete.
(1910)
Domnita
Aceasta pagina a fost accesata de 744 ori.