• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Amintiri din copilarie si adolescenta (2)

Această mare inteligență o moștenise de la părinții lui. Pe tatăl lui nu l-am cunoscut, dar am auzit că a fost un om foarte deștept. Pe mama lui (bunică-mea) am cunoscut-o bine. A murit când aveam 25 ani. Avea 70 de ani, când simțea o mare plăcere să-i spun tot ce știam despre lume. Nu era lucru despre care să nu-și pună problemă. "Pentru ce" era o întrebare care și-o punea necontenit. Pentru ea lumea exista și era veșnic nouă și plină de mister. Stelele, cerul, viața plantelor, a animalelor, cauza tuturor lucrurilor -- o interesau necontenit. Ea nu știa nici să citească. Apoi avea sentimente rare pentru o femeie, mai ales pentru o femeie absolut incultă și (când o știu eu) așa de bătrână: melancolia lucrurilor duse, lucrurilor de departe etc. Un tren care se ducea departe pe câmpie îi producea melancolie. Era curios să vezi o babă incultă de 70 ani, care simte poezia subtilă a unui tren (a unei adunăturil de oameni necunoscuți) care a stat o clipă la stație și apoi s-a dus departe, tot mai departe -- spre alte orizonturi! Sfârșitul vieții i-a fost greu detot. Îi murise ființa prea scumpă, și câțiva ani nici n-a putut umbla -- și a murit departe de mătușa mea, la Roman. Eu nu mi-am făcut datoria față de dânsa, nu i-am arătat atenția pe care trebuia să i-o arăt. A fost și fatal lucrul acesta: eram prea tânăr, prea preocupat de mii de lucruri serioase și neserioase, lucruri ale unui tânăr de 20 de ani -- și ea era prea din altă lume. Ba, pe-atunci, plin de ideea "lumii nouă", pentru care... luptam, în bunică-mea nu puteam vedea decât urmele bine caracterizate ale lumii vechi. În rezumat eu aveam lumea mea și, din cauza egoismului natural omului și, încă din cauză că nu ne putem gândi clar, mai ales la 20-25 de ani, că moartea va răpi pentru totdeauna pe cei bătrâni -- din aceste cauze am neglijat-o -- n-am vorbit destul cu ea, n-am stat destul cu ea, m-am arătat grăbit să mă duc după ocupațiile și plăcerile mele -- și nu i-am explicat destul lucrurile pentru care avea acea mare curiozitate...

La Bârlad, în anul întâi (clasa a II-a), m-am împrietenit foarte de aproape cu aceia pe care i-am numit mai sus. Dar cel mai aproape mi-a fost Raicu Ionescu. Și e curios că prima impresie ce mi-a produs-o a fost antipatia: când m-am dus la liceu în primele zile ale lui septembrie, am văzut un grup de băieți mari (pe-atunci erau băieți mai în vârstă, mulți, decât acum -- în liceu) și, între ei, unul foarte tânăr, care stătea cu mâinile în buzunar și vorbea cu ei de la egal la egal, ba încă făcea și spirit pe socoteala lor. Acest băiat, cam de clasa a III-a, care trata așa de "obraznic" pe băieții din clasa a VII-a, mi-a fost profund antipatic. Dar ce mirat am fost când am aflat, apoi, că toți, și cel "mic", erau în aceeași clasă, a VI-a! În adevăr, Raicu Ionescu, pe lângă că era mult mai tânăr decât colegii lui, dar avea și o față mai tânără decât vârsta lui. Avea 15 ani, dar părea de 12-13. Dar cunoștință cu el n-am făcut decât la coana Zoița, când m-am mutat în odaia în care stătea deja Savin. Imediat ne-au legat ideile -- toate ideile înaintate. Raicu Ionescu și cu mine eram cei mai fanatici, și, dintre amândoi, eu încă și mai mult. Chiar în anul I am alcătuit o societate literară, "Orientul" (după numele străzii unde stăteam). Făceam conferințe, între noi, "cei cinci membri", conferințele erau criticate, cele mai bune erau premiate. Iată cum: unul făcea o conferință, altul era însărcinat să-i facă critică, tot în serii. Cel criticat răspundea etc. Apoi făcea altul conferința, altul îl critica etc. Așa că tuturor ne venea rândul să fim și conferențiari și critici. Și nu făceam numai conferințe, ci și literatură. Scriam, adică, orice. Mi-aduc aminte că am scris odată o conferință despre influența romanelor, arătând ce rău pot face romanele rele. În genere, eram cam dușman al romanelor.

Odată am scris o poezie în proză -- era vorba de niște săraci care au înghețat într-o iarnă, pe un drum. Savin mi-a făcut critica și, la sfârșit, ca să mă laude, spunea: "Un cuvânt mai mult sau mai puțin și totul ar fi fost stricat". Deci mă lăuda, dar solemnitatea frazei lui m-a făcut să-l iau în râs, și scump a plătit el această laudă! Odată, Moscu (care era cam poet și era și amorezat) a făcut o poezie în care vorbea de un trandafir la un geam. Eu i-am făcut critica. L-am combătut teribil că e "romantic" (trandafirul). Romantic -- însemna burghez, însemna trădător, căci socialiștii și revista lor, Contemporanul, erau realiști! Raicu a scris o conferință despre Eliade Rădulescu, în care s-a văzut deodată că are stil. Altă dată a scris o poezie în versuri, din care țin minte aceste versuri (se tânguia un țăran):

Sărac lihnit de foame,
Muncind întreaga zi...

I-am acordat premiul II... Câte lucruri nu-mi aduc aminte de la acele ședințe literare, pe care le țineam la coana Zoița -- dar uneori la o crâșmă, la Iordache Leu, unde era vin dulce toată iarna, 40 bani litrul -- și pe care adesea îl plătea tatăl lui Savin, când venea de la țară, căci obișnuiam să rămânem datori, iar banii datorați Savin ii explica prin cine știe ce nevoi serioase ale lui. Odată însă a fost admirabil. Eram în clasa a VI-a. Se alesese un deputat socialist. Ne-am dus la Iordache Leu să facem banchet. Savin era îmbrăcat caraghios: împrumutase niște ciubote oribile, c[...]și dăduse botinele la dres (era iarna). Pe când toastam teribil pentru socialism, băiatul de dugheană vine și-i spune lui Savin că tatăl său e alăturea, în altă odaie. Ce mutră a făcut Savin, care s-a dus la tatăl său -- și, ca concluzie, tatăl său a plătit banchetul nostru socialist. Am uitat să spun că Savin era cel mai învățat între noi.

Viața la Bârlad, în clasa a V-a și a VI-a a fost la fel, cu deosebire că, din clasa a VI-a, a mai intrat unul în grupul nostru, Dinerman, care a murit de vreo 20 de ani. Acești ani au fost dintre cei mai frumoși. Acuma nu mai eram copii, eram adolescenți. Și, din multe cauze, eram, se poate spune, oameni mari. Oameni mari, dar cu toată frăgezimea sufletească a adolescenței. Eram oameni mari pentru că eram nu numai liberi, dar chiar lăsați de capul nostru. Eram oameni mari pentru că eram, unii, foarte săraci, alții, dacă nu așa săraci, cel puțin din clase inculte, unde nu există creșterea în bumbac (bumbac material și bumbac moral). Eram oameni mari, pentru că mai toți trecusem prin multe. Eu, de pildă, trecusem prin atâtea faze: atâtea locuri, școli, nenorociri etc. Eram oameni mari, pentru că pe-atunci nu eram îmbrăcați în uniformă și numerotați. Eram oameni mari, pentru că trebuia să administrăm noi, după capul nostru și cu multă dibăcie micile sume, de acasă sau din lecții, cu care trăiam. (Odată, cumpărându-mi o carte de 25 franci a lui Haeckel, despre originea omului, a trebuit să mă mut la altă gazdă și să mănânc la un casap, un fel la dejun și unul seara, așa că trei luni am suferit necontenit de foame, mai ales seara, când mă uitam cu jind la vitrinele băcăniilor și cofetăriilor). Și, mai ales, eram oameni mari, pentru că aveam idei, un ideal, pentru care trăiam. În adevăr, nu trăiam decât pentru acele idei, care erau singurul lucru important în viața noastră. La școală, învățam bine, pentru că nu eram proști. Dar școala era a cincea roată la căruță. O și disprețuiam, ca o instituție burgheză, unde se predau obiectele de acelea și în așa fel ca să întoarcă mintea tinerimii de la "adevăratele" probleme ale vieții și societății. De amor nici vorbă nu mai era. În acest timp nu mai existau fete nici chiar pentru mine. Numai unul, Moscu, era amorezat de o vecină, Afrodita Haritachi, al cărei nume azi îmi pare așa de poetic, c[...]mi aduce aminte mahalaua noastră, malul Bârladului, serile de iarnă cenușii, când ea venea de la școală etc.

Noi toată vremea discutam și puneam omenirea la cale. Citeam ca evanghelii cărțile -- puține ce aveam. Puține, pentru că pe vremea aceea în provincie nu erau cărți și noi ni le procuram cu cele mai mari sacrificii, săraci cum eram. Niciodată n-am mai dus o așa viață de idei. Idei sărace poate, dar mare bogăție de idei de acestea sărace! Și cât era de bine pe-atunci, când aveam răspuns și dezlegare la toate problemele! Petrecerile noastre erau tot intelectuale. Aceste petreceri nu erau deloc variate. Era întâi crâșma, care ne atrăgea prin faptul că lucrul acesta ne dădea impresia că suntem oameni mari. Apoi prin faptul că făceam un lucru nepermis de școală. După aceea prin ceva "nou", "străin" -- și, în sfârșit, prin intimitatea și ridicarea sufletului la un diapazon mai înalt, când ne găseam toți, departe de lume, într-o odăiță mobilată ca în vremea veche. Era o crâșmă cum nu mai sunt, ca hanurile de la drumul mare, ca acele hanuri pe care le-a idealizat Sadoveanu. Odată, când ne-am întors în Bârlad după Crăciun, am adus, unii dintre noi, niște păsări gata curățite, le-am dat la fript la o chitărie și am petrecut la crâșma lui Iordache Leu toată ziua. Spre seară, ne-am dus prin oraș, am cumpărat stafide etc., și ne-am dus toți la noi acasă, unde, lipsind coana Zoița, am turnat un foc enorm și-am stat de vorbă și de glume până după miezul nopții. Ca fapt e un lucru banal, dar a fost unul din acele lucruri care nu se pot uita.

O altă petrecere erau plimbările în jurul Bârladului -- și iarna și vara. Fugeam de la școală fără nici o mustrare de conștiință. Mi s-a întâmplat să lipsesc și două săptămâni. Primăvara, când se topea omătul, mergeam pe câmp și simțeam profunda melancolie a pârâiașelor și a nourilor albi subțiri de pe cerul înalt. Dar mai ales nopțile de martie când încă era omăt, dar venea o suflare de primăvară -- acelea nu se pot uita! O altă fericire era grădina publică, mare ca o pădure, misterioasă, în care am auzit, într-o seară cu lună, după o zi de ploaie, un flaut dintre niște copaci. Iar în iunie, când preparam examenele, ne duceam să învățăm la grădină pe la 4 dimineața.

Acasă la noi, la crâșmă, pe ulițe, în natură, discutam, ne entuziasmam, visam viitorul omenirii, făceam poezie -- și niciodată nu ne gândeam la noi, la viitorul nostru, la cariera noastră.

Totuși o frică ne întuneca adesea fericirea: bacalaureatul. Era așa de greu, auzeam, noi, provincialii, atâtea legende, încât ne speria sfârșitul liceului. Unii începuseră a se prepara -- sau cel puțin a socoti câte cărți va trebui să știm pe de rost. Le socoteam cu... metrul, adică puse una peste alta cărțile, se făcea o coloanănaltă de un metru și ceva... Asta ne da mult de gândit!

În grupul acesta, se stabilise grade de prietenie. Între Raicu Ionescu, Savin și mine se închegase legături mai strânse. Iar între mine și Raicu Ionescu și mai strânse. Noi eram mai intelectuali, mai idealiști și mai dezinteresați. Raicu Ionescu era un băiat frumos -- semăna a fată -- foarte inteligent și foarte spiritual. El avea cuvinte minunate pentru a caracteriza și o veselie care nu se dezmințea niciodată. Citea frumos și eu, care știam pe Eminescu pe de rost, așa de pe de rost, că știam unde anume, în ce versuri se găsește cutare cuvânt -- ca să am o plăcere nouă de Eminescu, îl puneam pe Raicu Ionescu să-mi recite la infinit versuri, și uneori îl... plăteam cu o tratație!... O mare plăcere a noastră, fizică, era să mâncăm fiecare câte 5 prăjituri proaste, ori o cutie de sardele pe care o mâncam pe uliță. Alteori eram fericiți cu colaci de 5 bani unul.

Sărăcia noastră, mai ales a lui Raicu Ionescu și a mea, era mare.

El n-a avut niciodată foc iarna, în odaia lui de la un dascăl. Noi, se cheamă că aveam foc, dar în casă era așa încât ne înghețau urechile. Dar ce ne păsa! Nu ne păsa nici când ne erau botinele rupte și umblam cu omăt în ele. Raicu, în asemenea caz, punea o bucată de șindrilă unde talpa era spartă, și numea "prezervative" aceste bucăți de șindrilă. Această sărăcie, sărăcie care începuse mai demult și a continuat și mai apoi, o socot ca un fel de titlu de noblețe. Cu ea mă mândream față de cei ce n-au suferit de sărăcie, cum se mândrește un marchiz cu titlul lui față de un burghez.

În clasa a VII-a, am rămas aproape singur, căci prietenii mei erau cu o clasă mai sus (afară de unul, cu care eram mai puțin legat, căci nu era nici cititor, nici intelectual adevărat) și se duseseră din Bârlad. În clasa aceasta, a VII-a, eram chiar "mare" detot. Mă duceam la școală când voiam -- acuma eram și publicist, scriam la ziarele socialiste, ba aveam și o revistă la Roman, fondată de trei tineri, între care și eu și de care voi vorbi mai pe urmă.

La gazdă rămăsesem cu un elev din o clasă inferioară mie.

Acesta era un fost soldat de la Roman, care, după trei ani de militărie, venise la liceu în clasa a V-a și, fiindcă-l cunoșteam (era socialist), a venit și el la noi -- așa că eram trei într-o odaie: el în clasa a V-a, eu în a VI-a și Savin în a VII-a. Acest elev a urmat două luni îmbrăcat soldățește; de aceea îl numeam noi "jandarmul". Era un tip inferior, și adesea eram sfădiți cu el. Atunci el ne făcea sânge rău, cumpărând cutii de tutun, pe care-l desfăcea umplând casa de miros și fumând, -- iar Savin și eu, veșnic fără nici un ban, miroseam tutunul și înghițeam în sec. Dar ne răzbunam teribil. Savin, eu și Raicu începeam să vorbim cu aluzii la acel Ștefănescu -- și "aluziile" erau așa de ale dracului, încât, în realitate, îl ironizam ceasuri întregi, iar el tăcea -- căci n-avea ce face!

Rămas în clasa a VII-a cu acest coleg de gazdă, eram ca și singur. De altfel el s-a și mutat aiurea. Acest an l-am dus foarte curios. Parcă nu mai eram elev, deși învățam tot bine.

Dar înainte de asta, adică în vacanța cea mare dintre clasa a VI-a și a VII-a, mi s-au întâmplat lucruri de o mare însemnătate. Am devenit publicist, am scos o revistă, am scris poezii și m-am amorezat mai serios decât oricând până acuma.

Atunci, în vara anului 1889, la vârsta de 18 ani, am ieșit din adolescență și am trecut în ceea ce se cheamă prima tinerețe.

Mă dusesem la Roman de vacanță (acum era acolo mătușă-mea). În Roman m-am legat cu unul Mușoiu (fost funcționar, și devenit propagandist socialist; azi e în București, scoate o revistă anarhistă) și cu un altul, Vaian (un tânăr nervos, isteric, nu lipsit de talent -- care începuse a fi publicist de la 17 ani; a murit de mult: s-a sinucis).

Întâiul meu articol publicat a fost o critică a unei poezii tipărită într-un ziar din Roman de o domnișoară. Critica am publicat-o într-un ziar din București. Era bine scrisă, plină de răutăți și, orașul fiind mic, domnișoara cunoscută, articolașul a făcut zgomot. Defectul criticii era disproporția între importanța ce o dădeam eu lucrului și micimea acestui lucru. Așadar, debutul meu literar a fost... critica literară agresivă!

În aceeași vară, împreună cu amicii mei Mușoiu și Vaian, și cu colaborarea altor tineri, am scos o revistă bilunară. Revista era socialistă, ateistă, materialistă, realistă, -- în sfârșit revoluționară în toate direcțiile. Am scris cugetări, poezii în versuri și în proză, și traduceri din Zola și filozoful popular materialist Büchner. Cugetările erau relative la Dumnezeu, la materie, la spirit, la socialism, la amor, la prietenie etc. De obicei descopeream America, căci spuneam lucruri spuse de mult de alții, dar eu le spuneam de la mine, nu le citisem încă aiurea -- și acesta e un merit oarecare. Era în aceste cugetări pătrundere și logică. Pentru vârsta de 18 ani însemnau ceva. Mai mult, erau un semn de o viitoare activitate intelectuală foarte remarcabilă, care însă nu s-a realizat cum trebuia. În scurt, dădeam semne că voi fi ceva mai mult decât am fost. Ceea ce era interesant în aceste cugetări tinerești era îndrăzneala, lipsa de prejudecată, ruperea cu toate ideile căpătate din educație și mediu și, mai ales, dovada unui spirit inventiv, creator de idei. "Poeziile", scrise atunci cu multă pasiune, erau influențate de Eminescu și, citite acuma, îmi fac displăcere, căci, chiar pentru 18 ani, îmi par ridicole. Profund sentimental, n-am știut niciodată să-mi exprim sentimentele. Deși vorbăreț, dar am fost un om tăcut în privința sentimentelor. Și când am voit să le exprim, fie prin vorbă, fie în scris -- am bâlbâit, am fost stângaci. Groaza de sentimentalism, spiritul de analiză, jena de a-mi deschide saltarele cele mai din fund ale sufletului -- m-au paralizat. Numai o dată în viață, stăpânit de o nemăsurată pasiune, am putut s-o exprim în scris -- atunci când toată ființa mea se târa în genunchi, sărutând urma pașilor unei femei adorate. E de mult de-atunci! Încă o dată, poeziile de la 18 ani, expresia sentimentelor mele de-atunci, expresie scrisă și tipărită, este o pată pe inteligența mea, mă ofensează esteticește, este unul din acele lucruri care aș dori să fie șterse din trecut. Dar, trecând peste aceasta, și luând în bloc activitatea de publicist din acea vară, ce semn de viață, de putere, de idealism a fost acea manifestare literară! Credeam cu tărie în bine, în adevăr, simțeam că ființa mea e un mijloc pentru realizarea fericirii omenești și a triumfului adevărului. Cred că scepticismul ironic încă nu apăruse în mine. Eram mai naiv, dar mai puternic, mai bun și, într-un fel, eram fericit.

Dar în acea vară am trăit și întâiul meu amor adevărat, sau aproape adevărat -- "aproape", fiindcă în mare parte era un produs romantic al imaginației mele înflorite. Am iubit, cred, atunci, mai mult amorul decât pe fata de care eram înamorat. Mai târziu, altădată, poate am blestemat amorul, dar am iubit până la durere pe femeia iubită.

Venisem de curând din Bârlad. Eram la grădina publică. Era o noapte de iulie, caldă, poetică, infinită. Stelele pe cer erau departe, cum par ele vara, erau pline de foc și muzica cânta o arie banală, dar care place oamenilor fără cultură muzicală: Alla Stella confidente. (Mai târziu am citit o schiță satirică de Caragiale, în care e vorba de o domnișoară de mahala care cânta logodnicului, din piano, această bucată! Și schița asta mi-a mânjit frumusețea amintirii!) Deodată, îmi apare înainte, pe aleea grădinii, o fată necunoscută mie, subțire, înaltă, cu coada pe spate, cu părul galben și cu ochii negri. Avea în mână un trandafir roșu, pe care-l ținea la gură parcă l-ar fi mușcat. lmaginația mea amoroasă, noaptea frumoasă de vară, muzica, surpriza de a vedea apariția asta necunoscută mie și atât de încântătoare, frumusețea ei, mai ales mersul sigur, dar delicat și, încă, mai mult decât toate cred, gestul de a mușca din trandafir, m-au făcut, într-un moment, să fiu, să mă simt, al ei. În gestul ei de a mușca din trandafir, cred, am simțit, am văzut, inconștient, nervozitatea ei, impresionabilitatea ei, poate cruzimea ei, poate ceva de dominație, și probabil simbolul sărutării pasionate. Știu însă că n-am putut să mi-o închipui, și nici azi n-o văd altfel, decât mușcând nervos, promițător, din acel trandafir roșu din vara anului 1889.

M-am pironit lângă un copac, așteptând-o să treacă, la vale și la deal și, firește, am început să sufăr. Iubirea, chiar acea romantică de la 18 ani, este suferință. Aspirația după sufletul, după corpul, după întreaga ființă a femeii iubite, este dureroasă și nu poate fi satisfăcută niciodată complet. Dar atunci suferința era mai mare, căci nu știam ce poate ieși din sentimentul meu. Simțindu-mă urât, sărac, stângaci, fără putință de a avea trecere la femei -- căci inteligența n-am considerat-o niciodată ca o armă față de femei -- exagerând, căci așa e iubirea, exagerând măreția fetei aceleia, socotind-o, ca-n orice amor, o ființă mai presus de lume -- într-un cuvânt imaginând-o pe ea regină și pe mine ultimul dintre oameni, durerea mea de la început a luat proporții mari. Și cât am suferit apoi, în vara și toamna aceea, chiar când faptele ar fi trebuit să mă facă să fiu fericit! Ceva ascuțit îmi intrase în inimă și o nerăbdare mare, un sentiment că nu încap în mine, că aș vrea să fug din mine însumi.

Cine era această necunoscută? Nu știam. Pe urmă am aflat că era din Botoșani, venită vara la o soră a ei măritată.

În grădină, voiam să-i arăt că îmi place, că sufăr pentru ea; dar totodată îmi era rușine de dânsa! Întotdeauna am avut naivitatea să cred că unei femei îi displace s-o iubești, când ea nu te iubește.

Când a cântat marșul și s-a isprăvit "grădina", m-am luat după grupul ei și am văzut unde șade: în rândul de sus al unei case mari de pe strada Principală... Câte nopți am stat apoi sub geamurile acelei case!

De-aici încolo, m-am transformat într-un gardian de noapte și de zi al casei ei. (Un incident comic: o fată de peste drum, o fată crezând că ea este scopul plimbărilor mele, îmi zâmbea și cred că se înamorase de mine. Și, fără să vrea, acea fată îmi devenise o piedică mare în afacerile amoroase, căci o găseam veșnic la geam, ca o spioană fără voie.)

"Iubita" mea a început să vadă că o urmăresc. Acum știa.

Făcusem deci un pas mare. Aveam o mare satisfacție că... știe! Și atunci începu psihologia. Mă iubește? Nu mă iubește? Eu nu credeam, bineînțeles, că regina aceasta mă poate iubi, dar, totuși, "da' dacă"? Casa ei era la un colț, cu două fațade pe două drumuri. Odată am observat că, după ce m-a văzut de la un geam de pe strada A, când eu am cotit pe strada B, ea a apărut la un geam de pe strada aceasta. "Așadar, a venit la acest geam să mă vadă încă o data și să mă urmărească cu privirea", mi-am închipuit eu. Și când lucrul acesta s-a mai repetat, m-am convins că se mută din geam în geam pentru mine. "Dar este acesta un semn de iubire, ori de curiozitate?" mă întrebam eu, și aici începea analiza și răsanaliza psihologică. Am observat însă că se înroșește când apar eu pe stradă. "Roșața și mutarea de la geam la geam -- semn de răspuns la iubirea mea!... Dar, dacă se înroșește de jenă? Uneori zâmbea. "Zâmbește cu bunătate, ori ironic?" Și, bineînțeles, îmi răspundeam după dispoziția momentului. Făceam multă psihologie, dar concluzia cred că era dictată de dispoziția momentului.

Odată, la grădina publică, m-am pus pe o bancă drept în fața ei. S-a înroșit, mi-a zâmbit, și-a mușcat mănușa, a rămas distrată, apoi m-a privit drept în ochi cu o seriozitate mare. Atunci am înțeles că nu-i displac eu, ori nu-i displace amorul meu. Dar aici era întrebarea mare: ce-i place? Eu? Ori faptul că trăiam atârnat de existența ei? (Întrebare grea în toate relațiile de felul acesta între bărbați și femei.) Și iarăși analiză psihologică!

Aveam o putere de idealizare fără margini. Banca, pe care stătuse ea, îmi devenea nu numai scumpă, dar și -- cum să zic? -- îmi inspira respect. Mă duceam adesea ziua să văd banca pe care a stat ea și nisipul de jos pe care pusese picioarele.

Odată am văzut-o intrând la o magazie de ghete. Magazia, negustorul au căpătat pentru mine un prestigiu extraordinar, și mă uitam veșnic cu duioșie și cu inima ridicată în magazia aceea.

Într-o dimineață, căci apăream de dimineață sub balconul ei, a venit în dreptul geamului, dar mai în fundul odăii, despletită și mi-a zâmbit. Atunci am fost fericit fără margini, așa de fericit, că am simțit că-mi pierd cunoștința. Și atunci, zburând pe drumuri, în afară de oraș, am clădit la visuri -- și-mi era așa de scumpă ființa aceea, așa de neomenește de scumpă! Simțeam că e a mea, și mi se părea așa de stranie senzația că e a mea! Mi se părea imposibil și mă întrebam foarte serios dacă e adevărat, dacă nu sunt prada unor halucinații. Peste câteva zile, mi-a aruncat noaptea de la geamul ei un buchet de trandafiri roșii... Eu aveam 18 ani, ea 16!... S-a aplecat puțin pe geam, a aruncat buchetul și a fugit... Am umblat până la ziuă împrejurul orașului, simțind că plutesc în aer și căutând mereu să mă conving că a fost adevărat. Era o noapte cu lună, care arginta frunzele copacilor. Argintul de pe frunze mi-a rămas strâns legat cu sentimentele din acea noapte. Și, totuși simțeam, alăturea de fericire, ceva dureros, ca un fel de sentiment că ființa mea nu-mi este de ajuns pentru evenimentul acesta nemaiauzit, și apoi o îndoială de posibilitatea fericirii, și încă sentimentul că ceea ce se petrecea era prea mare, ca să poată fi așa cum este.

Trebuia, acuma, să pășesc mai departe. Trebuia să-i scriu. În fond, nu știam ce să-i cer. Nu-mi puneam problema: cum se va desfășura lucrul. Un lucru simțeam clar: trebuia să-i spun cât o iubesc, s-o conving cât o iubesc, aveam nevoia să știe ea, să măsoare ea întinderea și adâncimea iubirii mele. Nevoia acestei mărturisiri era scopul vieții mele.

Auzisem că știe puțin românește (lucrul era fals) și că știe bine numai franțuzește. Așadar, trebuia să-i scriu franțuzește! Și apoi, cum să-i trimit scrisoarea? Să i-o zvârl cu o petricică pe geam? Dar dacă o surprinde cineva? Apoi mijlocul mi se părea prea vulgar.

Am recurs la un fost coleg al meu de școală, practicant într-o farmacie, care putea să intre în casa ei fără a fi suspect, deoarece farmacistul, stăpânul băiatului, era prieten cu doctorul, cumnatul ei, și în relații zilnice.

M-am destăinuit colegului meu și el a primit să-mi facă serviciul acesta așa de delicat. Era vorba să se ducă acolo și, dacă va întâlni-o cumva, un moment, singură, în vreun antret, să-i dea scrisoarea fără vorbă. Din conținutul scrisorii, ea avea să vadă imediat cine e autorul scrisorii... Că trădam secretul față cu acest fost coleg al meu, nu era mare lucru pentru mine. Lucrul nu era secret pentru mulți. Mai întâi, pentru cei câțiva buni prieteni ai mei din Roman, de care nu mă putusem ascunde, ba chiar simțisem o neînvinsă nevoie să le fac mărturisiri. Apoi făcusem cunoscut, prin scrisori aprinse, și amicilor de la Bârlad această istorie de amor, și mai ales lui Raicu Ionescu. Amicii din Roman chiar protestau și erau gata să mă dea în judecata partidului, mai bine zis să mă "pârască" că, din cauza amorului, dezertez de la lupta socialistă. Acest amor mai era cunoscut, desigur, și de alți oameni străini, fiindcă plimbările mele pe la geamul ei și tot ce făceam prin grădina publică, nu putea rămânea neobservat de nimeni. Dar mi-era aproape indiferent, pentru că numai eu făceam totul, era numai afacerea mea, nu și a ei. Nu era un secret al amândurora. Ș-apoi era o afacere mai mult de imaginație, de romantism. Altfel ar fi fost dacă aș fi cunoscut-o personal, dacă am fi avut, amândoi, un secret al nostru. Atunci aș fi fost prudent și mut la exces. Și, mai ales, împărtășindu-i ei aceea ce aveam de spus, strigându-i ei amorul meu, nu aș fi avut nevoia de a-l striga altora. E o colosală deosebire între un amor spus ființei iubite și unul nespus; între un amor pentru o femeie pe care n-o cunoști și unul pentru o femeie cu care ești cunoscut; între un amor dinainte de 20 de ani și unul de după 20 de ani; între un amor de imaginație și romantic și un amor adevărat; în sfârșit, între o simțire care e iubirea de amor și o simțire care e iubirea pentru o femeie pur și simplu.

Trebuia să fac scrisoarea. Lucru nou pentru mine. O mulțime de probleme. Cum s-o fac? Ce să spun? Și apoi, iar o îndoială: dacă toate semnele de la ea, pe care le luasem drept dovezi că răspunde la sentimentele mele, dacă toate acele semne erau numai cochetărie? Atunci nu voi fi ridicol cu scrisoarea mea? Dar dacă se supără că i-am scris, dacă o ofensează faptul că-i scriu? Dacă iese un scandal? Dacă faptul că-i scriu, prin altul, o supără? Și chiar dacă n-o supără aceste lucruri, nu cumva faptul că, la semnele ei de simpatie, procedez prea repede, scriindu-i scrisoarea? Nu e mai bine să mai amân? Amânarea a fost totdeauna calea pe care am fost dispus să o aleg -- aceasta probabil din cauza lipsei de voință, combinată cu lipsa de încredere în mine și cu acel mod de a gândi al meu, care se rezumă în: "da' dacă?"

Ideea, falsă, că amorul ofensează pe o femeie, dacă ea nu te iubește tare, m-a împiedicat întotdeauna de la hotărâri. Dar am hotărât, în sfârșit, să-i scriu. Nu țin minte bine ce i-am scris. Îi spuneam că eu sunt acel care trec etc., în sfârșit îi spuneam tot ce trebuie ca să știe de la cine e scrisoarea, căci iscălitura nu era deajuns, căci mă gândeam că n-are de unde să știe cum mă cheamă -- ea neavând cunoștințe în Roman, eu nemaifiind de doi ani romașcan s-apoi, pe-atunci, fiind un băiat, trebuia să fiu, desigur, un necunoscut pentru toți.

Apoi, cred că i-am scris aprins și poetic cât o iubesc și, pe urmă, o rugăminte sfioasă să-mi răspundă. Această rugăminte era făcută numai prin atâta: sub numele meu, puneam adresa, strada și numărul. Aceasta trebuia să-i dea a înțelege că aștept răspuns. Și, ca să fiu și mai puțin pretențios, numele meu cu adresa erau tipărite în locul unde se unesc cele două file ale scrisorii -- parcă aș fi avut, adică, hârtii de scris cu adresa mea tipărită și... parcă i-aș fi scris pe astfel de hârtie din întâmplare! Mi-am dat pe urmă seama că această hârtie, cu aerul așa de comercial, nu era tocmai potrivită pentru un scop așa de romantic! Dar eu o puneam pe ea atât de sus, că nu îndrăzneam să-i dau adresa mea anume pentru ea, ci din... întâmplare.

Am scris în franțuzește, adunând toate cunoștințele mele de această limbă, câte le aveam pe-atunci. Am scris-o greu, am tot schimbat-o, am tot citit-o s-o aud -- și-mi era grozav de frică să nu fi făcut greșeli, pe care ea să le constate și să mă compromit iremediabil. În sfârșit, scrisoarea asta, prin diplomația ce-o cerea, prin sentimentele ce trebuia să cuprindă, prin stilul ce necesita, prin limba în care trebuia s-o scriu, prin felul cum trebuia s-o trimit, prin importanța pasului ce făceam, prin toate, a fost una din marile afaceri ale vieții mele, care m-a chinuit prin multele ezitări, analize psihologice, treceri de la frică la speranță etc.

Într-o seară, fostul meu coleg a luat-o din mâna mea și a dus-o.

Era pe la 9. Eu l-am așteptat jos, pe stradă, dedesubtul balcoanelor și al geamurilor ei, într-un neastâmpăr mare, ca bolnav, exasperat, speriat de ceea ce am făcut, simțind că am făcut bine, fie ce-o fi, dar în același timp, tot în același timp, căindu-mă de ceea ce am făcut, având impresia că, în acel moment, cu acea scrisoare trimisă, timpul e tăiat în două: timpul de până atunci, care a fost cu totul altfel, și timpul care începea de-atunci, altfel de timp. În scurt: istoria omenirii se împărțea în două epoci distincte: cea dinainte și cea de după acel moment. Și fata clorotică de peste drum îmi surâdea!... Cât era de banală sărmana în comparație cu cealaltă, cu unica!

Nu departe, pe așa numitul "bulevard", o orchestră cânta un cântec lăutăresc enervant, cicălitor, cu totul disproporționat cu sentimentele mele, dar care, de-atunci încoace, a rămas pentru mine foarte mișcător, deși, în fond, e ridicol. Are acuma doar atâta merit, că a murit!

Curierul nu venea! Nu știu cât a stat, dar mie mi s-a părut că a stat foarte mult. Aveam senzații stranii, pierdusem parcă senzația corpului și aveam impresia unei catastrofe -- catastrofă fericită într-un sens, căci speranța se lupta biruitoare cu frica că am stricat tot. Doream ceva nou, bun, dar mă gândeam că poate, prin îndrăzneala mea, am stricat binele, puțin, dar sigur, de până atunci. Dar simt că e greu să-mi aduc aminte tot ce simțeam și încă și mai greu să exprim.

Curierul în sfârșit veni. Mă temeam grozav să aflu rezultatul.

Aș fi dorit să nu-l aflu. Devenisem laș. Mă temeam acuma nu atâta de un refuz categoric pur, ci de scandal. Curierul însă îmi spuse puțin lucru, dar, deocamdată, liniștitor: îi dăduse scrisoarea în antret, unde avusese norocul s-o întâlnească, după ce fusese la doctor și-i spusese ceva (pregătit dinainte în cazul când n-o vede pe ea întâi); ea, mirată, cam fără să-și dea seama ce face, luase scrisoarea, iar el, curierul, fugise repede. Dar imediat îmi veni ipoteza: Dacă, revoltată, rușinată, indignată, dă scrisoarea rudelor ei, ca s-o răzbune de "ofensă"?... Noaptea aceea n-am dormit deloc. Am petrecut-o sub geamurile ei, afară din oraș, pe toate străzile orașului.






Amintiri din copilarie si adolescenta
Amintiri din copilarie si adolescenta (2)


Aceasta pagina a fost accesata de 770 ori.