Autori > Calistrat Hogas
La Pangarati (continuare)
— Mă smintitule...
— Nu mă turbura...
Sfârșii și pusei carnetul în buzunar.
— Ia cetește-mi-o și mie, zise Grigoriță cum stătea cu fața-n sus și căsca, să văd ce prostie ai scris.
— La masă, scumpul meu, între două pahare de Cotnar.
După vorbă, Vavila veni și ne luă să mergem prin mânăstire.
— Biserica, livezile, prisaca le-am văzut azi-dimi-neață, zisei eu; altăceva dacă ai să ne arăți.
— Atunci, hai să vedeți beciurile mânăstirii.
— Sunt însărcinat din partea lui Grigoriță să-ți spun, părinte Vaviîa, că vizita aceasta o facem cu cea mai mare plăcere.
— Ia să vie Inochentie c-o lumânare-ncoace, strigă Vavila cătră un călugăr care tocmai trecea prin dreptul nostru.
Sosirăm la ușa beciurilor, unde Inochentie ne ajunse din urmă cu luminarea, o ușă de stejar în două părți, ferecată cu șini groase de fer, cu broască de cetate și cu lăcata la fel; când se deschise în lături una din uși, lumina de-afară nu fu în stare să pătrundă întunerecul gârliciului pană la fund; trebui deci să scoborâm cele treizeci și două de scări, călăuziți de Inochentie, care ținea luminarea ridicată sus înaintea noastră; ai fi zis că te scobori în fundul pământului; pe la jumătatea scoborâșului începurăm a simți răcoare, iar când ajunserăm la treapta din urmă, frigul ne cuprinse de-al binelea.
— Iaca, părinte Vavila, așa ai să te scobori sfinția-ta, când a fi și-a fi, în împărăția lui Scaraoschi, împreună cu prietenul ist de poronceală al sfinției-tale.
— Primesc, d-le Grigoriță, cu tocmeală numai să găsesc acolo, ca și aici, raiul la fund.
Cel mult, dacă lumina lui Inochentie biruia până la câțiva pași întunericul adânc din fața noastră; oricum, dar, sub licărirea ei, puturăm totuși deosebi la dreapta și la stânga ziduri puternice de piatră cioplită, pe care se sprijinea destul de sus bolta la fel a beciurilor.
Cotirăm în o hrubă lăturalnică de pe stânga.
— Aci-s vinurile, lămuri părintele Vavila.
Nu merserăm, în adevăr, decât vro zece pași și începurăm a zări de o parte și de alta, înșirate frumos la rând, pe căpătâie la o deopotrivă depărtare, poloboace mari de stejar, groase în doage de două palmace și strânse temeinic în cercuri late și dese de fier. Pe fiecare poloboc era scris cu boia roșie veleatul și locul de unde plecase vinul: „Odobești 1855, Nicorești 1850, Chiscu-Corbului l854, Cotnari l848... Numărarăm vro cincizeci de poloboace tot cu vin vechi de viță vestită. După ce ieșirăm din departamentul poloboacelor, intrarăm în acel al gărăfilor: în firizi lungi și adânci, lăsate înadins în ziduri, una deasupra alteia, sute și mii de butelci negre, astupate cu dopuri și ceruite, stăteau cuminți la șir și cu gâturile țapene una lângă alta și una după alta; iar deasupra firizii, tot cu boia roșie era scris: Nicorești, Odobești, Cotnari, Coasta-Lupii, Chiscu-Corbului....
— îți fi înghețat de frig, zise părintele Vavila, scoțând de prin buzunările rasei și antereului un rac și trei păhăruțe: ia să vă încălziți oleacă; și luînd o butelcă de Cotnari, o destupă iute și ne turnă la fiecare; nu sfârșisem de golit paharul, și o căldură plăcută ne și învioră pănă-n vârful unghiilor; încă un pahar, și butelcă își dădu sufletul.
Călugărul voi să mai destupe una, dar îi luai racul din mână.
— Da ce vrai, cuvioase, zisei eu, ți-ai pus în gând să scoți de-aici pe corcii pe șopârla as’ de Grigoriță? Nu uita mai bine, să poruncești pentru masă și vro două butelci de Cotnari, pe lângă cele câteva de Odobești.
Făcurăm la dreapta în altă hrubă, despărțită de cea întăi tot prin o ușă de stejar ferecată cu șini late de fier,
— Da ușa asta ce rost are, părinte Vavila, aici în inima pământului? întrebai eu.
— Apoi în hruba asta ținem fruptul alb și închidem la mijloc, ca să nu prindă cumva vinurile iz de la brânza de oi.
Străbăturăm printre două șiruri alcătuite din o sumedenie de putini și fășcuțe, care cu brânza de oi, care cu de vaci, care cu unt; printre străchini smălțuite și mari pline cu smântână; pe sub un șir nesfârșit de beșici și de coșulețe de coajă de brad, pline toate cu brânza de oi și spânzurate de cârlige bătute în bolta hrubei, alăturea cu o mulțime de hârzoabe cu păstrăvi afumați, jamboane, slănini, ghiudemuri și fel de fel de păstramuri, de asemenea spânzurate pe cârlige...
Cotirăm la dreapta în hruba cu băciuii... Nu te mai pricepeai ce era acolo: burdufuri de capră pline cu undelemnuri grecești: în firi ai iarăși anume făcute, sticle tot cu undelemn, numai cât de paravans galbăn cum îi chilimbarul și limpede ca lacrima; în altă parte poloboaceie cu măsline, cu capere, cu sardele, tinichele mari cu icre negre, toate cam pe sfârșite; teancuri de cutii cu sardele și stive de luminări de spermanțetă Apollo Kerzen, învălite în hîrtie portocalie; damigene cu Tomuri albe și roșii, galoane mari cu tot soiul de rachiuri, coniacuri, lichioruri, vișinapuri, compoturi și o mulțime de alte mărunțișuri, de nu te mai ducea mintea să le însemni pe toate...
— Bine, cuvioase, da cu ce-am văzut eu în beciurile sfinției-tale, începând cu vinurile și sfârșind cu băcăliile socot că toată suflarea călugărească ar putea-o duce pan’ la a doua venire.
— Ar putea-o duce, d-le, și pană la a treia venire, dacă n-ar mai fi cele metropolii cu toți slujbașii lor mari și mici și episcopiile de asemenea; dacă n-ar mai fi ispravnici, privighitori, protopopi, primari, ba câteodată chiar perceptori; și, dacă mai pui pe deasupra pe prieteni și pe lumea care nu se mai curmă pe la sărbători și pe la zile mari, apoi înțelegi bine că un rând nu trebuie să se sfârșească și altul nou să și sosească de la Galați. Vezi dumneata câtă băcălie e aici, afară de cea care se află prin cămări, nu ne ajunge de Suntămăria Mare; noroc că mâne sosesc de la Galați chervanele mânăstirii.
— Da’ mai dați-o sfinția-voastră prin cea mămăligă cu brânză...
— N-ai grijă c-avem noi destulă lume și de-a mămăligii cu brânza dar nu știu cum, că s-a făcut obicei de vine aici tot lume subțire, nu numai din Piatra, ci și din alte părțij și, dă, cu te-miri-ce nu poți împăca asemenea lume; boieroaicele, mai ales, sunt gingașe de tot la mâncare, ș-apoi nu vin câte una-două, vin câte zece deodată.
— Apoi atunci îi greu de tot, părinte Vavila. Să împaci sfinția-ta cu de toate pe zece boieroaice gingașe deodată, îi greu, îi greu de tot.
Călugărul se irită la mine cu înțeles, zâmbi și nu zise nimic. Ieșirăm din beciurile mânăstirii, ca din niște adevărate catacombe, unde răceala ne supsese tot sângele din față și rămăsesem palizi ca niște morți; cel puțin pe Grigoriță nu-l mai cunoscui, când scăpătarăm la lumină; în loc de cap, avea’ între umeri o enormă alămâie cu păr și cu ochi, și numai vârful nasului ascuțit și vânăt mai închipuia o mică pată mohorâtă pe o întindere gălbie...
Părintele Vavila o luă prin mânăstire, iar noi apucarăm spre pădure.
Cătră sară, după ce soarele scăpată dincolo de dealuri, ne întoarserăm și no duserăm de-a dreptul în odaia unde masa era așezată și unde călugărul ne aștepta de câteva minute.
— îți fi obosiți și flămânzi, ne zise el, văzându-ne; ia poftiți!
— Flămânzi ca flămânzi, dar mai cu samă însetați, cuvioase, răspunsei eu, uitându-mă sub masă.
De astă dată erau două vase de tinichea, din care gărăfile negre își ridicau gâturile afară din gheață; ca broaștele din baltă...
Ne așezarăm la masă și începurăm a lua care de unde apucarăm... Grigoriță icre negre, eu un păstrăv, călugărul o sardea de cutie...
— De care vin poftiți, întrebă călugărul, scoțând două gărăfi de sub masă, Odobești ori Cotnari?
— Cam la grea alegere ne pui, părintele; Cotnariul, de-a fi, mai ales, din viile roznovănești...
— Tocmai de-acolo și vechi de 20 de ani mă întrerupse călugărul.
— Apoi atunci, de ne-am pune în poară cu el până la sfârșit, ne vâră sub masă: mie toarnă-mi Odobești; Cotnariului am să-i fac cinste mai la urmă.
Grigoriță întinse paharul foarte grav.
— Mie, toarnă-mi părinte, de care vrei, zise el gura plină; alegerea e pentru bicisnici.
Îi turnă lui Cotnari și mie Odobești; și, deoarece în unele privinți călugărul era de socotințile lui Grigoriță, își turnă și lui tot Cotnari.
— Bun!... Iată-mă în minoritate, zisei eu deșertând paharul. Un bicisnic și doi voinici.
Se aduse supa de clapon si, pe urmă, însuși claponul însoțit, după alegerea fiecăruia, ori de usturoi, ori de muștar.
Eu mă dădui de partea usturoiului, măcar că era usturoi de toamnă, iute, de-ți sărea căciula-n podele, când gustai; Grigoriță și călugărul se dădu de partea muștarului.
— Bine, cuvioase, observai eu, înțeleg pe Grigoriță să mânânce muștar că, dă, cea Precistă, măcar că nu e tocmai mare boieroaică, dar e totuși foarte gingașă de nas, și Grigorițâ urmează să dea mâni ochii cu dânsa; dar sfinția-ta... drept să-ți spun, nu înțeleg ca tocmai un călugăr să strice vechile canoane; canonul claponului e să fie mâncat cu usturoi.
— Da nu-ți spusei c-aici boieroaicele se țin lanț? Uite, mâni e duminică și trebuie să-nceapă a curge la călești din toate părțile; ce vrai? să-și pună lumea basmaua la nas când s-a apropia de mine?
— A!... Când s-a apropia de sfinția-ta... Ia mai umple, cuvioase, ist pahar, că mi-i al dracului de sete; usturoiul trebuie stâns.
— Și muștarul, zise Grigoriță, întinzând și el paharul. Ne turnă la amândoi, își turnă și lui, și paharele se umpleau și se deșertau cu o iuțală de necrezut... Lui Grigoriță i se înroșise nasul și începuse a i se încleie limba ca lui Glicherie.
Călugărului îi sticleau ochii ca doi cărbuni; mie... poate că și mie-mi sticleau ochii, dar nu-i vedeam; simțeam doar atâta, că-mi ard în cap ca jăraticul. Se aduse friptura, un mușchi de vițel cât toate zilele de lung și împănat cu slănină.
— Stai, Grigoriță, zisei eu, oprindu-l de a-și scoate pe farfurie; friptura are regulele ei: la friptură se țin discursuri și se închină pahare; prin urmare, n-ai să scoți friptura, până ce nu vei jura pe cinste că ai să ții un discurs, sau, cel puțin că ai să închini un pahar. N-am zis bine, cuvioase?
— Da, da, da, încuviință călugărul, însoțind cam greșit cu capul întreita sa încuviințare.
— Mă... mă... da... îngaimă Grigoriță.
— Zi pe cinste.
— Mă... mă... ne... ne... bunule.
— Zi pe cinste.
— Pe... pe... cinste.
Nimeri cu vai-nevoie o fălie de friptură și și-o scoase pe farfurie.
— Toarr...nă, po...pă, zise el întinzând paharul. Călugărul îi umplu paharul.
Dădu să beie.
— Nu, întăi discursul ș-apoi paharul, zisei eu, oprindu-l de a bea.
— Nu, zise el, îndărătnicindu-se, ma... ai întâi ooo... da și ap...poi discursul.
— Bine, iată-ți fac plăcerea; da să știi că de nu ții un discurs, măcar ca Glicherie, apoi să știi că mânânci trântealâ: ia sama c-ai jurat pe cinste.
— Ooo... da. ne... ne... bunule, izbuti să zică el în sfârșit.
Călugărul se tăvălea de râs. Scosei carnetul și cetii:
— Cugetările lui Grigoriță, celui mai bun al meu prieten, privitoare la un gard de zăbrele din Precista:
Ah!... de câte ori voit-om
Ca să-ți fac vrun chip, vrun semn...
Dar atât de lungi și dese
Sunt zăbrelele de lemn!
Cine naiba, garduri nalte
Și zrăbrele-a mai scornit...
Nu putea să lase lumea
În izlaz nețărmurit?
Peste orișicâte garduri,
Ochii sar, inima sare,
Dar ce faci când peste ele,
Vrai s-arunci o sărutare?
Cu ochi galeși măsuri gardul.
Peste el să săi îți vine:
Dar nu poți, căci dinlăuntru,
Nendurat te latr-un câne...
Noaptea vii târziu acasă.
Și-n somn ai vedenii rele...
Visezi scânduri cu ochi negri,
Câni cu dinții de zăbrele...
— Ei, ce zici, cuvioase, întrebai eu, punând carnetul în buzunar, ce zici? se potrivește?
— Al dracului, d-le, răspunse călugărul cercând a-și umple paharul, al dracului: dar nimerind cam pe buză. vinul curse jumătate pe masă și jumătate în pahar... al dracului... cinele ceala cu zăbrele și cu ochi... Ia dați paharele, încheie el întinzând garafa spre mine.
— Toarnă, cuvioase, toarnă; vezi numai de nu prea împrăștia vinul, că doar Cotnarii nu-s după casă.
— Mă... smin... smin... titule, izbucni Grigoriță deodată, mă... smin... smin... titule, dă... ooo... da-n... coace.
— Asta nu se poate; cu poșta de mâni, oda merge recomandată tocmai în fundul Precistei la casa cu no...
— Mă... te... ucid...
— Păn-atunci, ia, mai bine discursul; nu-i așa, părinte Vavila?
— Da, da, da, încuviință călugărul, însoțind iar cana greșit cu capul întreita sa încuviințare; ia dă paharul, domnule Grigoriță.
— Poo... pa, te ucid...
Grigoriță, cât era el de lung, de subțire și de slab, dar la chef era mare vărsător de sânge; totuși întinse paharul, dar cam într-o parte; călugărul nu nimeri nici el tocmai drept gura paharului și jumătate din vin curse iar pe masă.
— Apoi, cuvioase, zisei eu cam supărat, cu reguta asia eu am să mor de sete; ia adă-ncoace cea garafă.
Și voii să i-o iau din mână.
— Asta nu se poate...
Și feri garafa, trăgând-o spre dânsul... Apoi, punând-o pe masă, bătu din palme. Glicherie se înfățișă.
— Inochentie...
Și restul de „să vină-ncoace“ îl înlocui, făcând în aer și cam stâlcit cuvenitul semn de chemare cu arătătoriul fără cumpăneală al dreptei sale.
Glicherie ieși și peste câteva minute Inochentie intră.
— Cinci gărăfi de Cotnari din dreapta, poronci el scoțând două chei din buzunar și dându-le lui Inochentie; din dreapta auzit-ai?
Și Inochentie plecă iute spre îndeplinirea poroncii, înainte chiar de a mântui Vavila de făcut cu mâna trebuitoare și molatică cuvenitul semn de arătare spre o dreapta închipuită.
— Doamne, părinte Vavila, întrebai eu cam cu sfială, dar de află preacuvmșia-sa Stratonic de risipa co-i faci în vinurile mânăstirii?...
— Nu-mi pasă, chiar să afle...
Și cu arătătorul dreptei sale șterse larg în aer și cam la înălțimea nasului semnul de negare, dar numai într-o parte...
— Nu-mi pasă eu îs cămăraș... el îi... egumen... n-are treabă...
Grigoriță se muncea și nu nimerea să-și scoată pe farfurie o bucată de plăcintă în foi cu brânză și smântână, adusă și pusă pe masă chiar atunci în o tava ferbinte de aramă, curat frecată și frumos spoită.
— Mă... smin... titule, ia scoate, zise el dându-mi cuțitul și furculița lui. îi umplui farfuria cu o bucală de plăcintă moale și ferbinte de aproape sfirâia.
— Decât n-ai să mânânci, zisei eu, nedându-i cuțitul și furculița, pană nu te-i plăti de discurs.
— Da, da, da, întări călugărul; discursul, domnule Grigoriță. discursul... ai zis pe cinste.
Grigoriță rămase un minut cu capul plecat, ca într-o adâncă cugetare sau mai bine zis, într-un soi de piroțeală, apoi deodată, ca împins parcă de o putere nevăzută și ținându-se strâns de margina mesei, își desfășură in aer, drept și țapăn toată lunginea supțlre și slabă a trupului său...
— O... o... norată... adunare!... ppopă, te ucid mă... smin... titule... Pauză...
Și râdicând paharul deșert:
— Să... vă ia dra... draacul pe-amândoi...
Și tot așa de repede se trânti pe scaun precum se și sculase.
Discursul se sfârșise.
— Brava, Grigoriță! te declar cel mai mare orator din univers...
— Da... ce... crezi tu, smin...titule?
Inochentie intră cu Cotnariul, puse gărăfile pline în gheață, în locul celor deșerte și ieși.
Făcurăm plăcintei cuvenita cinste, în hatârul mai cu samă, al Cotnariului nou-sosit.
— Știi ce una cuvioase, mă hotărâi eu să zic, golind după plăcintă paharul reglementar.
— Ce? mă întrebă călugărul vrând a-mi umplea din nou paharul dar, nimerind mai degrabă buza decât gura paharului, vinul curse iarăși pe masă, mai mult de jumătate,
— Fiindc-a tocat de polunoșniță, și eu plăcinta am c-am sfârșit-o, aș socoti să ne tragem fiecare pe la casele noastre.
— Stai să... toace de utrine... nu-i așa, d-le Grigoriță?...
— Să... toaaa... ce, răspunse el mecanicește, fără să știe de ce toacă e vorba, dar totuși cu destul autoritate porocitoare în glas.
Lucrul devenea îngrijitor. Cu fel de fel de viclenii, izbutisem, nu-i vorbă, să nu țin tocmai întreg șirul paharelor și scăpasem, prin urmare, mai teafăr pană acum decât Grigoriță și călugărul; cu toate vicleniile mele însă simțeam cum îmi zvâcnesc tâmplele și-mi vâjâie urechile, iar pe Vavila, care stătea la masă în fața mea, mi se părea că deabea îl zăresc la o mare depărtare; și n-aș fi putut spune, cu temei, dacă barba lui era roșie sau neagră, dar aș fi putut spune cu încredințare că nas, cel puțin, n-avea deloc... Cu mare băgare de samă îmi puteam totuși purta limba-n gură și mintea-n cap; despre picioare nu știam nimic, deoarece nu mă urnisem de pe scaun.
Glicherie intră cu o farfurie mare încărcată cu fructe, între cari zării, mai cu samă, vestitele cireșe negre de la Pângărați.
Cine nu cunoștea cirașele negre de la Pângărați!... Mari cât nucile cele mici, albăstrii, de negre ce erau, cu pelița groasă, cu carnea tare și roșie ca de naramze, cu sâmburile numai cât lintea, de o dulceață parfumată, necunoscută altor fructe, cireșele negre de la Pângărați alcătuiau, la „secundae mensae“ (Al doilea fel la masă. lat.), deliciul rar al ospețelor boierești de la oraș, la care, din când în când, Stratonie trimetea cu mare scumpătate câte un mic coșuleț...
— Migdale și alune, nepriceputule, strigă Vavila, făcându-i semn să iasă afară; fleacuri de-aistea pentru duduci și pentru cucoane; înțeles-ai? hai, cât te văd!
Glicherie se și întoarse iute cu migdale și cu alune stricate gata.
Noroc numai că, din cele cinci sticle de Cotnari, nu se bău, cu năpaste, decât două, cel mult; căci celalalt, mulțămită măiestriei de turnat a călugărului, se vărsase pe masă.
Se auzi tocând de utrenie.
— Ei, cuvioase, mulțămim și mâni cu bine, zisei eu, sculându-mă încet și cu mare chibzuială de la masă, țânâdu-mă, bineînțeles, și de speteaza scaunului și de marginea mesei.
Grigoriță se uită împrejur, parc-ar fi căutat sau plănuit ceva; deodată, și cu o iuțală, de care nu l-aș fi crezut destoinic, față de starea în care se afla, se ridică țăpușă-n sus și, lung cum era, se răsturnă de-a dreptul pe patul ce tocmai era lângă dânsul și, pană ce să-mi dau eu samă de strategia lui, îl și auzii horăind...
Călugărul se sculă și el cu cumpăneală și cu băgare de samă și amândoi, eu și el, ne îndreptarăm spre ușă cu chibzuială, el pășind metodic ca un cocostârc pe arătură, eu... D-zeu mai știe cum.
Ne strânserăm fiecare pe la casele noastre. A doua zi, era soarele sus când mă trezii; și poate nu m-aș fi trezit așa curând, dacă o mare gălăgie, sporită de buimăceala somnului, n-ar fi străbătut de-afară pană la mine; nu-mi trecuse parcă din urechi un huruit de tunet depărtat și-mi rămăsese în trup încă întipărirea celor de pe urmă zguduiri ale patului, cu mine cu tot, ca de pe urma pământului zbuciumat de cutremur... și strigăte nedeslușite de glasuri omenești, ce se încrucișau din depărtare între ele... izbituri surde de ceva ce-ar fi căzut de sus și greu pe pămmt, cu zăngăniți de multă fierărie, umpleau lăuntrul mânăstirii.
„Chervancle. îmi fulgeră mie prin Gând... Iute îmi trăsei ceva pe mine și ieșii afară.
Era o priveliște cu adevărat homerică.
Patru cară mocănești, patru chervane, cum se zicea pe atunci, în câte șese boi fiecare, poposiseră colbăite și obosite, parcă, de drum lung, pe paveaua de lespezi late a mânăstirii; așezate pe roți înalte, cu obezile strânse puternic în șini late de Sibir ai fi zis că gem sub povoara grea și înaltă, pe care de-abia o geuiau între lărgimea lungă a coșurilor lor; iar peste cuprinsul întreg al chervanelor, erau aruncate țoluri groase și mari de cânepă, cetluite temeinic cu fârnghii lungi aduse pe deasupra și prinse cu noduri meșteșugite de carâmbii ușor încovâiați ai draghinilor. Proțapurile cu juguri de frasin săpate în solzi și cu răstele lucii de fier, căzute chiar atunci de pe gâtul obosit al boilor, zăceau și ele obosite parcă pe pământ; păcornițele colbăite atârnau pe sub perinoacele de dinapoi, aninate de osii cu cârlige de fier, iar vârtejele stăteau cuminți în chilna carului, gata parcă să sară jos, să pună umărul și să-l ridice în sus de-o roată... Boi mari de Fălciu, învăliți bine și ciolănoși umpleau ograda doi câte doi... Cu gâturile în juguri, cu ochi negri, rotunzi și mari cu frunți late și păroase, cu coarne imense și desfăcute larg în lături, târau între dânșii tânjelele cu cârceie de fier ce zângăneau cu răsunet înalt pe paveaua de lespezi a mânăstirii; argățime multă cu picioare lungi și arcuite, îmbrăcate în opinci și în ițari de lână creți, cu pepturi desfăcute, păroase și pârlite de soare, cu plete lungi și negre, ce cădeau în jos pe umere de sub pălării largi de Brașov, împodobite cu smocuri galbene de siminoc, foia în toate părțile cu pași greoi și largi printre boi și după treabă...
Iar când boii, cu pași înțelepți și târându-și între dânșii tânjelele zăngănitoare, începură a se înșira pe sub bolta de ieșire tot părechi-părechi, îndemnați de dinapoi de argățime, larma începu a scădea treptat și cu cea din urmă păreche și cu cel din urmă argat se strânse și cel din urmă zgomot.
Iar la prânz, iar Cotnari, iar Odobești, ba chiar și Nicorești; iar părintele Vavila... iar somn...
Înainte de toacă ne trezirăm din nou în zgomot de vânzoleală. Ieșii afară.
Se deseărcau chervanele. Pe corcii și pe brațe multe de argățime vin joasă se dădeau mărfurile jos din chervane... Apoi, dea- dura, în spate, pe tragle, în tărăboanțe, se îndreptau spre beciuri, spre magazii, spre hambare sau spre cămări; zahărul în poloboace sau în căpățini; balercuți și damigene cu romuri felurite, saci cu cafele de tot soiul, burdufuri de capră cu undelemnuri grecești, lăzi cu „paravans franțuzesc, cu lumânări rusești de ceară albă și galbănă, stive întregi de lumânări de spermanțetă Apollo Kerzen învălite în hîrtie portocalie, saci cu orezuri turcești cu harpacașuri sau cu grisă; cutii mari de tinichea sau de lemn cu halvale de Indirnea sau cu tahânuri; poloboacele cu măsline lădiți înguste și lungărețe cu tot soiul de strafide roșii și negre cu și fără sâmbure; saci cu migdale și cu alune; galoane mari de sticlă albe sau negre cu tot soiul de rachiuri; putini cu sardele și scrumbii în salamură, și... cine-ar mai fi putut prinde cu ochiul și cu mintea ce mai era acolo!...
Și după ce beciurile, magaziile, cămările și tainițile mânăstirii înghițiră cuprinsul întreg al chervanelor, acestea, trase și împinse cu mâni de argățime multă, își luară încet și greoi drumul către odaie; iar lăuntrul mânăstirii căzu din nou în liniștea neturburată de mai înainte... Cel mult dacă glasul părintelui Vavila mai răsărea din câte-o parte, dând cele de pe urmă porunci, sau dacă vreo cheie se mai răsucea cu scrâșniri ascuțite de fier în vreo broască sau lăcată de cetate...
Nu ne dădusem dezlipiți de priveliștea descărcării chervanelor și, prin urmare, întârzierăm și nu ne puturăm întoarce la târg în ziua aceea. Dimineața însă, a doua zi, după cafeaua cu lapte pentru noi și ceaiul obicinuit pentru părintele Vavila, plecarăm, iar părintele Vavila ne însoți până devale...
— Și unde zici c-ai adormit alaltăieri? mă întrebă Grigoriță, cum scoboram la vale pe drumul strâmt, tivit pe amândouă părțile cu iarbă înaltă.
— Ia colea, zisei eu arătând spre stânga locul unde, în adevăr, stătusem lungit și unde iarba era încă pologită.
Călugărul se uită și el spre locul arătat de mine, dar se uită și spre dreapta făcând parcă o socoteală în mintea lui...
— Și ai dormit bine în iarbă? mă întrebă el zâmbând și privindu-mă cu înțeles.
— Tun, cuvioase; și de nu mă trezea un pârdalnic de câne, aș fi dormit păn-a doua zi, ca un bursuc.
Sosirăm la poalele dealului.
— Apoi să ne vedem cu sănătate și cu voie bună, cuvioase, zisei eu dând mâna cu călugărul.
— Să mergeți sănătoși și mai poftiți!
Noi ne urmarăm drumul înainte, călugărul o luă la deal înapoi.
Iar la prânz ne găsirăm fiecare pe la casele noastre.
— Nu mă turbura...
Sfârșii și pusei carnetul în buzunar.
— Ia cetește-mi-o și mie, zise Grigoriță cum stătea cu fața-n sus și căsca, să văd ce prostie ai scris.
— La masă, scumpul meu, între două pahare de Cotnar.
După vorbă, Vavila veni și ne luă să mergem prin mânăstire.
— Biserica, livezile, prisaca le-am văzut azi-dimi-neață, zisei eu; altăceva dacă ai să ne arăți.
— Atunci, hai să vedeți beciurile mânăstirii.
— Sunt însărcinat din partea lui Grigoriță să-ți spun, părinte Vaviîa, că vizita aceasta o facem cu cea mai mare plăcere.
— Ia să vie Inochentie c-o lumânare-ncoace, strigă Vavila cătră un călugăr care tocmai trecea prin dreptul nostru.
Sosirăm la ușa beciurilor, unde Inochentie ne ajunse din urmă cu luminarea, o ușă de stejar în două părți, ferecată cu șini groase de fer, cu broască de cetate și cu lăcata la fel; când se deschise în lături una din uși, lumina de-afară nu fu în stare să pătrundă întunerecul gârliciului pană la fund; trebui deci să scoborâm cele treizeci și două de scări, călăuziți de Inochentie, care ținea luminarea ridicată sus înaintea noastră; ai fi zis că te scobori în fundul pământului; pe la jumătatea scoborâșului începurăm a simți răcoare, iar când ajunserăm la treapta din urmă, frigul ne cuprinse de-al binelea.
— Iaca, părinte Vavila, așa ai să te scobori sfinția-ta, când a fi și-a fi, în împărăția lui Scaraoschi, împreună cu prietenul ist de poronceală al sfinției-tale.
— Primesc, d-le Grigoriță, cu tocmeală numai să găsesc acolo, ca și aici, raiul la fund.
Cel mult, dacă lumina lui Inochentie biruia până la câțiva pași întunericul adânc din fața noastră; oricum, dar, sub licărirea ei, puturăm totuși deosebi la dreapta și la stânga ziduri puternice de piatră cioplită, pe care se sprijinea destul de sus bolta la fel a beciurilor.
Cotirăm în o hrubă lăturalnică de pe stânga.
— Aci-s vinurile, lămuri părintele Vavila.
Nu merserăm, în adevăr, decât vro zece pași și începurăm a zări de o parte și de alta, înșirate frumos la rând, pe căpătâie la o deopotrivă depărtare, poloboace mari de stejar, groase în doage de două palmace și strânse temeinic în cercuri late și dese de fier. Pe fiecare poloboc era scris cu boia roșie veleatul și locul de unde plecase vinul: „Odobești 1855, Nicorești 1850, Chiscu-Corbului l854, Cotnari l848... Numărarăm vro cincizeci de poloboace tot cu vin vechi de viță vestită. După ce ieșirăm din departamentul poloboacelor, intrarăm în acel al gărăfilor: în firizi lungi și adânci, lăsate înadins în ziduri, una deasupra alteia, sute și mii de butelci negre, astupate cu dopuri și ceruite, stăteau cuminți la șir și cu gâturile țapene una lângă alta și una după alta; iar deasupra firizii, tot cu boia roșie era scris: Nicorești, Odobești, Cotnari, Coasta-Lupii, Chiscu-Corbului....
— îți fi înghețat de frig, zise părintele Vavila, scoțând de prin buzunările rasei și antereului un rac și trei păhăruțe: ia să vă încălziți oleacă; și luînd o butelcă de Cotnari, o destupă iute și ne turnă la fiecare; nu sfârșisem de golit paharul, și o căldură plăcută ne și învioră pănă-n vârful unghiilor; încă un pahar, și butelcă își dădu sufletul.
Călugărul voi să mai destupe una, dar îi luai racul din mână.
— Da ce vrai, cuvioase, zisei eu, ți-ai pus în gând să scoți de-aici pe corcii pe șopârla as’ de Grigoriță? Nu uita mai bine, să poruncești pentru masă și vro două butelci de Cotnari, pe lângă cele câteva de Odobești.
Făcurăm la dreapta în altă hrubă, despărțită de cea întăi tot prin o ușă de stejar ferecată cu șini late de fier,
— Da ușa asta ce rost are, părinte Vavila, aici în inima pământului? întrebai eu.
— Apoi în hruba asta ținem fruptul alb și închidem la mijloc, ca să nu prindă cumva vinurile iz de la brânza de oi.
Străbăturăm printre două șiruri alcătuite din o sumedenie de putini și fășcuțe, care cu brânza de oi, care cu de vaci, care cu unt; printre străchini smălțuite și mari pline cu smântână; pe sub un șir nesfârșit de beșici și de coșulețe de coajă de brad, pline toate cu brânza de oi și spânzurate de cârlige bătute în bolta hrubei, alăturea cu o mulțime de hârzoabe cu păstrăvi afumați, jamboane, slănini, ghiudemuri și fel de fel de păstramuri, de asemenea spânzurate pe cârlige...
Cotirăm la dreapta în hruba cu băciuii... Nu te mai pricepeai ce era acolo: burdufuri de capră pline cu undelemnuri grecești: în firi ai iarăși anume făcute, sticle tot cu undelemn, numai cât de paravans galbăn cum îi chilimbarul și limpede ca lacrima; în altă parte poloboaceie cu măsline, cu capere, cu sardele, tinichele mari cu icre negre, toate cam pe sfârșite; teancuri de cutii cu sardele și stive de luminări de spermanțetă Apollo Kerzen, învălite în hîrtie portocalie; damigene cu Tomuri albe și roșii, galoane mari cu tot soiul de rachiuri, coniacuri, lichioruri, vișinapuri, compoturi și o mulțime de alte mărunțișuri, de nu te mai ducea mintea să le însemni pe toate...
— Bine, cuvioase, da cu ce-am văzut eu în beciurile sfinției-tale, începând cu vinurile și sfârșind cu băcăliile socot că toată suflarea călugărească ar putea-o duce pan’ la a doua venire.
— Ar putea-o duce, d-le, și pană la a treia venire, dacă n-ar mai fi cele metropolii cu toți slujbașii lor mari și mici și episcopiile de asemenea; dacă n-ar mai fi ispravnici, privighitori, protopopi, primari, ba câteodată chiar perceptori; și, dacă mai pui pe deasupra pe prieteni și pe lumea care nu se mai curmă pe la sărbători și pe la zile mari, apoi înțelegi bine că un rând nu trebuie să se sfârșească și altul nou să și sosească de la Galați. Vezi dumneata câtă băcălie e aici, afară de cea care se află prin cămări, nu ne ajunge de Suntămăria Mare; noroc că mâne sosesc de la Galați chervanele mânăstirii.
— Da’ mai dați-o sfinția-voastră prin cea mămăligă cu brânză...
— N-ai grijă c-avem noi destulă lume și de-a mămăligii cu brânza dar nu știu cum, că s-a făcut obicei de vine aici tot lume subțire, nu numai din Piatra, ci și din alte părțij și, dă, cu te-miri-ce nu poți împăca asemenea lume; boieroaicele, mai ales, sunt gingașe de tot la mâncare, ș-apoi nu vin câte una-două, vin câte zece deodată.
— Apoi atunci îi greu de tot, părinte Vavila. Să împaci sfinția-ta cu de toate pe zece boieroaice gingașe deodată, îi greu, îi greu de tot.
Călugărul se irită la mine cu înțeles, zâmbi și nu zise nimic. Ieșirăm din beciurile mânăstirii, ca din niște adevărate catacombe, unde răceala ne supsese tot sângele din față și rămăsesem palizi ca niște morți; cel puțin pe Grigoriță nu-l mai cunoscui, când scăpătarăm la lumină; în loc de cap, avea’ între umeri o enormă alămâie cu păr și cu ochi, și numai vârful nasului ascuțit și vânăt mai închipuia o mică pată mohorâtă pe o întindere gălbie...
Părintele Vavila o luă prin mânăstire, iar noi apucarăm spre pădure.
Cătră sară, după ce soarele scăpată dincolo de dealuri, ne întoarserăm și no duserăm de-a dreptul în odaia unde masa era așezată și unde călugărul ne aștepta de câteva minute.
— îți fi obosiți și flămânzi, ne zise el, văzându-ne; ia poftiți!
— Flămânzi ca flămânzi, dar mai cu samă însetați, cuvioase, răspunsei eu, uitându-mă sub masă.
De astă dată erau două vase de tinichea, din care gărăfile negre își ridicau gâturile afară din gheață; ca broaștele din baltă...
Ne așezarăm la masă și începurăm a lua care de unde apucarăm... Grigoriță icre negre, eu un păstrăv, călugărul o sardea de cutie...
— De care vin poftiți, întrebă călugărul, scoțând două gărăfi de sub masă, Odobești ori Cotnari?
— Cam la grea alegere ne pui, părintele; Cotnariul, de-a fi, mai ales, din viile roznovănești...
— Tocmai de-acolo și vechi de 20 de ani mă întrerupse călugărul.
— Apoi atunci, de ne-am pune în poară cu el până la sfârșit, ne vâră sub masă: mie toarnă-mi Odobești; Cotnariului am să-i fac cinste mai la urmă.
Grigoriță întinse paharul foarte grav.
— Mie, toarnă-mi părinte, de care vrei, zise el gura plină; alegerea e pentru bicisnici.
Îi turnă lui Cotnari și mie Odobești; și, deoarece în unele privinți călugărul era de socotințile lui Grigoriță, își turnă și lui tot Cotnari.
— Bun!... Iată-mă în minoritate, zisei eu deșertând paharul. Un bicisnic și doi voinici.
Se aduse supa de clapon si, pe urmă, însuși claponul însoțit, după alegerea fiecăruia, ori de usturoi, ori de muștar.
Eu mă dădui de partea usturoiului, măcar că era usturoi de toamnă, iute, de-ți sărea căciula-n podele, când gustai; Grigoriță și călugărul se dădu de partea muștarului.
— Bine, cuvioase, observai eu, înțeleg pe Grigoriță să mânânce muștar că, dă, cea Precistă, măcar că nu e tocmai mare boieroaică, dar e totuși foarte gingașă de nas, și Grigorițâ urmează să dea mâni ochii cu dânsa; dar sfinția-ta... drept să-ți spun, nu înțeleg ca tocmai un călugăr să strice vechile canoane; canonul claponului e să fie mâncat cu usturoi.
— Da nu-ți spusei c-aici boieroaicele se țin lanț? Uite, mâni e duminică și trebuie să-nceapă a curge la călești din toate părțile; ce vrai? să-și pună lumea basmaua la nas când s-a apropia de mine?
— A!... Când s-a apropia de sfinția-ta... Ia mai umple, cuvioase, ist pahar, că mi-i al dracului de sete; usturoiul trebuie stâns.
— Și muștarul, zise Grigoriță, întinzând și el paharul. Ne turnă la amândoi, își turnă și lui, și paharele se umpleau și se deșertau cu o iuțală de necrezut... Lui Grigoriță i se înroșise nasul și începuse a i se încleie limba ca lui Glicherie.
Călugărului îi sticleau ochii ca doi cărbuni; mie... poate că și mie-mi sticleau ochii, dar nu-i vedeam; simțeam doar atâta, că-mi ard în cap ca jăraticul. Se aduse friptura, un mușchi de vițel cât toate zilele de lung și împănat cu slănină.
— Stai, Grigoriță, zisei eu, oprindu-l de a-și scoate pe farfurie; friptura are regulele ei: la friptură se țin discursuri și se închină pahare; prin urmare, n-ai să scoți friptura, până ce nu vei jura pe cinste că ai să ții un discurs, sau, cel puțin că ai să închini un pahar. N-am zis bine, cuvioase?
— Da, da, da, încuviință călugărul, însoțind cam greșit cu capul întreita sa încuviințare.
— Mă... mă... da... îngaimă Grigoriță.
— Zi pe cinste.
— Mă... mă... ne... ne... bunule.
— Zi pe cinste.
— Pe... pe... cinste.
Nimeri cu vai-nevoie o fălie de friptură și și-o scoase pe farfurie.
— Toarr...nă, po...pă, zise el întinzând paharul. Călugărul îi umplu paharul.
Dădu să beie.
— Nu, întăi discursul ș-apoi paharul, zisei eu, oprindu-l de a bea.
— Nu, zise el, îndărătnicindu-se, ma... ai întâi ooo... da și ap...poi discursul.
— Bine, iată-ți fac plăcerea; da să știi că de nu ții un discurs, măcar ca Glicherie, apoi să știi că mânânci trântealâ: ia sama c-ai jurat pe cinste.
— Ooo... da. ne... ne... bunule, izbuti să zică el în sfârșit.
Călugărul se tăvălea de râs. Scosei carnetul și cetii:
— Cugetările lui Grigoriță, celui mai bun al meu prieten, privitoare la un gard de zăbrele din Precista:
Ah!... de câte ori voit-om
Ca să-ți fac vrun chip, vrun semn...
Dar atât de lungi și dese
Sunt zăbrelele de lemn!
Cine naiba, garduri nalte
Și zrăbrele-a mai scornit...
Nu putea să lase lumea
În izlaz nețărmurit?
Peste orișicâte garduri,
Ochii sar, inima sare,
Dar ce faci când peste ele,
Vrai s-arunci o sărutare?
Cu ochi galeși măsuri gardul.
Peste el să săi îți vine:
Dar nu poți, căci dinlăuntru,
Nendurat te latr-un câne...
Noaptea vii târziu acasă.
Și-n somn ai vedenii rele...
Visezi scânduri cu ochi negri,
Câni cu dinții de zăbrele...
— Ei, ce zici, cuvioase, întrebai eu, punând carnetul în buzunar, ce zici? se potrivește?
— Al dracului, d-le, răspunse călugărul cercând a-și umple paharul, al dracului: dar nimerind cam pe buză. vinul curse jumătate pe masă și jumătate în pahar... al dracului... cinele ceala cu zăbrele și cu ochi... Ia dați paharele, încheie el întinzând garafa spre mine.
— Toarnă, cuvioase, toarnă; vezi numai de nu prea împrăștia vinul, că doar Cotnarii nu-s după casă.
— Mă... smin... smin... titule, izbucni Grigoriță deodată, mă... smin... smin... titule, dă... ooo... da-n... coace.
— Asta nu se poate; cu poșta de mâni, oda merge recomandată tocmai în fundul Precistei la casa cu no...
— Mă... te... ucid...
— Păn-atunci, ia, mai bine discursul; nu-i așa, părinte Vavila?
— Da, da, da, încuviință călugărul, însoțind iar cana greșit cu capul întreita sa încuviințare; ia dă paharul, domnule Grigoriță.
— Poo... pa, te ucid...
Grigoriță, cât era el de lung, de subțire și de slab, dar la chef era mare vărsător de sânge; totuși întinse paharul, dar cam într-o parte; călugărul nu nimeri nici el tocmai drept gura paharului și jumătate din vin curse iar pe masă.
— Apoi, cuvioase, zisei eu cam supărat, cu reguta asia eu am să mor de sete; ia adă-ncoace cea garafă.
Și voii să i-o iau din mână.
— Asta nu se poate...
Și feri garafa, trăgând-o spre dânsul... Apoi, punând-o pe masă, bătu din palme. Glicherie se înfățișă.
— Inochentie...
Și restul de „să vină-ncoace“ îl înlocui, făcând în aer și cam stâlcit cuvenitul semn de chemare cu arătătoriul fără cumpăneală al dreptei sale.
Glicherie ieși și peste câteva minute Inochentie intră.
— Cinci gărăfi de Cotnari din dreapta, poronci el scoțând două chei din buzunar și dându-le lui Inochentie; din dreapta auzit-ai?
Și Inochentie plecă iute spre îndeplinirea poroncii, înainte chiar de a mântui Vavila de făcut cu mâna trebuitoare și molatică cuvenitul semn de arătare spre o dreapta închipuită.
— Doamne, părinte Vavila, întrebai eu cam cu sfială, dar de află preacuvmșia-sa Stratonic de risipa co-i faci în vinurile mânăstirii?...
— Nu-mi pasă, chiar să afle...
Și cu arătătorul dreptei sale șterse larg în aer și cam la înălțimea nasului semnul de negare, dar numai într-o parte...
— Nu-mi pasă eu îs cămăraș... el îi... egumen... n-are treabă...
Grigoriță se muncea și nu nimerea să-și scoată pe farfurie o bucată de plăcintă în foi cu brânză și smântână, adusă și pusă pe masă chiar atunci în o tava ferbinte de aramă, curat frecată și frumos spoită.
— Mă... smin... titule, ia scoate, zise el dându-mi cuțitul și furculița lui. îi umplui farfuria cu o bucală de plăcintă moale și ferbinte de aproape sfirâia.
— Decât n-ai să mânânci, zisei eu, nedându-i cuțitul și furculița, pană nu te-i plăti de discurs.
— Da, da, da, întări călugărul; discursul, domnule Grigoriță. discursul... ai zis pe cinste.
Grigoriță rămase un minut cu capul plecat, ca într-o adâncă cugetare sau mai bine zis, într-un soi de piroțeală, apoi deodată, ca împins parcă de o putere nevăzută și ținându-se strâns de margina mesei, își desfășură in aer, drept și țapăn toată lunginea supțlre și slabă a trupului său...
— O... o... norată... adunare!... ppopă, te ucid mă... smin... titule... Pauză...
Și râdicând paharul deșert:
— Să... vă ia dra... draacul pe-amândoi...
Și tot așa de repede se trânti pe scaun precum se și sculase.
Discursul se sfârșise.
— Brava, Grigoriță! te declar cel mai mare orator din univers...
— Da... ce... crezi tu, smin...titule?
Inochentie intră cu Cotnariul, puse gărăfile pline în gheață, în locul celor deșerte și ieși.
Făcurăm plăcintei cuvenita cinste, în hatârul mai cu samă, al Cotnariului nou-sosit.
— Știi ce una cuvioase, mă hotărâi eu să zic, golind după plăcintă paharul reglementar.
— Ce? mă întrebă călugărul vrând a-mi umplea din nou paharul dar, nimerind mai degrabă buza decât gura paharului, vinul curse iarăși pe masă, mai mult de jumătate,
— Fiindc-a tocat de polunoșniță, și eu plăcinta am c-am sfârșit-o, aș socoti să ne tragem fiecare pe la casele noastre.
— Stai să... toace de utrine... nu-i așa, d-le Grigoriță?...
— Să... toaaa... ce, răspunse el mecanicește, fără să știe de ce toacă e vorba, dar totuși cu destul autoritate porocitoare în glas.
Lucrul devenea îngrijitor. Cu fel de fel de viclenii, izbutisem, nu-i vorbă, să nu țin tocmai întreg șirul paharelor și scăpasem, prin urmare, mai teafăr pană acum decât Grigoriță și călugărul; cu toate vicleniile mele însă simțeam cum îmi zvâcnesc tâmplele și-mi vâjâie urechile, iar pe Vavila, care stătea la masă în fața mea, mi se părea că deabea îl zăresc la o mare depărtare; și n-aș fi putut spune, cu temei, dacă barba lui era roșie sau neagră, dar aș fi putut spune cu încredințare că nas, cel puțin, n-avea deloc... Cu mare băgare de samă îmi puteam totuși purta limba-n gură și mintea-n cap; despre picioare nu știam nimic, deoarece nu mă urnisem de pe scaun.
Glicherie intră cu o farfurie mare încărcată cu fructe, între cari zării, mai cu samă, vestitele cireșe negre de la Pângărați.
Cine nu cunoștea cirașele negre de la Pângărați!... Mari cât nucile cele mici, albăstrii, de negre ce erau, cu pelița groasă, cu carnea tare și roșie ca de naramze, cu sâmburile numai cât lintea, de o dulceață parfumată, necunoscută altor fructe, cireșele negre de la Pângărați alcătuiau, la „secundae mensae“ (Al doilea fel la masă. lat.), deliciul rar al ospețelor boierești de la oraș, la care, din când în când, Stratonie trimetea cu mare scumpătate câte un mic coșuleț...
— Migdale și alune, nepriceputule, strigă Vavila, făcându-i semn să iasă afară; fleacuri de-aistea pentru duduci și pentru cucoane; înțeles-ai? hai, cât te văd!
Glicherie se și întoarse iute cu migdale și cu alune stricate gata.
Noroc numai că, din cele cinci sticle de Cotnari, nu se bău, cu năpaste, decât două, cel mult; căci celalalt, mulțămită măiestriei de turnat a călugărului, se vărsase pe masă.
Se auzi tocând de utrenie.
— Ei, cuvioase, mulțămim și mâni cu bine, zisei eu, sculându-mă încet și cu mare chibzuială de la masă, țânâdu-mă, bineînțeles, și de speteaza scaunului și de marginea mesei.
Grigoriță se uită împrejur, parc-ar fi căutat sau plănuit ceva; deodată, și cu o iuțală, de care nu l-aș fi crezut destoinic, față de starea în care se afla, se ridică țăpușă-n sus și, lung cum era, se răsturnă de-a dreptul pe patul ce tocmai era lângă dânsul și, pană ce să-mi dau eu samă de strategia lui, îl și auzii horăind...
Călugărul se sculă și el cu cumpăneală și cu băgare de samă și amândoi, eu și el, ne îndreptarăm spre ușă cu chibzuială, el pășind metodic ca un cocostârc pe arătură, eu... D-zeu mai știe cum.
Ne strânserăm fiecare pe la casele noastre. A doua zi, era soarele sus când mă trezii; și poate nu m-aș fi trezit așa curând, dacă o mare gălăgie, sporită de buimăceala somnului, n-ar fi străbătut de-afară pană la mine; nu-mi trecuse parcă din urechi un huruit de tunet depărtat și-mi rămăsese în trup încă întipărirea celor de pe urmă zguduiri ale patului, cu mine cu tot, ca de pe urma pământului zbuciumat de cutremur... și strigăte nedeslușite de glasuri omenești, ce se încrucișau din depărtare între ele... izbituri surde de ceva ce-ar fi căzut de sus și greu pe pămmt, cu zăngăniți de multă fierărie, umpleau lăuntrul mânăstirii.
„Chervancle. îmi fulgeră mie prin Gând... Iute îmi trăsei ceva pe mine și ieșii afară.
Era o priveliște cu adevărat homerică.
Patru cară mocănești, patru chervane, cum se zicea pe atunci, în câte șese boi fiecare, poposiseră colbăite și obosite, parcă, de drum lung, pe paveaua de lespezi late a mânăstirii; așezate pe roți înalte, cu obezile strânse puternic în șini late de Sibir ai fi zis că gem sub povoara grea și înaltă, pe care de-abia o geuiau între lărgimea lungă a coșurilor lor; iar peste cuprinsul întreg al chervanelor, erau aruncate țoluri groase și mari de cânepă, cetluite temeinic cu fârnghii lungi aduse pe deasupra și prinse cu noduri meșteșugite de carâmbii ușor încovâiați ai draghinilor. Proțapurile cu juguri de frasin săpate în solzi și cu răstele lucii de fier, căzute chiar atunci de pe gâtul obosit al boilor, zăceau și ele obosite parcă pe pământ; păcornițele colbăite atârnau pe sub perinoacele de dinapoi, aninate de osii cu cârlige de fier, iar vârtejele stăteau cuminți în chilna carului, gata parcă să sară jos, să pună umărul și să-l ridice în sus de-o roată... Boi mari de Fălciu, învăliți bine și ciolănoși umpleau ograda doi câte doi... Cu gâturile în juguri, cu ochi negri, rotunzi și mari cu frunți late și păroase, cu coarne imense și desfăcute larg în lături, târau între dânșii tânjelele cu cârceie de fier ce zângăneau cu răsunet înalt pe paveaua de lespezi a mânăstirii; argățime multă cu picioare lungi și arcuite, îmbrăcate în opinci și în ițari de lână creți, cu pepturi desfăcute, păroase și pârlite de soare, cu plete lungi și negre, ce cădeau în jos pe umere de sub pălării largi de Brașov, împodobite cu smocuri galbene de siminoc, foia în toate părțile cu pași greoi și largi printre boi și după treabă...
Iar când boii, cu pași înțelepți și târându-și între dânșii tânjelele zăngănitoare, începură a se înșira pe sub bolta de ieșire tot părechi-părechi, îndemnați de dinapoi de argățime, larma începu a scădea treptat și cu cea din urmă păreche și cu cel din urmă argat se strânse și cel din urmă zgomot.
Iar la prânz, iar Cotnari, iar Odobești, ba chiar și Nicorești; iar părintele Vavila... iar somn...
Înainte de toacă ne trezirăm din nou în zgomot de vânzoleală. Ieșii afară.
Se deseărcau chervanele. Pe corcii și pe brațe multe de argățime vin joasă se dădeau mărfurile jos din chervane... Apoi, dea- dura, în spate, pe tragle, în tărăboanțe, se îndreptau spre beciuri, spre magazii, spre hambare sau spre cămări; zahărul în poloboace sau în căpățini; balercuți și damigene cu romuri felurite, saci cu cafele de tot soiul, burdufuri de capră cu undelemnuri grecești, lăzi cu „paravans franțuzesc, cu lumânări rusești de ceară albă și galbănă, stive întregi de lumânări de spermanțetă Apollo Kerzen învălite în hîrtie portocalie, saci cu orezuri turcești cu harpacașuri sau cu grisă; cutii mari de tinichea sau de lemn cu halvale de Indirnea sau cu tahânuri; poloboacele cu măsline lădiți înguste și lungărețe cu tot soiul de strafide roșii și negre cu și fără sâmbure; saci cu migdale și cu alune; galoane mari de sticlă albe sau negre cu tot soiul de rachiuri; putini cu sardele și scrumbii în salamură, și... cine-ar mai fi putut prinde cu ochiul și cu mintea ce mai era acolo!...
Și după ce beciurile, magaziile, cămările și tainițile mânăstirii înghițiră cuprinsul întreg al chervanelor, acestea, trase și împinse cu mâni de argățime multă, își luară încet și greoi drumul către odaie; iar lăuntrul mânăstirii căzu din nou în liniștea neturburată de mai înainte... Cel mult dacă glasul părintelui Vavila mai răsărea din câte-o parte, dând cele de pe urmă porunci, sau dacă vreo cheie se mai răsucea cu scrâșniri ascuțite de fier în vreo broască sau lăcată de cetate...
Nu ne dădusem dezlipiți de priveliștea descărcării chervanelor și, prin urmare, întârzierăm și nu ne puturăm întoarce la târg în ziua aceea. Dimineața însă, a doua zi, după cafeaua cu lapte pentru noi și ceaiul obicinuit pentru părintele Vavila, plecarăm, iar părintele Vavila ne însoți până devale...
— Și unde zici c-ai adormit alaltăieri? mă întrebă Grigoriță, cum scoboram la vale pe drumul strâmt, tivit pe amândouă părțile cu iarbă înaltă.
— Ia colea, zisei eu arătând spre stânga locul unde, în adevăr, stătusem lungit și unde iarba era încă pologită.
Călugărul se uită și el spre locul arătat de mine, dar se uită și spre dreapta făcând parcă o socoteală în mintea lui...
— Și ai dormit bine în iarbă? mă întrebă el zâmbând și privindu-mă cu înțeles.
— Tun, cuvioase; și de nu mă trezea un pârdalnic de câne, aș fi dormit păn-a doua zi, ca un bursuc.
Sosirăm la poalele dealului.
— Apoi să ne vedem cu sănătate și cu voie bună, cuvioase, zisei eu dând mâna cu călugărul.
— Să mergeți sănătoși și mai poftiți!
Noi ne urmarăm drumul înainte, călugărul o luă la deal înapoi.
Iar la prânz ne găsirăm fiecare pe la casele noastre.
SFARSIT
La Pangarati
La Pangarati (continuare)
Aceasta pagina a fost accesata de 493 ori.