Autori > Victor Hugo
Lui Albrecht Durer
În vechi păduri, în care, precum o undă largă
Din negru-arin în albul mesteacăn seva-aleargă,
De câte ori, aşa e?, când străbăteai poiene,
Pal, neprivind în urmă, cu spaimele pe gene,
Gonişi, cuprins de tremur, cu pas şovăitor,
Maestre Albrecht Durer, vechi pictor gânditor!
În pânzele-ţi slăvite de-a pururea ghicim
Că-n negrele tufişuri, în ochiul tău sublim
Deşi ascunşi în umbră, tu din priviri nu pierzi,
Încopitatul faun, silvanul cu ochi verzi,
Pe Pan, cu flori la grota unde un vis ţi-îngâni,
Şi antica driadă cu frunze mari în mâini.
Pădurea pentru tine e-o hâdă lume nouă.
Vis şi-adevăr aicea se-amestecă-amândouă.
Pini visători se pleacă şi ulmi cu trunchiuri groase,
Şi crengi sucite, sute de coate monstruoase.
În vălmăşagul sumbru, bătut de-un vânt hain,
Nu-i mort deplin nimica, nimic nu-i viu deplin,
Sug ierburi mari; curg ape pe coaste, frasini deşi,
Prin mărăcini oribili şi căţăraţi măcieşi,
Picioarele lor negre cu noduri îşi zgârcesc.
Flori lungi, cu gât de lebezi, în lacuri se privesc.
Şi unde treci, spre tine, când le-ai trezit din cale,
Zeci de himere stranii cu pieptu-n solzi ca-n zale
Strângând în gheare noduri de arbore vânjos
Te ţintuiesc din peşteri cu ochiul luminos.
O vegetaţii! spirit! materie! tărie!
Vă-mbracă piele aspră sau groasă scoarţă vie!
Ca tine, prin pădure, n-am rătăcit vreodată,
Fără-a-mi simţi, maestre, făptura-nspământată,
Fără a vedea cum ierburi tresar şi-n vânt adese
De orice creangă-atârnă mari gânduri nenţelese.
Stăpânul, mare martor al faptelor ascunse,
El singur le cunoaşte prin locuri nepătrunse;
Eu am simţit, făptură de-un tainic foc vrăjită,
Cum au ca mine-un suflet şi cum la fel palpită.
Şi râd, vorbesc în umbră cu vocile scăzute,
Stejari hidoşi ce umplu păduri nestrăbătute!
20 aprilie 1837
Din negru-arin în albul mesteacăn seva-aleargă,
De câte ori, aşa e?, când străbăteai poiene,
Pal, neprivind în urmă, cu spaimele pe gene,
Gonişi, cuprins de tremur, cu pas şovăitor,
Maestre Albrecht Durer, vechi pictor gânditor!
În pânzele-ţi slăvite de-a pururea ghicim
Că-n negrele tufişuri, în ochiul tău sublim
Deşi ascunşi în umbră, tu din priviri nu pierzi,
Încopitatul faun, silvanul cu ochi verzi,
Pe Pan, cu flori la grota unde un vis ţi-îngâni,
Şi antica driadă cu frunze mari în mâini.
Pădurea pentru tine e-o hâdă lume nouă.
Vis şi-adevăr aicea se-amestecă-amândouă.
Pini visători se pleacă şi ulmi cu trunchiuri groase,
Şi crengi sucite, sute de coate monstruoase.
În vălmăşagul sumbru, bătut de-un vânt hain,
Nu-i mort deplin nimica, nimic nu-i viu deplin,
Sug ierburi mari; curg ape pe coaste, frasini deşi,
Prin mărăcini oribili şi căţăraţi măcieşi,
Picioarele lor negre cu noduri îşi zgârcesc.
Flori lungi, cu gât de lebezi, în lacuri se privesc.
Şi unde treci, spre tine, când le-ai trezit din cale,
Zeci de himere stranii cu pieptu-n solzi ca-n zale
Strângând în gheare noduri de arbore vânjos
Te ţintuiesc din peşteri cu ochiul luminos.
O vegetaţii! spirit! materie! tărie!
Vă-mbracă piele aspră sau groasă scoarţă vie!
Ca tine, prin pădure, n-am rătăcit vreodată,
Fără-a-mi simţi, maestre, făptura-nspământată,
Fără a vedea cum ierburi tresar şi-n vânt adese
De orice creangă-atârnă mari gânduri nenţelese.
Stăpânul, mare martor al faptelor ascunse,
El singur le cunoaşte prin locuri nepătrunse;
Eu am simţit, făptură de-un tainic foc vrăjită,
Cum au ca mine-un suflet şi cum la fel palpită.
Şi râd, vorbesc în umbră cu vocile scăzute,
Stejari hidoşi ce umplu păduri nestrăbătute!
20 aprilie 1837
Lui Albrecht Durer
Aceasta pagina a fost accesata de 631 ori.