Autori > Nicolae Iorga
Eugen Lovinescu - Evolutia poeziei dramatice inainte de razboi - Nicolae Iorga
Voind sa rezumam opera dramatica a lui Alecsandri - spunem: Fantana Blanduziei; a lui Caragiale: Scrisoarea pierduta; a lui Hasdeu: Razvan si Vidra; a lui Davila: Vlaicu-Voda; a lui Ronetti Roman: Manasse; a lui Victor Eftimiu: Insir-te Margaritare; a lui Mihail Sorbul: Patima rosie; a lui Caton Theodorian: Buujorestii; a lui A. de Herz: Paianjenul; a lui Octavian Goga: Domnul notar; a lui Delavrancea: Apus de soare; a lui G. Diamandy: Chemarea codrului; a lui D. Anghel: Cometa; a lui Al. Florescy: Sanda, si asa mai departe. Mai sobri, unii dintre scriitori si-au concentrat si sleit chiar ei fortele creatiei intr-o singura piesa (Razvan si Vidra, Vlaicu-Voda, Manasse); mai numeroase, operele celorlalti au fost cernute de sita timpului si reduse la unitatea cea mai expresiva. Posteritatea retine putin din munca fiecaruia si e o fericire cand insusi scriitorul i-a prevenit judicios selectia ... Anul acesta Nicolae Iorga a sarbatorit a patruzecea piesa a sa. Cand ar vrea cineva sa-i rezume activitatea dramatica printr-un singur titlu - cred ca nu i-ar veni nimanui in minte nici unul. Care e piesa sa reprezentativa? sau - largind chestiunea - care e epoca sa reprezentativa? N-ar putea nimeni raspunde. Reprezentativa e totalitatea unei imense activitati si mai ales personalitatea lui dinamica, animatoare. Amestecati in toate problemele timpului, traind din plina actualitate, ramificati in toate dezbaterile publice, rascolind, insufletind, terorizand, biciuind atentia pana la obsesie, cu antene intinse in toate domeniile cugetarii oemenesti, acest fel de oameni sunt, in adevar, rari si constituie un patriomoniu national folosit in orice moment actual. Risipiti in toate directiile posibile, multilaterali, prodigiosi, framantati in toate discutiile, indispensabili oriunde, ei se imprastie apoi in fum si vant, devenind un nume, un renume, dar nu si o opera vie, adica citita, prezenta in constiinta posteritatii, limitata si expresiva ... Prodigioasa in toate domeniile, dincolo de masurile omenesti, chiar si in cadrele literaturii dramatice, activitatea, dealtfel, incidentala si secundara in totalul restului, este inca excesiva si depaseste pe cea a tuturor celorlalti dramaturgi launloc. Din nefericire, ea n-a patruns inca nici pana acum in constiinta publica. Actuala in toate convulsiunile culturale,sociale, politice, la Academie, la Universitate, in Parlament, in toate forurile vietii publice, in tara si in strainatate, prezenta de un sfert de veac, anuala sau bianuala a marelui animator pe scena Teatrului National n-a fost niciodata actuala. Schema reprezentarii pieselor sale se poate reduce astfel: multa vreme lucrarile dramaturgului nu s-au reprezentat deloc, asa ca Stefan cel Mare sau MIhai Vitezul au inviat sau au murit prin diferite foi culturale sau chiar in brosuri necitite, ca orice teatru nejucat (Invierea lui Stefan cel Mare, in Neamul romanesc, 1911; Mihai-Viteazul, schita de poem dramatic; Constantin Brancoveanu, 1914; Cantemir batranul, 1920; Un domn pribeag, poem dramatic in Neamul literar, 1912 - dar republicat in 1920, - si chiar jucat etc., etc.). Mai tarziu, dupa razboi, odata ci cresterea personalitatii lui politice, Teatrul National a inceput sa-i joace cate o piesa pe an in conditii insuficiente: la inceput de stagiune sau la sfarsit, fara nici o grija de montare si cu rolurile nestiute; fiecare reprezentare nu insemna decat indeplinirea unei simple formalitati. Cu timpul reprezentatiile s-au inmultit si imbunatatit, dar cu un ritual neschimbat: o premiera rasunatoare in prezenta tuturor notabilitatilor vietii politice si culturale - a doua zi o presa - multa vreme ostila - azi conventional elogioasa in a recunoaste "domnului profesor" cele mai eminente calitati dramatice; la a doua reprezentatie jumatate de sala e goala, la a treia sau a cincea aproape nimeni, incheind, astfel, cariera piesei, oricare si oricum ar fi fost ea. Paralel cu aceste reprezentatii oficiale, tribut al recunstintei publice pentru marile merite culturale ale carturarului, productia sa fiind prea abundenta, "domnul profesor" si-a creat un fel de teatru personal ("Teatrul ligii culturale"), cu elemente adunate de oriunde, elevi si probisti, cu care si-a reprezentat in conditiuni inacceptabile o serie de piese sociale cu tendinte moralizatoare. Toate acestea sunt spuse pentru a arata insuficienta de informatie a criticului in studiul amanuntit al prodigioasei activitati dramatice a unui autor, care scrie cinci acte in versuri in cateva zile, cand nu le dicteaza stenografului in cateva ceasuri. Recuzandu-ma asupra unora din ele, necunoscute inca, ma voi margini mai mult la indicatii generale asupra naturii literaturii dramatice a scriitorului. De la un carturar cu cunostinte istorice atat de vaste, zguduit si de un mare suflu pasional, nu se putea sa nu avem scene puternice, emotive sau numai pitoresti, din istoria trecutului nostru: dramatice sunt, de pilda, unele scene din actul al IV-lea si al V-lea din Un domn pribeag (scris in 1912, dar jucat in 1921) in care e evocata dureroasa poveste a lui Stefanita, fiul lui Petre Schiopul, ce tanjeste intr-o scoala de iezuiti la Innsbruck; darz este evocata figura lui Tudor (Tudor Vladimirescu, 1921 si 1923), mai ales in tablourile 4 si 5, in linii simple, energetice; patetic e sfarsitul actului al III-lea din Doamna lui Ieremia (1923), unde Movilestii pribegi si cersetori se adapostesc necunoscuti la hramul manastirii Sucevita. Dealtfel, aceasta e, poate, piesa cea mai bine construita a scriitorului, iar figura Doamnei lui Ieremia, virila, energica, naprasnica, intra in galeria femeilor politice si ambitioase ale istoriei noastre (Doamna Chiajna, Doamna Clara, Vidra, Ringala etc); scene pitoresti sunt in Fratele pagan, care nici nu stiu daca s-a publicat dar pe care l-am vazut alaturi de entuziasmul dlui I. Al. Bratescu-Voinesti; chiar si in cele cinci acte ale lui Isus (1925), tabloul al patrulea, in care Iuda ispiteste pe Maria asupra locului unde se afla Mantuitorul, in clipa cand i se aude glasul rostind "fericirile" dinaintea multimii prosternate e strabatutua de un fior mistic...
Cu toata risipa de mare poezie, cu un dar de evocare si cu un suflu patriotic neindoioase, fara sa mai vorbim de cunoasterea cadrului istoric, nici una din aceste piese nu are consistenta unei constructii trainice. Pentur formularea acestei concluzii nici nu e nevoie sa mai pomenim de actul Moartea lui Dante (1922), in care Dante se arata mai mic decat cei ce-l surghiunisera, sau de poemul dramatic intr-un act Mesterul Manole (1925), simplu dialog intre Neagoe si Despina, in care semnificatia e redusa la respectul traditiei si a continuitatii istorice; iar jertffa sangelui e inlocuita cu sacrificiul giuvaierelor crailor sarbesti facut de Doamna Milita; sau de actul Razbunarea lui Moliere (1922), sau Francesco de Assisi, Cleopatra si de atatea altele. Judecata ramane globala pentru cele mai bune piese istorice ale acestui teatru, scrise cu o iuteala neinchipuita, cu o lipsa de arhitectonica uluitoare, simple improvizatii ale unei incadescente, admirabila privita in sine, insuficienta insa creatiei pentru a deveni si arta.
Dra daca in tot acest teatru subzista inca un suflu, turnat, ce-i drpetul, intr-o stilistica foarte aproximativ versificata, si mai suzista o putere de evocare patetica sau pitoreasca, oricat ar fi de risipita intr-o pulbere de secene venite torential, fara axa unei idei centrale si fara organizatie, - activitatea dramatica a scriitorului mai are si alta latura, ce nu rezista celei mai indulgente aprecieri critice. Moralismul teoretic de la vechiul Samanator, reluat cu succes si inactualitate dupa treizeci de ani in Cuget clar, se manifesta pragmatic si intr-o prea bogata literatura dramatica. Scriitorul ne vrea binele si lupta pentur bunele moravuri, biciuind pe cele rele; dar daca ar mai fi vreodata nevoia de a face dovada ineficientei artistice a tendintelor moralizatoare in arta, nimeni n-ar face-o mai luminoasa decat teatrul social si moral al lui Nicolae Iorga. Din cele trei acte ale piesei Omul care ne trebuie (1923) aflam cum se cuvine sa se stabileasca apropierea intre boieri si tarani in urma exproprierii; preotii si invatatorii sunt indemnati sa vada mai mult de biserica si de scoala decat de politica si cooperative; in Sarmala, amicul poporului (1923) gasim o satura impotriva demagogiei, in Lume bine crescuta (1924) gasim o satira impotriva societatii frantuzite, pe care scriitorul o corecteaza, facand pe Ella Ropotan sa renunte la varul Bob Candescu, produs al saloanelor, pentru a se marita cu studentul sarac Irmilic; in Fatalitatea invinsa (1923) dramaturgul da speranta oropsitilor ereditatii de a o putea infrange prin focul purificator al dragostei; dupa cum taica-su rupsese legea fatalitatii prin iubirea Mariei, Pavel Banila o va rupe multumita Veronicai: dragostea invinge fatalitatea! In Imbogatiti de razboi (1924) asistam la ascensiunea sociala a unui plutonier, care, la urma, ruinat, se pune pe lucru cinstit, asa cum trebuie sa faca tot romanul pentru ca Romania sa prospere; in Pretentiosii (1925) unt anar razes, Rudi Verdes, isi toaca averea in sanul unei societati dezorientate si fanfaroane; cand se convinge de goliciunea lumii in care intrase, se intoarce ruinat la razesia lui, scapat totusi de ruina de Catinel, fata de tara ce-l iubea.
Numai rezumatul acestor piese morale ne da ideea de ce poate fi tratarea lor; ele se incadreaza in epoca de nediferentiere a literaturii de acum trei sferturi de veac, din faza tineretii lui Vasile Alecsandri, a Coanei Chirita si a Lipitorilor satului.
Eugen Lovinescu - Evolutia poeziei dramatice inainte de razboi - Nicolae Iorga
Eugen Lovinescu - Memorialistica - Nicolae Iorga
Aceasta pagina a fost accesata de 860 ori.