Autori > Stefan Iosif


Lui Eminescu




O, Doamne, câtă vreme rămasă înapoi!
Unde ești tu acuma și unde suntem noi,
Nevârstnicii romantici, sentimentali de-ieri,
Care plângeam cu tine și-a tale mari dureri
Ni le-nsușeam, asemeni acelor neofiți,
Ce se visau aieve pe cruce răstigniți
Și resimțeau tot chinul, batjocora și-amarul,
Ce le-ndurase-odată și Christ urcând Calvarul? ...

Sunt ani de-atunci… și astăzi nevârstnicii de ieri
Au încercat ei înșiși cumplitele dureri,
Au suferit și dânșii și-au plâns cu-adevărat,
Ca tine, nopți de trudă adesea au vegheat,
Slujind plini de credință divinului tău cult,
Și cine știe dacă n-au suferit mai mult,
Lipsiți de-aripa largă a geniului tău…

Azi când plutești dincolo de bine și de rău,
Când nu mai simți pe frunte cununa grea de spini,
Pătrunși de pietate, ca niște pelerini,
Ți-aducem ție altă cunună mai bogată –
Căci sunt și flori pe lume ce nu mor niciodată!...

Ce pelerini cucernici, trudiți de lungul drum,
Ne ridicăm privirea spre tine și acum
Abia ne dăm noi seamă ce sfânt și mare ești:
Ce sus, tot mai puternic, mai mândru străjuiești
Umplând tot orizontul cu raza ta cea clară,
Întocmai cum în zare luceafărul de sară
Pe cerul gol de stele răsare timpuriu…
Ca-n zori tot el să steie aprins cel mai târziu…





Lui Eminescu


Aceasta pagina a fost accesata de 100 ori.