Autori > Stefan Iosif


Doi voinici




Turci, tatari, razboi si ciuma
Bintuie in tara toata,
E o vreme blestemata.
Trece un voinic calare,
innoptat pe drumul mare...

Morti de spaima, arsi de sete,
Zboara cal si luptator.
Puturile-s otravite,
Peste tarini pustiite
Pasari mari de prada, cete,
Trec si tipa speriete
si s-abat departe-n zbor...

Muntii se scufunda-n zare,
Drumul nu se mai zareste...
Calul, pas cu pas, slabeste,
Pas cu pas se poticneste
      si tresare.
Iar singuratatea creste.
Tot mai inspaimintatoare.

Ah, si-n linistea de moarte
Se aude-un glas, pierdut,
Parca vine de departe...
Cine ar putea sa fie
La o vreme-asa tirzie?
Poate i s-o fi parut...
Sta, asculta, vrea sa vaza...
Calul sforaie... o groaza
Fara margini inclesteaza
      Pe voinic...

Nu mai vrea acum sa stie
Nici de drum, nici de nimic...
Aiurit, intoarce calul,
Scapara schintei si sar
      Sub copite...
Peste ripe si ponoare,
Cal si calaret dispar...

      Neagra zare
      ii inghite...

Glasul insa creste, rar,
Se aude tot mai bine...
      Vine...

- Aolica, ce pacate !
Turci au dat, tatari au dat,
S-au inchis crismele-n sat;
S-au inchis crismele toate,
si eu tot m-am imbatat !
Nici de turc, nici de tatar
N-am avut si n-am habar !

E un biet crestin cuminte,
      A baut,
      A petrecut
si tot cinta inainte :
      - Aolica, ce pacat !
      Turci au dat...

si se pierde-n departari,
incurcind doua carari...




Doi voinici


Aceasta pagina a fost accesata de 94 ori.