Autori > Stefan Iosif


Dar soarele coboara-n asfintit




Dar soarele coboara-n asfintit,
Din vai cresc neguri cenusii,
Navala dau pe culmi in sus,
si clopotele-au amutit.
Pe ginduri dus,
Calugarul descult a-nchis
Stravechiul paraclis,
si intra in chilia-i de sihastru.

Dar negurile cresc, mereu intind
Zabranicul lor lung, intunecat...
Pe rind s-aprind
Facliile vazduhului albastru,
Luceafarul scinteielor rasare,
si luminite licaresc prin sat...
Departe, orga surda a padurii,
Cu mii de soapte, taine de izvoare,
Rasuna-ncet, rasuna lin,
Pe urma tace...

O, ceas divin !

Acum incepe mindrul parastas
in templul vesnic al naturii...
Sus, peste lumea adormita, muta.
Potir de-argint in mina nevazuta
A ingerului purtator de pace,
Se-nalt luna dintre brazi...

Gigantic preot in odajdii sfinte,
Straluce Caraimanul solitar...

Si tu, pierdut, o, suflet, in extaz.
Cazi in genunchi...




Dar soarele coboara-n asfintit


Aceasta pagina a fost accesata de 113 ori.