Autori > Stefan Iosif


Legenda funigeilor - Actul 01




Poem dramatic in 3 acte


ACTUL I

    Interiorul unui castel vechi cu bolți īntretăiate. Fundul scenei se deschide pe o terasă largă, lăsīnd să se vadă un parc cu arbori seculari. Printre arbori se străvede un lac. Lumina se schimbă treptat, cu mersul norilor, care trec īn forme fantastice pe fundul cerului coprins īn deschizătura terasei. Supt bolta terasei e un război de țesut, la care stă Runa pe gīnduri. Intră Rilda. Īn răstimpuri se aud sunete de goarne și clopote.

Rilda

    Tot stai pe gīnduri, Runa?

Runa

    Ah, mamă, dragă mamă,
    Același glas de surle
    Care răsună-ntRuna,
    Și clopotele-n turle
    Ce bat și-ntRuna cheamă,
    Nu poți s-arunci o vrajă
    Să tacă, dragă mamă?

Rilda

    O, pune gurii tale strajă.
    Vezi, firele se-ncurcă,
    Nu pot să țes o floare;
    Spetezele cīnd urcă
    Și cad, așa īmi pare
    Că sună a pustiu,
    Ca bulgări de țărīnă
    Ce cad peste-un sicriu.
    Ce harnică,.ții minte,
    Era această mīnă,
    Și ochii ce cuminte
    Știau ca să īncheie
    Pe tortul alb de līnă
    Frumoase curcubeie.
    Dar azi știu doar să plīngă,
    Iar dreapta iscusită
    Desface și distramă
    Ce face mīna stīngă.
    N-o fi o vrajă, mamă?…

Rilda

    Copila mea iubită,
    De vrajă nu mai spune!
    Pe cer nu-s semne bune:
    Nu vezi tu negri nouri
    Cum se adună-n bande
    Īnchipuind armate
    Ce-aleargă și se-nfruntă
    Cu flamuri ridicate?…

Runa

    Mai ieri erau ghirlande
    īnchipuind alaiul
    Unei serbări de nuntă…
    Schimbau din oră-n oră,
    Din clipă-n clipă straiul,
    Se risipeau și iară
    Se-ngemănau īn horă
    Ca umbre plutitoare,
    Ca-nchipuiri de spume,

    Păn’ ce intrau pe-ncetul,
    Ca pe-un portal, īn soare…
    Ce-s semnele acestea, mamă?

Rilda

    Au toate rost pe lume
    Și toate-și au secretul,
    Sīnt semne ce nu mint,
    Și firele de-argint
    Din plete, la bătrīni,
    Și liniile scrise
    Īn palma unei mīni,
    Și semnele din vise
    Și frunțile-ncrețite,
    Și-o dungă supt pleoape,
    Și nourii pe cer,
    Sunt toate-nvăluite
    De un fatal mister
    De care nimeni, nimeni nu poate ca să scape!

Runa

    Atunci, ce-i scris pe cer?
    Citește, ce vreau norii
    Ce-aleargă și s-adună,
    De ce mă prind fiorii
    Cīnd clopotele sună?

Rilda

    (cătīnd spre cer)

    Īn clopote-i furtună!

    Vroiam să nu-ți răspund,
    Dar clopotul mă-ndeamnă
    Nimic să nu-ți ascund…
    Ascultă, dragă Rună!
    Vezi, mamă, pe supt norul
    Ce-nchipuie-o arcadă,
    Pe-un nor de-argint cum trece,
    Urmat de-o cavalcadă,

    Pe stepele senine
    Un călăreț sălbatec

    Cu fulgere pe cască,
    Prăpăstios cum vine
    Gonind spre casa noastră,
    Cum prinde să descrească
    īntinderea albastră

    Și ochiul meu īncearcă
    Īn van să-l recunoască,
    Deși-l cunoaște parcă…

Runa

    Ah, mamă, cine-i oare norul?
    N-o fi chiar Hunar, călătorul,
    Străinul ce-a sosit aseară
    Supt adăpostul casei noastre?
    Avea și el pe cască fulgere albastre,
    Și calul lui tot alb era

    Cīnd a intrat īn curte, supt arcadă,
    Urmat de cavalcadă.

Rilda

    Se poate… Dar acum
    Se farmă norul.

    Dispare călătorul.
    Īnvăluită-n fum
    Se stinge cavalcada,
    Se năruie arcada,
    Și, alb ca zăpada,

    Se face-acuma un castel
    Și-un lac albastru līngă el,
    Cu palmieri cu umbrele rotunde,
    Cu nuferi albi ce dorm pe unde:
    Castelu-i nalt, cu arcuite geamuri,

    Iar colo-n fund, supt un umbriș de ramur
    Se vede īnăuntru, pe fereastră,
    O fată blondă care țese-ntRuna.

Runa

    O, mamă, parcă-i casa noastră!

Rilda

    O vezi și tu ca mine, Runa?
    O vezi cum țese?
    Cum stativele urcă și coboară
    Și cum suveica-n mīni dibace zboară?
    Cum firele de borangic alese
    Vin unul cīte unul să se-nșire
    Și se prefac
    Paianjeniș subțire
    Ca pentru-o cămașă de mire?

Runa

    Văd, mamă, văd!

Rilda

    Dispar acum și palmieri și lac
    Și nuferii, īn unde;

    Castelu-ncepe-ncet să se cufunde;
    Dispare pīn‘ la geam, treptat, treptat,
    Și fata cea bălaie ce țese nencetat
    La mīndra ei cămaș㠗
    Un fulger de lumină o īnfașă
    Și-o văd, o văd acuma bine:
    Ah, cum mai seamănă cu tine,
Runa!

Runa

    O văd și eu, mă văd ca-ntr-o oglindă.

Rilda
    (cu spaimă)

    Tăria parcă stă să se aprindă!
    Străbate ca un bici albastru cerul…
    Vezi largile zigzaguri…

    Și steaguri după steaguri…
    Și iată iar armatele-n șiraguri,
    Cum dau năvală,

    Cu caii-nnebuniți de-nvălmășeală,

    Și iată iarăși cavalerul Pe calu-i de zăpadă, Urmat de-nfricoșata cavalcadă.

Runa

    E Hunar, mamă, cavalerul! Īi văd cum m-am văzut pe mine!

Rilda

    Acum s-a-ntunecat tot cerul Și nu mai văd nimic, dar, iată, Perdeaua mare de-ntuneric Se-nlătură deodată

    Și se deschide-acolo, sus,
    Un luminiș feeric,
    O pajiște pe care doarme dus
    Un om cu fața-n jos căzută,
    Și unde ochii-mi port

    Nu știu s-aleg de-s flori sau sīnge,
    Că fața nu i-o văd și iarăși nu-nțeleg
    De ce īmi vine parc-a plīnge?
    Și inima īmi spune
    Că omul care doarme-i Landor,
    E fratele tău, Landor!

Runa

    Vai, mamă, nu sunt semne bune!
    Ce rost să aibă oare toate-aceste?

Rilda

    E Landor, fratele tău Landor este!
    Și-acum pricep…
    Ascultă, dragă Rună
    Știi că din țara-ntreagă se adună
    Toți tinerii să plece la război,
    Că Landor și cu Hunar, amīndoi,
    Se duc și ei să lupte pentru țară…
    De-aceea norii care ard īn pară
    Īntruchipeaz-o bătălie mare.
    Frumosul cavaler, pe cīt se pare,
    E Hunar care teafăr o să scape…

    Castelul īnsă ce-l vedeam
    Pe marginea acelei ape,
    Și fata ce țesea la geam?

Rilda

    Chiar tu ești, Runa mea iubită!

Runa

    Și-acel ce doarme dus
    Pe pajiștea-nflorită?

Rilda

    E fratele tău Landor, cum ți-am spus!

Runa

    Și ce-nsemnează aceste toate, mamă?
    De ce mă prind fiori și mi-este teamă?

Rilda

    Nu cunoști tu, Rună, dragă Rună,
    Basmul cu cămașa fermecată,
    Īn trei nopți țesută de o fată,
    Īn trei nopți la razele de lună?

    Albe mīini curate de fecioară
    Albe fire trebuie să țeasă
    Celui drag cămașă de mătasă,
    Dacă vrea ca-n luptă să nu moară…

    Albe zile trei, īntregi, de-a rīndul,
    Alb ca tortul alb să-i fie gīndul,
    Albe mīnile și nepătate
    Ca veșmīntul Maicei Preacurate…

    Albe razele de-argint cīnd plouă
    Tortul alb să-l ia ca pe-o plămadă

    Și s-amestece cīntīnd, īn două,

    Aluatul alb ca o zăpadă.

    Alb-așa ca cine-o fi s-o poarte
    Nici cuțit, nici glonte să-l atingă,
    Īn război de-a pururea să-nvingă
    Și să fie ocolit de moarte!

Runa

    (care a ascultat, ca īntr-un extaz, se ridică și, īntinzīnd mīnile spre icoana Preacuratei, cade-n genunchi)

    Cum e nimbul alb ce-ți īmpresoară
    Fruntea ta, așa de alb mi-e gīndul!

    Nu trei nopți, ci ani īntregi de-a rīndul
    Eu aș țese, numai să nu moară!

    Clopote și surle pot să sune,
    Moartea poate la ferești să bată,
    Eu ursitei mele m-oi supune,

    Ca să țes cămașa fermecată.

    Aluatul alb ca o zăpadă
    L-oi lua cīnd albe raze plouă,
    L-oi lua cu mīnile-amīndouă
    Să-l amestec ca pe o plămadă.

    Alb-așa voi țese-o ca s-o poarte
    Fratele meu drag īn bătălie,
    Ca de moarte teamă să nu-i fie,
    Ci să fie el stăpīn pe moarte!

Rilda

    Dar știi tu ce blestem amar
    Au razele de lună,
    Pe fata ce-a păcătuit
    Cum ele se răzbună,

    Cīnd altuia i-a dat īn dar
    Cămașa făr‘ de moarte,
    De moarte-n luptă biruit
    Acel menit s-o poarte?

    Blestemul cade-asupra ta,
    Să țeși viața-ntreagă,

    Din munca fără de temei
    Nimic să nu s-aleagă,
    Să se destrame tortul tău
    Și fir cu fir să zboare,
    Să zboare albii funigei
    Īn cete călătoare;

    Să se destrame tot ce faci,
    Să-ți scape de supt mīni,
    Să se anine de copaci,
    De cumpeni de fīntīni,

    Să treacă repezi la răscruci,
    Pe stoguri să se lase,
    Să se anine sus, pe cruci,
    Pe streșine de case,

    Dar nici acolo să nu stea,
    Și vīntul să le-alunge,
    Să spuie de osīnda grea
    Oriunde or ajunge.
    S-alerge, fără de noroc,
    Fir după fir, tot tortul,
    Pīn‘ vor găsi īn care loc
    Neīngropat stă mortul.

    Și precum țes fulgi după fulgi
    O pīnză de zăpadă,
    Să se adune ca un giulgi
    Și-asupra lui să cadă,

    Iar fata ce-a păcătuit
    Să țeasă-n veci, nebună… -
    Acesta-i blestemul cumplit
    Al razelor de lună!

Runa

    (a ascultat īn genunchi, și īntorcīndu-se din nou către icoană)

    Alb ca nimbul care-ți īmpresoară
    Fruntea ta, așa de alb mi-e gīndul:

    Nu trei nopți, ci ani īntregi de-a rīndul
    Eu aș țese, numai să nu moară!





Legenda funigeilor - Actul 01


Aceasta pagina a fost accesata de 100 ori.