Autori > Stefan Iosif
Legenda funigeilor - Actul 01
Poem dramatic in 3 acte
ACTUL I
Interiorul unui castel vechi cu bolți întretăiate. Fundul scenei se deschide pe o terasă largă, lăsînd să se vadă un parc cu arbori seculari. Printre arbori se străvede un lac. Lumina se schimbă treptat, cu mersul norilor, care trec în forme fantastice pe fundul cerului coprins în deschizătura terasei. Supt bolta terasei e un război de țesut, la care stă Runa pe gînduri. Intră Rilda. În răstimpuri se aud sunete de goarne și clopote.
Rilda
Tot stai pe gînduri, Runa?
Runa
Ah, mamă, dragă mamă,
Același glas de surle
Care răsună-ntRuna,
Și clopotele-n turle
Ce bat și-ntRuna cheamă,
Nu poți s-arunci o vrajă
Să tacă, dragă mamă?
Rilda
O, pune gurii tale strajă.
Vezi, firele se-ncurcă,
Nu pot să țes o floare;
Spetezele cînd urcă
Și cad, așa îmi pare
Că sună a pustiu,
Ca bulgări de țărînă
Ce cad peste-un sicriu.
Ce harnică,.ții minte,
Era această mînă,
Și ochii ce cuminte
Știau ca să încheie
Pe tortul alb de lînă
Frumoase curcubeie.
Dar azi știu doar să plîngă,
Iar dreapta iscusită
Desface și distramă
Ce face mîna stîngă.
N-o fi o vrajă, mamă?…
Rilda
Copila mea iubită,
De vrajă nu mai spune!
Pe cer nu-s semne bune:
Nu vezi tu negri nouri
Cum se adună-n bande
Închipuind armate
Ce-aleargă și se-nfruntă
Cu flamuri ridicate?…
Runa
Mai ieri erau ghirlande
închipuind alaiul
Unei serbări de nuntă…
Schimbau din oră-n oră,
Din clipă-n clipă straiul,
Se risipeau și iară
Se-ngemănau în horă
Ca umbre plutitoare,
Ca-nchipuiri de spume,
Păn’ ce intrau pe-ncetul,
Ca pe-un portal, în soare…
Ce-s semnele acestea, mamă?
Rilda
Au toate rost pe lume
Și toate-și au secretul,
Sînt semne ce nu mint,
Și firele de-argint
Din plete, la bătrîni,
Și liniile scrise
În palma unei mîni,
Și semnele din vise
Și frunțile-ncrețite,
Și-o dungă supt pleoape,
Și nourii pe cer,
Sunt toate-nvăluite
De un fatal mister
De care nimeni, nimeni nu poate ca să scape!
Runa
Atunci, ce-i scris pe cer?
Citește, ce vreau norii
Ce-aleargă și s-adună,
De ce mă prind fiorii
Cînd clopotele sună?
Rilda
(cătînd spre cer)
În clopote-i furtună!
Vroiam să nu-ți răspund,
Dar clopotul mă-ndeamnă
Nimic să nu-ți ascund…
Ascultă, dragă Rună!
Vezi, mamă, pe supt norul
Ce-nchipuie-o arcadă,
Pe-un nor de-argint cum trece,
Urmat de-o cavalcadă,
Pe stepele senine
Un călăreț sălbatec
Cu fulgere pe cască,
Prăpăstios cum vine
Gonind spre casa noastră,
Cum prinde să descrească
întinderea albastră
Și ochiul meu încearcă
În van să-l recunoască,
Deși-l cunoaște parcă…
Runa
Ah, mamă, cine-i oare norul?
N-o fi chiar Hunar, călătorul,
Străinul ce-a sosit aseară
Supt adăpostul casei noastre?
Avea și el pe cască fulgere albastre,
Și calul lui tot alb era
Cînd a intrat în curte, supt arcadă,
Urmat de cavalcadă.
Rilda
Se poate… Dar acum
Se farmă norul.
Dispare călătorul.
Învăluită-n fum
Se stinge cavalcada,
Se năruie arcada,
Și, alb ca zăpada,
Se face-acuma un castel
Și-un lac albastru lîngă el,
Cu palmieri cu umbrele rotunde,
Cu nuferi albi ce dorm pe unde:
Castelu-i nalt, cu arcuite geamuri,
Iar colo-n fund, supt un umbriș de ramur
Se vede înăuntru, pe fereastră,
O fată blondă care țese-ntRuna.
Runa
O, mamă, parcă-i casa noastră!
Rilda
O vezi și tu ca mine, Runa?
O vezi cum țese?
Cum stativele urcă și coboară
Și cum suveica-n mîni dibace zboară?
Cum firele de borangic alese
Vin unul cîte unul să se-nșire
Și se prefac
Paianjeniș subțire
Ca pentru-o cămașă de mire?
Runa
Văd, mamă, văd!
Rilda
Dispar acum și palmieri și lac
Și nuferii, în unde;
Castelu-ncepe-ncet să se cufunde;
Dispare pîn‘ la geam, treptat, treptat,
Și fata cea bălaie ce țese nencetat
La mîndra ei cămașă —
Un fulger de lumină o înfașă
Și-o văd, o văd acuma bine:
Ah, cum mai seamănă cu tine,
Runa!
Runa
O văd și eu, mă văd ca-ntr-o oglindă.
Rilda
(cu spaimă)
Tăria parcă stă să se aprindă!
Străbate ca un bici albastru cerul…
Vezi largile zigzaguri…
Și steaguri după steaguri…
Și iată iar armatele-n șiraguri,
Cum dau năvală,
Cu caii-nnebuniți de-nvălmășeală,
Și iată iarăși cavalerul Pe calu-i de zăpadă, Urmat de-nfricoșata cavalcadă.
Runa
E Hunar, mamă, cavalerul! Îi văd cum m-am văzut pe mine!
Rilda
Acum s-a-ntunecat tot cerul Și nu mai văd nimic, dar, iată, Perdeaua mare de-ntuneric Se-nlătură deodată
Și se deschide-acolo, sus,
Un luminiș feeric,
O pajiște pe care doarme dus
Un om cu fața-n jos căzută,
Și unde ochii-mi port
Nu știu s-aleg de-s flori sau sînge,
Că fața nu i-o văd și iarăși nu-nțeleg
De ce îmi vine parc-a plînge?
Și inima îmi spune
Că omul care doarme-i Landor,
E fratele tău, Landor!
Runa
Vai, mamă, nu sunt semne bune!
Ce rost să aibă oare toate-aceste?
Rilda
E Landor, fratele tău Landor este!
Și-acum pricep…
Ascultă, dragă Rună
Știi că din țara-ntreagă se adună
Toți tinerii să plece la război,
Că Landor și cu Hunar, amîndoi,
Se duc și ei să lupte pentru țară…
De-aceea norii care ard în pară
Întruchipeaz-o bătălie mare.
Frumosul cavaler, pe cît se pare,
E Hunar care teafăr o să scape…
Castelul însă ce-l vedeam
Pe marginea acelei ape,
Și fata ce țesea la geam?
Rilda
Chiar tu ești, Runa mea iubită!
Runa
Și-acel ce doarme dus
Pe pajiștea-nflorită?
Rilda
E fratele tău Landor, cum ți-am spus!
Runa
Și ce-nsemnează aceste toate, mamă?
De ce mă prind fiori și mi-este teamă?
Rilda
Nu cunoști tu, Rună, dragă Rună,
Basmul cu cămașa fermecată,
În trei nopți țesută de o fată,
În trei nopți la razele de lună?
Albe mîini curate de fecioară
Albe fire trebuie să țeasă
Celui drag cămașă de mătasă,
Dacă vrea ca-n luptă să nu moară…
Albe zile trei, întregi, de-a rîndul,
Alb ca tortul alb să-i fie gîndul,
Albe mînile și nepătate
Ca veșmîntul Maicei Preacurate…
Albe razele de-argint cînd plouă
Tortul alb să-l ia ca pe-o plămadă
Și s-amestece cîntînd, în două,
Aluatul alb ca o zăpadă.
Alb-așa ca cine-o fi s-o poarte
Nici cuțit, nici glonte să-l atingă,
În război de-a pururea să-nvingă
Și să fie ocolit de moarte!
Runa
(care a ascultat, ca într-un extaz, se ridică și, întinzînd mînile spre icoana Preacuratei, cade-n genunchi)
Cum e nimbul alb ce-ți împresoară
Fruntea ta, așa de alb mi-e gîndul!
Nu trei nopți, ci ani întregi de-a rîndul
Eu aș țese, numai să nu moară!
Clopote și surle pot să sune,
Moartea poate la ferești să bată,
Eu ursitei mele m-oi supune,
Ca să țes cămașa fermecată.
Aluatul alb ca o zăpadă
L-oi lua cînd albe raze plouă,
L-oi lua cu mînile-amîndouă
Să-l amestec ca pe o plămadă.
Alb-așa voi țese-o ca s-o poarte
Fratele meu drag în bătălie,
Ca de moarte teamă să nu-i fie,
Ci să fie el stăpîn pe moarte!
Rilda
Dar știi tu ce blestem amar
Au razele de lună,
Pe fata ce-a păcătuit
Cum ele se răzbună,
Cînd altuia i-a dat în dar
Cămașa făr‘ de moarte,
De moarte-n luptă biruit
Acel menit s-o poarte?
Blestemul cade-asupra ta,
Să țeși viața-ntreagă,
Din munca fără de temei
Nimic să nu s-aleagă,
Să se destrame tortul tău
Și fir cu fir să zboare,
Să zboare albii funigei
În cete călătoare;
Să se destrame tot ce faci,
Să-ți scape de supt mîni,
Să se anine de copaci,
De cumpeni de fîntîni,
Să treacă repezi la răscruci,
Pe stoguri să se lase,
Să se anine sus, pe cruci,
Pe streșine de case,
Dar nici acolo să nu stea,
Și vîntul să le-alunge,
Să spuie de osînda grea
Oriunde or ajunge.
S-alerge, fără de noroc,
Fir după fir, tot tortul,
Pîn‘ vor găsi în care loc
Neîngropat stă mortul.
Și precum țes fulgi după fulgi
O pînză de zăpadă,
Să se adune ca un giulgi
Și-asupra lui să cadă,
Iar fata ce-a păcătuit
Să țeasă-n veci, nebună… -
Acesta-i blestemul cumplit
Al razelor de lună!
Runa
(a ascultat în genunchi, și întorcîndu-se din nou către icoană)
Alb ca nimbul care-ți împresoară
Fruntea ta, așa de alb mi-e gîndul:
Nu trei nopți, ci ani întregi de-a rîndul
Eu aș țese, numai să nu moară!
Legenda funigeilor - Actul 01
Aceasta pagina a fost accesata de 700 ori.