Autori > Stefan Iosif


Legenda funigeilor - Actul 02




ACTUL AL II-LEA



    Același decor. Luna, la īnălțimea arborilor, aruncă razele pieziș, īnvăluind stativele și pe Runa care țese. Restul iatacului plutește intr-o lumină de vis.

    Runa

    (singură)

    Lună, ca pe-o harfă trec mīnile mele,
    Firele sunt parcă strune fermecate.
    Stativele cīntă, și eu cīnt cu ele…
    Ca o harfă cīntă stativele mele,
    Și īn noaptea asta toate-s luminate.

    Nu știu, cīntă-n mine sau firele sună,
    Fiecare-și spune nota lui cu taină,
    De trei nopți īntruna țes cu tine, lună,
    Țes fără de preget fermecata haină.

    Nu știu, cīntă-n mine sau firele sună…
    După cum artistul atinge o strună,
    Mai īncet, mai tare, mīna mea cīnd țese,
    Trezește atītea glasuri nențelese.

    De trei nopți de veghe țes fără de preget,
    Nu știu, cīntă-n mine sau firele sună,

    Nu știu cine cīntă cīnd le-ating c-un deget:
    Firul de mătasă sau raza de lună?

    Ca o harfă cīntă stativele mele
    Și-i atīta farmec… Umbre violete
    Umbl-așa sfioase… Ca niște mărgele
    Rīd īn umbră ochii vechilor portrete,
    Căutīnd uimite la mīnile mele…

    Ah, e-atīta farmec și-i atīta taină…
    De-aș sfīrși odată fermecata haină!
    Scade noaptea… Ceasul prinde lung să bată,
    De-aș sfīrși odată haina fermecată!

    (Desface pīnza de pe sul, pregătindu-se s-o coasă. Īn acest timp, odată cu ultimele versuri, ceasul bate lung. Hunar intră.)

    Hunar

    Veșnicie să se facă ora asta dulce!

    Runa

    (speriată, se īntoarce cu tortul īn mīnă)

    Pe cine cauți tu, străine?

    Hunar

    Cum? Nu s-a dus frumoasa Rună să se culce,
    Cīnd toate dorm?

    Runa

    Ce cauți tu la mine?
    Cum īndrăznești să-mi tulburi ora asta?

    Hunar

    O boltă de senin era fereasta
    Și eu treceam supt ea, visīnd la moarte,
    Și mă gīndeam că mīine plec departe
    Și poate n-o să mai revin.

    Și-atunci o formă albă ca un crin,
    Mai albă ca un crin, mai castă,
    Se zugrăvi-n seninul din fereastă
    Și crinul ăsta alb erai tu, Runa!

    Runa
    (cu grijă)
    O, taci, să nu te-audă luna!

    Hunar

    Și s-a īntunecat pe urmă iar fereastra
    Și-apoi, precum arunci
    Īntr-o sonoră cupă de cleștar
    Ușoare boabe de mărgăritar,
    Așa sonor atunci
    A prins să sune-un glas,
    Īncīt pătruns de farmec am rămas —
    Și glasul ăsta era glasul Runii!

    Runa

    O, taci, tu nu cunoști blestemul lunii!

    Hunar

    O, lasă-n pace luna și-ascultă-mă mai bine:

    Trei zile sunt acuma de cīnd petrec la voi,

    De-ai ști tu cītă cale lăsat-am īnapoi,

    Un ghem de l-ai desface, trei zile nu-ți ajung

    Să măsuri drumul lung

    Ce m-a mīnat spre tine.

    Viața mea-nainte era așa pustie,

    Dormeam prin taberi noaptea, cu fruntea pe un scut,

    Totuna mi-era mie să nu mă fi născut,

    Sau să mă pierd īn lupte, să mor ca un pribeag

    La umbra unui steag

    Pe-un cīmp de bătălie!…

    Vedeam pe cer nainte-mi un stol de corbi de pradă;
    Ca un herold al morții urmam eu negru semn
    Și nu știam eu singur ce-nsamn-acest īndemn —

    Acum abia-mi dau seama ce taină m-a-ndreptat
    Īn goană spre palat
    Să trec pe sub arcadă…

    Era īndemnul vieții ce m-a cuprins deodată,
    Cīnd te-am văzut, o, Rună, și groaza c-o să mor,
    Cīnd aș putea prin tine să fiu nemuritor,
    Să am ceea ce nimeni pe lume n-ar avea:
    Pe tine, Runa mea,
    Și haina fermecată!

    Runa

    Cum poți vorbi tu astfel, o Hunar, cīnd știi bine
    Că n-am țesut cămașa pentru tine!

    Hunar

    De n-ai țesut-o pentru mine,
    Atuncea, spune, mīna ta,
    Nainte ca să vin la tine,
    De ce nu mai putea lucra?

    Runa

    De unde știi tu taina mea?
    Hunar

    De n-ai țesut-o pentru mine,
    Atunci de ce privirea-ți oare
    Nu mai putea să vadă bine
    Pe albul tort s-aleag-o floare?

    Runa

    Ah, Hunar, inima mă doare!
    Hunar

    De n-ai țesut-o pentru mine,
    De ce de cīnd eu am intrat,
    Răsună, ca un stup de-albine,
    De cīntec vechiul tău palat?

    O, Hunar, taci — că e păcat!

    Hunar

    De n-ai țesut-o pentru mine,
    De ce-i mai albă fața ta

    Ca pīnza asta, cīnd cu tine

    Vorbesc — răspunde, Runa mea!

    Runa.

    De unde știi tu toate așa de bine?
    Hunar

    Painjeniș de raze e-ntins din stea īn stea —
    Și ca o plasă largă cuprinde universul,
    Īn care sfera noastră pe osia ei grea
    Ca un painjen negru īși cumpănește mersul.
    Nu mișcă nicăirea și nu se. farm-o rază
    Pe-ntinderea acestei rețele diafane,
    Ca īn aceeași vreme mii de meridiane
    Să nu prindă de veste…
    Și crezi că nu vibrează
    Și-n noi undele-aceste
    De-nștiințări secrete
    Și că īn fiecare din noi nu dormitează
    Aceleași legi ce mișcă enormele planete?

    Runa

    Nu te-nțeleg, o Hunar, dar cum un arc se rumpe,
    Cīnd e īntins prea tare, așa mă simt īnfrīntă.
    A tale vorbe-aruncă luciri de pietre scumpe,
    Și tu te joci cu ele;
    A tale vorbe cīntă
    Ca razele de lună pe stativele mele!

    Hunar

    Nu vorbele aruncă luciri de pietre scumpe,
    Ci-i dragostea din ele ce le aprinde focul!
    Văzut-ai licuriciul părechea cīnd și-o cheamă,

    Runa

    De ce mă prinde, Hunar, o nențeleasă teamă?

    Hunar

    Nu-i teamă, ci iubirea!
    Dar știi tu ce-i iubirea?
    Știi ce-i o apă mare

    Ce doarme-ncătușată īn albele ghețare?
    De ani de zile-acolo a nins și veșnic ninge,
    Țin norii īntuneric și noaptea nu mai moare,
    Dar vine-odată totuși biruitorul soare,
    Se luptă mult o rază și-n clipa ce-o atinge,
    Precum un mag vrăjește cu varga fermecată,
    Cu zgomot apa-și iese din matca īnghețată:
    Dīnd unul peste altul, īn vălmășag, deodată
    Pornesc albastre sloiuri,
    Și tot ce sta acolo īncremenit de mult,
    Īntreaga rīnduială

    Se prăbușește-acuma, curg libere puhoiuri,
    Și-o larmă, o năvală,

    Un furios tumult,

    Īneacă tot și cīntă scăparea din robie!

    Runa

    Așa e, Hunar, viața mi-era așa pustie!

    Hunar

    Dormeau atītea doruri īn tine-ncremenite…
    Vezi tu, monotonia vieții uniforme,
    Aceeași rīnduială și după-aceleași norme
    La anumite ceasuri,
    Bătăile de clopot cīnd sună de vecerne,
    Și mobilele toate așa de īnvechite,
    Și-aceleași coridoare pe care-a tale păsuri
    Veneau ca să se plimbe,

    Nu ți-au părut adesea că n-au să se mai schimbe
    Și că devin eterne?

    Cum scīnteie īn aer, ca să-i arate locul?
    Cum vrei a mele vorbe să nu scīnteie, spune!

    O, da, simțeam adesea că trebuie să īie
    Și alte lumi mai māndre ca lumea mea cea mică.
    Și-un gīnd vioi, arare,
    Cum zboar-o rīndunică

    Și-atinge-n treacăt numai cu aripa-i ușoară
    Oglinda apei clare,

    De-o tulbură o clipă īn cercuri mișcătoare,
    Așa-mi trecea prin suflet și-l tulbura o clipă.
    Și alteori, īn noaptea ce s-aduna īn mine,
    Cum se adună neguri īn funduri de abisuri,
    Cīnd e de-ajuns o piatră īn treacăt aruncată
    De se deschid deodată,

    De poți vedea departe ca prin ferești senine,
    Așa o vorbă-n treacăt mă deștepta din visuri;
    Și-atunci simțeam eu bine
    Că trebuie să fie pe un tărīm, departe,
    O lume ca-n poveste.

    Hunar

    Da, gīndurile tale n-au fost păreri deșarte,
    Căci lumea asta este!

    Runa

    (din ce īn ce mai cucerită)

    Dar unde, Hunar, unde?
    Hunar

    (misterios)

    Departe, neștiută de ochi profani, s-ascunde
    Ca o comoară scumpă spre care toți aleargă.
    Cīți nu-și pierdură mintea voind ca s-o dezgroape,
    Cătīnd-o pretutindeni īn lumea asta largă,
    Cīnd ea era aproape…

    Ca o comoară-ascunsă care-și vestește locul
    Cu flacăra-i albastră, de cīnd e omenirea,
    Și cheamă pretutindeni, dar nu e nicăirea,
    Și totuși ea există, și de-om avea norocul
    Noi vom afla-o poate…

    Și ce trebuie să facem ca s-o găsim, o, spune!

    Hunar

    Să te desfaci de toate!
    Să rupi īngusta punte
    Ce leagă cu trecutul,
    Și tot ce te supune
    Și-ți poruncește lutul
    Și tot ce-ți farmă viața īn mii de griji mărunte;
    Să-nduri, fără să murmuri, oricare suferinți,
    Să uiți și neam, și lege, și casă, și părinți,
    Să calci tot īn picioare,

    Și să nu stai la gīnduri chiar dac-ar fi să-ți ceară
    O jertfă cīt de mare!

    Runa (repede)

    O jertfă! Spune: care? O fac, orice mi-ai cere!

    Hunar

    (imperios)

    De este așa, dă-mi tortul și vin’ cu mine-n lume!

    Runa (cu spaimă)

    O, cine ești tu, Hunar, și ce mă īndemni să fac? O, cine ești? Răspunde! Abia īți știu de nume! Și cum de-a ta putere nu pot să mă desfac? Să-ți dau eu ție tortul ce nu ți-a fost sortit, Să moară-n luptă Landor, și mama, scumpa mamă, S-aud cum mă blesteamă? Nu, asta nu se poate!

    Hunar (ironic)

    Vezi cīt de mică ești! Erai ursită-n lumea aceasta să trăiești! Nu-ți era dată ție ca să găsești comoara!

    Comoara! Dar blestemul? Eu de blestem mă tem!

    Hunar

    Iubirea e mai tare ca orișice blestem!

    (Se face ziuă; s-aude īn depărtare cīntecul cocoșilor, apoi tot mai aproape. La scară răsună tropotul calului. Hunar tresare și pălește. Se īntoarce hotărit)

    Privește,-i ziuă-afară, și calul mă așteaptă… Răspunde: vii cu mine?

    Sau plec — și nu mai viu…

    Runa (ieșită din minți)

    Da, Hunar, viu cu tine! (Ia tortul și i-l dă)

    Al tău să fie tortul — a ta și eu să fiu!

    (Cade īn brațele lui leșinată.)

    Hunar

    (se uită la ea ironic, o așază frumos lingă stative și rostește zīmbind)

    Sărmana păsărică! Aceleași sunteți toate! (Se depărtează īncet, privind peste umăr la Runa leșinată la stative, și dispare.)





Legenda funigeilor - Actul 02


Aceasta pagina a fost accesata de 98 ori.