Autori > Stefan Iosif
Legenda funigeilor - Actul 03
ACTUL AL III-LEA
Au trecut ani de zile. Scena reprezintă același decor. Deschizătura terasei încadrează parcul veștejit, în cele din urmă zile de toamnă. Se luminează de zi. Mobilele din casă, care încep să se lămurească în lumina zorilor, arcurile de la ferești, oglinzile, cercevelele ușilor sunt acoperite de fire albe din tortul destrămat de pe stative. La fiecare mișcare firele se leagănă ca purtate de vînt, își schimbă locul plutind încet prin aer, unele parcă vin pe ferești, și altele parcă stau să plece. Runa, nebună, ofilită de suferinți. umblă ca o umbră prin casă, de ici-colo, adunînd cu stăruință firele plutitoare.
Runa
Mai meșteri decît mine, păianjeni țesători,
N-au stativele voastre hodină niciodată,
Cînd eu lucrez zadarnic din noapte pînă-n zori,
Și nu mai pot să mîntui cămașa fermecată.
V-alung mereu din casă, dar pîn’ să prind de seamă,
Păianjenișul vostru la loc se rentregește...
O, spuneți cum se face că pînza voastră crește,
Pe cînd a mea se rupe și-n aer se destramă?
Corul funigeilor
(departe, nevăzut)
Noi funigei sîntem,
Noi sîntem însuși tortul
Ce-l poartă un blestem
Ca să găsească mortul!
Runa
(cu mîinile pline de firele adunate, pe care le aruncă pe geam)
Duceți-vă în lume, păianjeni blestemați!
Că nu-mi rămîne vreme să vă gonesc mereu,
Ce vă țineți întRuna, așa, de pasul meu?
Ce spuneți voi întRuna? Pe cine căutați?
Funigeii
Zadarnic ne alungi
Și ne gonești afară.
În mii de fire lungi
Noi ne-om întoarce iară!
Runa
(cu deznădejde, se așază la stative)
Asemeni unei harfe cu strune fărămate,
Așa sînteți acuma, voi, stativele mele!
Spetezele suspină și cad așa de grele,
Și nu mai știu nici ceasul străvechi ce oră bate.
Zorită port suveica în mîna mea dibace,
Se pare-a crește tortul, și-atuncea prind putere,
Dar sulul se-nvîrtește în loc, și pînza piere...
Și nu știu cine vine mereu de mi-o desface.
A cui să fie mîna această nevăzută?
Cum aș zdrobi-o, Doamne, s-o prind între speteze
Și-aș pune-o cu de-a sila să steie să-mi lucreze,
Sărmana pînză albă de-atîția ani țesută.
(Țese. Rilda intră.)
Rilda
Tot nu mai ai hodină, Rună?
Runa
Nu, mamă!
Rilda
Ce blestem cumplit!
Vai, ce amarnic se răzbună
Neîndurata lună!
Ce slabă ești și pală!
Paloarea ei spectrală
Pe-obraji ți s-a întins
Și nu știu: fire albe din tortul risipit
În părul tău s-au prins,
Ori părul tău acuma e alb cu dinadins?
Mai ieri, ca o podoabă tu străluceai în casă,
Și-atîta de frumoasă
Te răsfrîngea oglinda cu drag, și ochii mei,
Dar cînd te văd acuma...
(Plînge.)
Runa
(cu mustrare)
Decît mereu să plîngi,
Mai bine-ai face, mamă, păianjenii să-i strîngi.
Nu-i vezi cum țes întRuna și vor să mă întreacă?
Nu-i vezi cum țes și-mbracă,
De jos și pînă-n grinzi
Ietacul pretutindeni, pe jețuri, pe oglinzi,
Pe vechile portrete, pe uși, pe cercevele,
Cum își anină-n grabă urîtele perdele,
Cum împletesc și leagă
Din ce în ce mai des,
De parcă vor să prindă în plasă casa-ntreagă
Și mîinile să-mi lege, să nu mai pot să țes?
Păianjenii!... alungă-i odată, mamă dragă!
Funigeii
Noi funigei sîntem!
Noi sîntem însuși tortul
Ce-l poartă un blestem
Ca să găsească mortul!
Runa
I-auzi ce spun ei, mamă?
Rilda
Iar aiurezi, sărmană!
Eu nu aud nimic...
Runa
N-auzi ce spun d-un tort
Ce-n mii de fire-aleargă
Ca să găseasc-un mort
În lumea asta largă?
Rilda
Nu, eu n-aud nimic!
Funigeii
Umblat-am cale lungă
Și nicăirea nu-i,
Blestemul iar ne-alungă
Să dăm de urma lui...
Runa
I-auzi acum ce zic?
Alti Funigei
(foarte departe)
Noi am umblat pe ape
Crezînd că l-am găsit,
Dar cînd eram aproape,
Un vînt ne-a risipit!
Runa
Acuma alții cîntă!
Cum, tot n-auzi nimic?
Rilda
Ce gînduri te frămîntă!
Funigeii
(mai aproape)
Pe-o pajiște în floare
Noi l-am găsit —
Alti Funigei
De-acum,
Gătiți de-nmormîntare,
Căci mortul e pe drum!
Runa
(cu un țipăt)
Ah. mortul e pe drum!
(Se aud trîmbițe și un marș funebru.)
Rilda
(aleargă la fereastră)
Da,-n praful de pe cale
Se vede un convoi.
Aud cîntări de jale
Și trîmbiți de război.
Runa
Se pierd încet sub ramuri,
Și iată-i iar pe drum,
Se-nclină negre flamuri,
Se deslușesc acum.
Rilda
Un cal pășește-n frunte
Și nimeni nu-i pe cal,
Acuma trec pe punte
Și intră sub portal.
Runa
Vuiește poarta largă,
Convoiul s-a oprit,
Zăresc acum pe targă
Un mort acoperit...
Rilda
Alăturea de dînsul
O suliță și-un scut...
Mă podidește plînsul,
Căci vai! l-am cunoscut!
Dacă-l cunoști tu, mamă,
O, spune: cine-i el?
Răspunde, cum îl cheamă,
Ce caută-n castel?
Rilda
S-aud acum pe scări...
O, taci! că iată-i sus.
Runa
Ce jalnice cîntări!
Rilda
Pe cine mi-au adus?
(Intră convoiul. Oamenii lasă jos targa, acoperită toată de un giulgiu de funigei. În timpul acesta, pe cînd Runa cade în brațele RILDEl, se aude:)
Corul funigeilor
(de pretutindeni)
Din noaptea cînd ai dăruit
Cămașa făr’ de moarte,
În lumea larg-am pribegit,
Am fost așa departe.
Cum ne urzeau a tale mîni,
Noi dispăream pe geamuri,
Cădeam pe cumpeni de fîntîni.
Ne aninam de ramuri,
Treceam cu grabă la răscruci,
Lungi fire de mătase,
Cădeam pe stoguri și pe cruci
Pe streșine de case,
Să știe cine ne-a zări
Că nu mai are parte
Pe lume nimeni a urzi
Cămașa făr’ de moarte!
(Încetul cu încetul, se desprind Funigeii de pretutindeni, și, ca luat de-o mînă nevăzută, se dă la o parte giulgiul, lăsînd descoperit mortul. Runa îl zărește și abia acum îl recunoaște.)
Runa
Ah, Landor, dulce frate!
Rilda
Ah, fiul meu pierdut!
De unde mi-l aduceți, voi purtători cerniți?
Un ostean
Era-ntr-un zori de zi,
Și-un nor de-argint în zare plutea-naintea noastră,
Acum părea că-n aer pe-ncetul se distramă
Și-acum s-adună iarăși, în zarea cea albastră.
Tot flutura încetul, chema ca o năframă,
Ne tot chema întRuna păn-am băgat de seamă.
Și nu era nici nour, și n-a fost nici năframă,
Ci fire lungi și albe, un stol de funigei
Ce ne-ndemna cu semne să mergem după ei;
Dar nici acolo noi n-am stat,
Ci am umplut pămîntul,
Pîn’ ce de urma lui am dat —
Gătiți de-acum mormîntul!
Căci noi de-acum ne pribegim,
Ci-n fiecare toamnă
Vom reveni să povestim
Blestemul tău ce-nsamnă.
Și dac-am mers, pe seară, pe-o pajiște în floare
Noi i-am văzut încetul cu-ncetul cum se lasă,
Și-am mai văzut deodată în cete călătoare
Cum stăruiau în aer lungi fire de mătasă;
Veneau de pretutindeni, făceau popas o clipă,
Precum sclipește-n aer, întinsă, o aripă,
Și iar porneau în urmă încet să se coboare,
Și-acolo-n locul unde cădeau mereu grămadă,
Cum sta întroienit,
Ca supt un giulgi de albă și lucie zăpadă,
Acolo l-am găsit!
Funigeii
(se adună mereu, se desprind treptat și, dispărînd pe fe-
rești, se aud cîntînd tot mai departe)
Pe pajiștea în floare
Noi mortul l-am găsit,
Sărmană țesătoare,
Osînda s-a sfîrșit!
Runa
(ca deșteptată dintr-un vis, își duce mînile la tîmple și, în-
genunchind lîngă mort, cu fața spre icoană, se roagă)
Alb ca nimbul alb ce te-mpresoară,
Tot așa mi-era odată gîndul...
Am țesut atîția ani de-a rîndul...
Las-acuma roaba ta să moară!
De-am greșit, a fost fără de vrere...
O putere mai presus de mine
M-a făcut să uit ce-i rău și bine —
Și nu știu ce-a fost acea putere!
Stam să țes cămașa de mătasă...
Albă era noaptea — și deodată,
Fără ca în ușa mea să bată,
A intrat un om străin în casă.
Ochii lui ca două pietre rare
Licăreau așa ciudat sub geană,
De părea c-ar fi o arătare
Rătăcită-n lumea pămînteană.
Flăcări vii erau a lui cuvinte
Și se împleteau așa măiestre
Cînd vorbea... o, da, mi-aduc aminte,
Da, n-avea nimic din lumi terestre...
Adiau acum așa de line,
Și acum vuiau ca o furtună,
Se-mpleteau cîntînd pe lîngă mine,
pîn‘ m-au prins pe-ncet ca-ntr-o cunună.
Și n-a fost cunună, Preacurată,
Cum crezusem eu, nenorocita,
Ci a fost cătușă blestemată:
Nu era Amorul, ci Ispita!
Alb ca nimbul alb ce te-mpresoară,
Fă să-mi fie astăzi iarăși gîndul!...
Am țesut atîția ani de-a rîndul!...
Las-acuma roaba ta să moară!
(Cade sfirșită, peste trupul fratelui său. Rilda și toți cei de față îngenunche și se roagă.)
Rilda
(în genunchi)
O, Maică Preacurată, îndură-te de noi!
De-a fost ca să descindă asupra ei Păcatul,
A fost o încercare...
Îndură-te de noi!
Corul ȘI Rilda
Îmbrac-atîtea haine pe lume Necuratul
S-ademeneasc-un suflet...
Corul
îndură-te de noi!
Rilda
Fă să coboare pacea pe viața ei trudită,
Prefă-te-n bunătate...
Corul
Îndură-te de noi!
Rilda
La fiece răscruce pîndește o ispită
Și tu le știi pe toate...
Corul
Indură-te de noi!
Rilda
Fă sufletul ei candid curat ca mai-nainte,
Refă-l un suflet iarăși...
Corul
Îndură-te de noi!
Rilda
Să nu rămîie-o pată în neam printre morminte,
Că s-a pierdut un suflet neîmpăcat cu sine,
Ascultă ruga tristă ce-o îndreptăm spre tine...
Corul ȘI Rilda
O, Maică Preacurată, îndură-te de noi!
Runa
(în agonie)
Alb ca nimbul alb ce te-mpresoară,
Fă să-mi fie astăzi iarăși gîndul!
Am țesut atîția ani de-a rîndul...
Las-acuma roaba ta să moară!
Cei din urma funigei
Adormi de-acu-mpăcat
În lumea neființii,
Biet suflet încercat
De para suferinții!
Un ecou departat
Mărire suferinții!
SFARSIT
Legenda funigeilor - Actul 03
Aceasta pagina a fost accesata de 718 ori.