Autori > Stefan Iosif


Carmen saeculare



Poem istoric



PERSOANELE

Danubiu
Doina

(La ridicarea cortinei se văd ruinele unui templu roman. Doina, īntr-o atitudine meditativă, stă răzemată de o coloană trunchiată. Danubiu doarme la picioarele ei.)

    Doina

    Un veac și jumătate n-a mai căzut mistria
    Cea harnică din mīna dibaciului zidar,
    Căci pacea după sine aduce bogăția.
    Puterile naturii, reīmblīnzite iar,
    Torceau acum senine la firul nevăzut
    Ce se părea o clipă din mīni că l-au pierdut
    Și se-ntreceau īn daruri ca niște ursitoare
    Plecate peste-un leagăn, căci nou era poporul
    Cum e-un copil ce doarme cu fața zīmbitoare...
    Urzeau fără să știe ce-ascunde viitorul:
    Se prefăcea granitul din munți īn colonade,
    Īn statui, īn frontoane; pădurile, și ele,
    Īși dăruiau copacii ca să se-nalțe schele,
    Și unde-au fost colibe de seminții nomade
    Prin spornica voință a noilor stăpīni
    Au īnflorit orașe cu falnice palate,
    Cu apeducte-n care izvoarele captate
    Veneau gălăgioase să cīnte prin fīntīni.
    Treceau triumfătoare acvilele romane
    Și se schimba īn urmă ca printr-un farmec locul.
    Parc-aduceau cu ele viața și norocul;
    Se potolise toate pornirile dușmane,
    Tăcuse vrajba dintre īnvins și-nvingător,
    Īi īnfrățise grija aceluiași ogor
    Pe care īl lucrase de-un veac și jumătate.
    Prindeau īn glia nouă semințele-aruncate
    Și da-nsutit, căci virgin era p-atunci pămīntul.
    Jucau talazuri blonde la infinit, cīnd vīntul
    Se rătăcea prin spice, purtīnd din lan īn lan,
    Ca umbra unui nour de aur diafan,
    Polenul fin, īn care dorm germenii vieții...
    Pe căi largi, pietruite, din faptul dimineții
    Vuiau șiraguri albe de care ferecate,
    Ducīnd spre municipii comorile-adunate...
    Odată cu lumina creștea cuceritoare
    Viața pretutindeni prin foruri și arene:
    Ici simulīnd o luptă, cu scuturile-n soare
    Luptau gladiatorii; dincoace augurii
    Cătau īn măruntaie misterele naturii;
    Bronzată cīte-o sclavă arar trecea alene
    Ținīnd ca o statuie pe umăr o amforă,
    Suna ușor pe lespezi sandala ei sonoră:
    O urmăreau cu ochii zīmbind centurionii,
    Și-opreau īn aer brațul văzīnd-o discobolii...
    Pășeau īn alb gătite spre-altarele Junonii
    Purtīnd ghirlănzi de roze sfioasele vergine;
    Se grămădea mulțimea īn for să vadă solii
    Veniți s-aduc-o veste din cine știi ce țară;
    Un scrib, la o răscruce, pe tablele de ceară
    Scria cīte-o scrisoare cu litere latine,
    Și peste toate-un freamăt, o larmă, o năvală,
    O ceartă de ciocane căzīnd pe nicovală
    Și miile de zvonuri, de glasuri zgomotoase,
    Ce-alcătuiesc tumultul vieții laborioase,
    Creșteau, scădeau, ca-n urmă să reīnceapă iar,
    Ca murmurul ce-l face un uriaș bondar...
    Așa pe zi ce merge creștea mereu belșugul,
    Căci viața īnflorește pe unde trece plugul;
    Puteau colonii-n tihnă, pășind după cormană,
    S-arunce fără grijă pe brazde sfīnta mană,
    Știind c-al lor e rodul, că Valul lui Traian
    Le-mbrățișează țara ca un imens colan...

(Scena se-ntunecă. S-aude un zgomot surd ca o furtună ce se apropie. Danubiu tresare din somn și se ridică.)

    Danubiu

    Ce vuiet mă deșteaptă din somnul secular?
    Cine-ndrăznește oare să-mi tulbure hodina?

    Doina

    Bătrīnule Danubiu, sīnt hoardele barbare!
    N-auzi tu uruitul celor din urmă care?
    Īnvăluite-n nouri de praf vin și dispar...
    Ca o perdea se lasă și-acopere lumina
    Și cīnd se limpezește īntunecata zare,
    Ca după un cutremur altare și palate,
    Orașe-ntregi, cu zgomot, din temelii surpate,
    Se schimbă īn ruine...

    Danubiu

    Dar tu ce cauți oare pe plaiurile mele?
    De unde-mi pare mie că te cunosc pe tine?
    Cine ești tu? Răspunde!
    Ce farmec se ascunde

    Īn glasul tău, de-mi pare c-aud a mele unde
    Șoptindu-și īntre ele?
    Și totuși cum se face că graiul tău ales
    Se-ntunecă pe-alocuri de-mi pare nențeles
    Și-n vorbele aceste, ce picur-așa clare,
    Cad sunete barbare
    Ici-colo-n vălmășag
    Ca pietrele de rīnd
    Uitate-ntr-un șirag
    Printre mărgăritare?

    Doina

    Cum nu-s a tale valuri īntotdeauna line,
    Cum tu de pretutindeni desprinzi și duci cu ele,
    Rostogolind tot cerul cu miile de stele;
    Cum porți nisip și aur īn albia ta largă,
    Precum lumini și umbre se fugăresc și-aleargă
    Pe-oglinda ta - și-adesea, cīnd vii cu ape pline,
    Cum glasul tău se-ncarcă de sunete străine,
    De parcă este altul - așa-i și graiul meu!

    Danubiu

    Dar cine ești? Răspunde!
    De unde te știu eu?
    Din care vremi uitată?
    Și spune-mi cum te cheamă!
    Vin līngă mine-aproape,
    Să te privesc...
    Ridică-ți a genelor maramă,
    Să-ți văd o clipă ochii sub plīnsele pleoape,
    Căci tot se uită-n lume, dar ochii, niciodată!

    Doina

    O, dacă-n ochii limpezi poți să citești viața,
    Ai mei de plīns sīnt tulburi... - Nu căuta-ntr-ai mei,
    Căci viața de-altădată nu mai străluce-n ei!
    Și n-ai să vezi prin ceața atītor mari dureri,
    Precum pe-un geam cīnd plouă se īmpīnzește ceața.
    De nu mai vezi nimica īn tristele-ncăperi...

    Danubiu

    E drept că parcă-s stinse splendorile luminii
    Īn ochii tăi, și totuși īnfățișarea ta
    Păstrează īncă-n linii
    Și-n portul tău ceva
    Ca niște urme șterse de veche măreție!...
    Cine ești tu, de sameni cu fetele acele
    Ce-și īmpleteau cosița acuma ani o mie,
    Făcīndu-și o oglindă din valurile mele?...

    Doina

    De-mi recunoști și ochii, și chipul meu, și graiul,
    De mai cunoști o urmă īn portul meu din straiul
    Purtat odinioară de mīndrele fecioare,
    Deși īți par schimbată și nu-mi mai știi de nume,
    Tu știi că și-n natură același colț de lume
    Nu pare tot același cīnd e văzut pe soare
    Sau e-necat de umbră; deși același este...

    Īn ochii noștri numai el altfel se preface,
    Oricum ar fi cu alte podoabe să-l īmbrace
    Fugarele-anotimpuri...

    Danubiu

    O, vorbele aceste
    Īmi luminează mintea... și gloria trecută
    O recunosc īn tine:Tu trebuie să fii Doina!

    Doina

    Sīnt Doina, da, sīnt Doina, din lacrime născută!

    Danubiu

    Ce greu somn am dormit!
    Pătrund acuma taina
    Blestemului de veacuri de care-am fost lovit!
    Ești Doina tu, ești zīna pe care o aștept...
    Cīnd am văzut că, roasă adīnc din temelie,
    A vastului imperiu măreață clădărie
    Īncepe să se darme, că negre hoarde grele
    Vin clocotind mai multe ca valurile mele,
    Și una după alta grăbite se alungă,
    Talaz peste talaz,
    Ca să deschid-o strungă
    Īn brīul cel de piatră ce sta ca un zăgaz,
    Menit ca să despartă
    O mare de-ntuneric de alta de lumină,
    Cīnd am văzut că truda de veacuri e deșartă,
    Că mīna cea divină
    Ce-a pus īntīia piatră, a pus-o īn zadar,
    Că īnapoi se-ntoarce greoiul minutar
    Ce-nscrie nencetat
    Tot pasul īnainte făcut īn univers,
    Că o putere oarbă mai mare e īn mers -
    Atuncea mai adīncă eu matca mi-am săpat,
    M-am īngropat atuncea īn giulgiul meu de ape,
    Mi-am aruncat cununa de trestii de pe frunte,
    Mi-am pus sub cap tridentul, sub pletele cărunte,
    Și mi-am īnchis cu groază truditele pleoape
    Să nu mai văd nimica...

    Doina

    Da, greu somn ai dormit!

    Īn van pe-a tale maluri am stat ades plīngīnd,
    Căci nu-mi simțeai tu plīnsul īn ape picurīnd...

    Danubiu

    Cu lacrămile tale, vezi tu, mi-am limpezit
    Noianul ăsta tulbur de ape care-l port...

    Doina

    Īn valurile tale ades m-am oglindit,
    Eu mă vedeam īn apă, căci chipul mi-l prindeai
    Cīnd mă plecam pe tine, dar tu nu mă vedeai,
    Cum prinde, dar nu vede, sticlosul ochi de mort.

    Danubiu

    O, te vedeam prea bine
    Cīnd te-oglindeai īn mine
    Și-ți auzeam adesea īndureratul glas,
    Dar nu sunase īncă al mīntuirii ceas!...

    Doina

    Cum? Pentru noi mai poate să fie mīntuire?
    Danubiu

    Da, ceasul nu-i departe... și-o nouă īntocmire
    Va-nlocui cea veche...

    Doina

    Ca să se darme iar?!
    Pe-un loc ferit de lume adeseaori apar,
    Ca niște meșteri harnici ce-nchipuie-o cetate,
    Mii de vieți mărunte, de-același gīnd, purtate,
    Și iată că deodată se-nalț-un furnicar...
    Zoresc de pretutindeni īncrucișīndu-și mersul,
    Și se-ntețesc la muncă și-aleargă fiecare,
    Īn oarba lor trufie crezīnd c-au fost īn stare
    Īntr-un morman de țărnă să-nchidă universul!

    Fărīma unei clipe, un ceas, o zi, un veac
    Au toate-nsemnătate īn cursul nesfīrșit
    Al vieții-n care toate se fac și se desfac...
    Va trece dară timpul ca un drumeț grăbit
    Luīnd ce-i pieritor,

    Se va-ncărca de lacrimi, va trece bălți de sīnge,
    Va dărīma cu mīna din mers cununi de regi,
    Va nărui īn treacăt īmpărății īntregi,

    Dar īntr-o zi s-abate un uriaș drumeț,
    Și iată că-ntr-o clipă sub pasul lui greoi
    Se năruie-n risipă trufașul mușuroi
    Clădit cu-atīta trudă și jertfe de vieți.
    Se năruie cetatea, și cei ce au noroc

    Să scape fug cu spaimă și umplu lumea toată,
    Se pierd unul de altul răzneți, și niciodată
    Īn vatra părăsită nu se mai strīng la loc...

    Danubiu

    Nu, nici un stăvilar
    Nu poate să despartă

    Pe acei ce-n lumea asta-și leag-aceeași soartă,
    Și iarăși se adună viața-mprăștiată,
    Căci, vezi, un furnicar
    Se risipește, īnsă nu moare niciodată!

    Tot astfel și poporul pe care-l plīngi, crezīnd
    Că nu mai ești īn stare la loc să-l mai aduni,
    Īl vei zări-n curīnd,
    O, Doina mea iubită,
    Pe căi nenumărate

    Roind de pretutindeni din negre văgăuni,

    Din peșteri, de prin codri, din văi īndepărtate,

    Ca să s-așeze iarăși īn vatra părăsită!...

    Doina

    Grăiești cu-așa credință, ca unul care știe
    Destinele vieții... O, spune-mi dar și mie,
    Arată-mi ce menire mai are-n viitor,
    O, spune-mi soarta-acestui greu īncercat popor!

    Danubiu

    Dar el, nepăsător
    De tot ce se va stīnge
    Și ce va fi căzut,

    Va merge īnainte cu grabnicii lui pași,
    Lăsīnd ca stīlpi de strajă arar vreun uriaș,
    Ca să-și īnsemne calea pe unde a trecut...
    Aceștia vor rămīne īntregi la locul lor
    Și neatinși de moarte

    Ei tot mai mari vor crește,

    Cu cīt va să pășască și timpul mai departe...

    Ei au să spună cine va fi acest popor!

    Doina

    O, ce n-aș da, o clipă să-i văd și eu...

    Danubiu
    (ridică tridentul īn aer și invocă,)

    Privește!

    (Scena se-ntunecă, īn fund, și pe măsură ce versurile sunt
    spuse, partea figurativă apare și se grupează pe scenă.)

    Luați ființ-o clipă, o vremuri viitoare!
    Lăsați-ne-n oglinda ursitei să privim
    Dincolo de viață...
    Din nepătrunsa ceață
    Desfă-te, vis sublim!
    Veniți, luați īntrupare,
    O, marilor eroi:

    Veniți din cetățuia Carpaților bătrīni,
    O! juzi cu barba albă și cu toiege-n mīni,
    Veniți păstori acasă cu turmele de oi;

    Ca slovele mărunte ce-s scrise pe-un izvod
    Coboară-te la vale, īmprăștiat norod,
    Că-ncepe să surīdă străvechiul tău noroc...
    Veniți, furnici grăbite, din nou la furnicare,
    Coboară, Basaraba! și cheamă la un loc
    Ostroavele răzlețe pierdute ca-ntr-o mare!
    (Basaraba cu īntreg alaiul coboară și se grupează, īn vreme ce din partea dimpotrivă se zărește coborīnd BOGDAN, cu casa lui.)

    Ca un zglobiu șivoi,
    īmprăștiat și gureș,

    Treci munții și coboară din vechiul Maramureș,
    Cu casa ta īntreagă, o Bogdan-Voievod!
    Coboară-n zvon de bucium cu cetele de-arcași,
    Cu fete, cu feciori,

    Cu-ntregul tău norod,
    Coboară și-napoi
    Nu te uita ce lași,

    Căci mult mai mīndră-i țara īn care te cobori!
    (Apar Mircea cel Mare și Alexandru cel Bun)

    Doina

    Văd doi venind acuma de mīnă ca doi frați!
    Le fulgeră cununa bătută-n nestimate;
    Blajin la chip e unul și plin de bunătate,
    Cu barba revărsată pe piept ca o zăpadă...
    Cellalt e aspru īnsă, cu ochii īncruntați,
    Care-i lucesc sub gene ca un tăiuș de spadă.
    Cine-s aceștia, spune? Așa neasemănați,
    Cum pot să vin-alături de mīnă ca doi frați?

    Danubiu

    Īnchină-te īn fața acestor două mīini,
    Că ele-s īnceputul frăției viitoare!

    Īnchină-te īn fața acestor doi bătrīni,
    Stăpīnitori puternici din munte pīnă-n mare!
    Mărire ție, Mircea, și ție, Alexandre!

    Măreț vă stau pe frunte frumoasele cunune
    Bătute-n pietre scumpe cu străluciri de foc -
    Cădea-vor dintre ele cu timpul, dar odată
    Se va găsi o mīnă pioasă să le-adune
    Ca să le-așeze iarăși unde-au lucit-, la loc!

    (Scena se-ntunecă din nou.)

    Doina

    Se lasă ca o pīclă acum pe ochii mei
    Și, ca un nor ce-aleargă spre lună s-o cuprindă,
    Sporește-un văl de sīnge pe magica oglindă,
    De nu mai văd nimica īn strălucirea ei...

    Danubiu

    Sīnt fapte peste care mai bine-i să se lese
    Greoiul īntuneric; sīnt domni ce nu cutează
    Să iasă īn lumină așa pătați de sīnge,

    Sīnt ochi care nu sufăr să fie atinși de-o raza,
    Sīnt taine ce de-a pururi vor sta neīnțelese:
    Cum pot să se sfīșie doi frați pe-o moștenire?
    Ce vrajă blestemată au treptele de tron,
    Că pīn‘ și cei nevolnici īncearcă să le suie

    Trecīnd peste cadavre... cine-ar putea să spuie?
    Déci rămīneți īn noaptea din negrele genuni,
    Voi ce veți fi nevrednici ca să purtați cununi!
    Și faceți loc acelui, a cărui strălucire
    Va arunca o rază ce nu se va mai stīnge!...

    (Apare Stefan cel Mare)

    Pășește, Ștefan-Vodă, cu mīndrul tău alai,
    Īn zīngăniri de săbii și tropote de cai,
    Īn trīmbițări de surle și cīntece de clerici,
    Cuceritor de steaguri și ctitor de biserici!
    Albaștri īți sīnt ochii și părul de mătasă
    Cu pletele bălaie

    Īți īmpresoară fruntea ca blonda vīlvătaie
    Ce tremură de-a pururi pe capul unui sfīnt.
    Tu porți pe a ta frunte cununa tinereții,
    Tu ai īn plete aur, și aurul cununii
    Ce va veni pe urmă, va trebui să vie!
    Sīnt pași ce lasă urme sfințite pe pămīnt,
    Și nu un cerc de aur, nici un domnesc veșmīnt
    Sfințesc pe-un domn, ci domnul le dă lor măreție
    Oricīt de mulți lą număr ar fi dușmanii tăi,
    Oricīt de tari și-oriunde ar fi să stea la pīndă,
    Tu te aruncă-n luptă, fii sigur de izbīndă,
    Căci te-or sluji, frățește, puterile naturii:
    Te-a ajuta cīnd ceața īn gura unei văi,

    Cīnd negrul īntuneric, cīnd arborii pădurii.
    Īncrezător īn tine, pășește īnainte:
    Ici vei lăsa pe-o vale atītea oseminte,
    Albind pămīntul parcă c-un veșnic luciu de lună.
    Dincoace, o dumbravă va-nlăcrăma pămīntul
    Īn fiecare toamnă cu pete mari de sīnge...

    Stingher īn cer lăsa-vei tu semnul semilunii,
    Făcīndu-l să pălească īn fața sfintei cruci...
    Iar cīnd va fi din lumea aceasta să te duci,
    Cīnd mīndra ta cunună ți-a scăpăta pe frunte,
    Ca soarele ce-apune căzīnd după un munte;
    Cīnd o să-ți cadă sceptrul din mīna ta de fier -
    Poți să-ți īntorci īn pace privirea către cer
    Și să cobori īn groapă făr‘ de păreri de rău,
    Căci clopotele grele īți vor purta de grijă

    Și-n sute de clopotniți cu glasul lor de schijă
    Vor spune peste veacuri mereu numele tău!...

    Doina

    Mărire, ție, Ștefan!

    Danubiu

    Privește,-o mīnă neagră s-a-ntins din nou pe soare,
    Și noaptea se coboară pășind truimfătoare...
    Tu īnsă nu te teme de negrul īntuneric,
    Căci sīnt și nopți de-acele īn care-un vis feeric,
    Venit fără de veste, te cercetează-n somn...
    Așa e și figura năprasnicului domn
    Ce-o să alunge noaptea cu sabia-i de foc...
    Răsai dar pentr-o clipă, viteaz făr’ de noroc!
    (Apare Mihai Viteazul)

    Tu care ai statura anticilor eroi

    Și vei purta pe frunte odată trei coroane,
    Căci tu vei fi īn stare s-aduni iar la un loc
    Trei mīndre țări pe care cumplitele nevoi
    Le-au rupt din trupul falnic al Daciei Traiane!
    O, sfīntă īntrupare a visului Unirei,

    Urmează-ți mīndru calea, nu te uita că porți
    Pe chip stigmatul tragic al timpuriei morți:
    Jertfește-te! căci jertfa e prețul mīntuirii!
    Și dacă de pe umeri va trebui să-ți cadă
    Frumosul cap, lăcașul acestei mari gīndiri,

    Īn moartea ta urmașii un simbol au să vadă;
    Căci tu n-ai să ai parte pe lume de-un mormīnt:
    Zălog īți va sta trupul unde-a căzut, spre-a spune
    Că-i cucerit de tine pe veci acel pămīnt!...

    Iar capul tău ce-odată lucea peste trei țări,

    Sub bolta īnvechită a unei mănăstiri

    Pioase mīni l-or duce și pe altar l-or pune,

    Să stea ca mărturie a negrei dezbinări,

    Păn’ ce din nou cu trunchiul va fi să se-mpreune!...

    Doina

    (acoperindu-și fața cu mīinile)

    O, vis de īnfrățire ce repede te-ai stīns!

    Danubiu

    Destul! căci nu mai este de-acuma timp de plīns
    Nu mai spera zadarnic să vie-alți uriași,

    Ci īnarmează-ți brațul și-ndreaptă ai tăi pași
    Spre adīncimi de codri... Acolo e scăpare,
    Acolo mai adie un vīnt de libertate,
    Īn mijlocul acelor eroi necunoscuți
    Cari se jertfesc īn umbră spre-a mīntui o lume...
    Ca-n vremea năvălirii noroadelor barbare,
    Adună-ți iar copiii pribegi, răzniți din sate,
    Din codru rupe-o frunză și cīntă-le-al tău nume,
    Fă să răsune Doina cu versul tău de foc...
    La cele patru vīnturi, la orișice răscruce

    Necontenit tu cīntă-l, trecīnd din loc īn loc,
    Să-l poarte pīn’ va crește cu glas de uragan!...
    Și-atunci, cum se pornește un zvon nelămurit,
    Mișcīnd un spic și altul și-apoi īntregul lan,
    Cum se trezește-un freamăt īncet din ram īn ram
    Păn‘ ce răscoală codrii - așa și al tău glas
    Din om īn om va trece trezind īntregul neam!...
    Pīn‘ ce-o să vină Tudor și cetele și-a strīnge,
    Eroul cel din urmă din alte vremi rămas,
    Să-și pună-n cartea vremii pecetea lui de sīnge!

(Apare Tudor Vladimirescu cu un grup de țărani īnarmați cu coase și topoare.)

    Ai īndurat destule, sărman popor iobag!
    Din zdreanța de cămașă de rob tu fă-ți un steag,
    Și pleacă īnainte cu vīntul de răscoală

    Ce-ți ia păn’ și cenușa rămasă-n vatra goală!

    Din șubrede colibe, din umede chilii,
    Din negrele bordeie săpate īn pămīnt,
    Sculați-vă cu toții, ca stafii din mormīnt,
    Voi care ați stat atīta īnmormīntați de vii!

    Urcați-vă-n clopotniți și sub al crucii semn
    Loviți cu bărbăție īn toaca grea de lemn
    Și clopotele toate din somn le deșteptați,
    Căci a sosit acela pe care-l așteptați!

    Du-i, Tudor, dă-le iarăși lumini ochilor orbi,

    Să vadă cum din cīmpul mănos al țării noastre,

    Ca niște pete negre īn zările albastre,

    Dispare cel din urmă hrăpăreț stol de corbi!...

    Doina

    Senin! Senin! Năvală bogată de senin!

    Deasupra-mi parcă cerul și-a mai lărgit privazul.
    A cui e oare mīna care-a deschiz zăgazul
    De curge-atīt albastru?... Īn pietre de rubin
    S-a īnchegat acuma tot sīngele vărsat!

    O, cine-i vrăjitorul ce toate le-a schimbat?

    Danubiu

    (arată pe Cuza, care apare cu grupul unioniștilor) Privește vrăjitorul!

    (Către Cuza)

    O, vrednic domn, trimis

    De Cel atotputernic să-ncepi o vreme nouă
    Și să-ntrupezi odată al īnfrățirii vis,
    Da, tu ești făurarul menit să īmpreuni,
    Īntr-o cunună numai, cununile-amīndouă

    Și fruntea ta īnaltă cu ea să ți-o-ncununi!

    Vei frīnge multe lanțuri, dar lanțul viu, pe care
    Potrivnicile vremuri l-au rupt de-atītea ori,
    De-acum nimic să-l frīngă nu va mai fi īn stare,
    Căci, la un semn, deodată, īn țările surori

    Voioși, bătrīni și tineri, și fete și feciori,

    Cum rīd īntr-o ghirlandă alături flori cu flori,

    Īși vor īntinde mīna, pășind peste hotare
    Īn lanțul de unire al unei mīndre hori!

    Doina

    Unire! O, vis magic visat de-atīți eroi!
    Nevoie care doarme nelămurită-n noi,
    Să simți īntotdeauna pe cineva aproape,
    Putere domnitoare peste pămīnt și ape,
    Mister care īmpinge izvoarele spre mare,

    Fir nevăzut ce leagă al păsărilor stol,

    Al īnsăși vieții noastre cel mai măreț simbol,

    Unire, forță oarbă, o! tainică chemare,

    Ce mīndră sīnt eu astăzi că-ți pot rosti cuvīntul!..

    (Īngenunche.)

    Umilă-mi plec genunchii īn fața voastr-acum,
    Giganți pe care timpul īn grabnicul lui drum
    V-a pus ca stīlpi de strajă spre-a ne păzi pămīntul
    Eternă īnchinare vi se cuvine vouă!

    (Īntorcīndu-ne spre Danubiu)

    Și-acum, bătrīn părinte, cu mīnile-amīndouă,
    De nu-i un vis acesta, dă negura-ntr-o parte,
    Dă drumul iarăși vremii ca să-și urmeze zborul
    Și spune-mi mai departe Ce-ascunde viitorul!

    Danubiu

    (ca-ntr-un extaz) Īntr-o īmpărăție, la obīrșia mea
    Pe-acolo unde-s numai un rīușor abia,
    Ce-și despletește apa prin văile adīnci,

    Este-un castel fantastic īmpresurat de stīnci,
    īntr-o īmpărăție, la obīrșia mea...

    Un cuib de vultur pare fantasticul castel
    Zidit din vremi străbune, și-acolo, sus, īn el,
    Ferit de lumea-ntreagă trăiește-un prinț străin,

    Ca niște oști stejarii īn paza lui īl țin

    Și-un cuib de vultur pare fantasticul castel...

    Cīnd soarele se-nalță īncet din răsărit,
    El dăinuie īn zare o clipă-n loc oprit,
    Arzīnd ca o coroană pe negri codrii mari
    Și freamătă oștirea bătrīnilor stejari,
    Cīnd soarele se-nalță īncet din răsărit...

    Uimit privește prințul din vechiul lui castel
    Și-adesea i se pare c-ajung pīnă la el
    Din loc īn loc purtate războinice chemări -
    Lung clocotesc bătrīnii stejari īn depărtări

    Și-uimit ascultă prințul din vechiul său castel...

    Atunci a mele unde iau graiul de baladă,
    Zglobii peste pripoare săltīnd cīnd stau să cadă,
    Și-i povestesc īn taină de-o țară fermecată
    Īn care-adus de mine va stăpīni odată,

    Și-atunci a mele unde iau graiul de baladă...

    Īi povestesc īntruna de țara fermecată,
    Iau glasul de sirenă, și-atunci ca niciodată
    Castelul vechi īi pare că este trist și gol -
    Dar īntr-o dimineață la poartă-i bate-un sol
    Ce vine ca să-l cheme īn țara fermecată...

    E greu să-ți lași īn urmă castelul părintesc
    Și-atītea lucruri scumpe cari toate-ți amintesc
    Viața ce-ai trăit-o - la fiecare pas...
    Sīnt lacrimi īn cuvīntul acesta "bun-rămas" -
    Dar el īși lasă-n urmă castelul părintesc...

    Arzīnd ca o coroană pe negri codrii mari,
    El vede mīndrul soare, iar falnicii stejari
    I-aduc de pretutindeni războinice chemări,
    Și merge cătră soare, pe care-l vede-n zări
    Arzīnd ca o coroană pe negri codrii mari:

    Acesta-i cel ce ține īn mīnă viitorul!
    Acestuia să-i iasă īn drum cu flori poporul,
    Acesta īl va duce pe căi de biruință!
    Acestuia se cade ca să-i purtați credință,
    Căci el e cel ce ține īn mīnă viitorul!




Carmen saeculare


Aceasta pagina a fost accesata de 88 ori.