Autori > Stefan Iosif


O viata




In amintirea lui stefan Petica si a altora


Tarziu se face ziua, curand se face seara
in odaita scunda din strada solitara.
Hartoage prin unghere si patul la perete,
Iar langa pat, pe masa, hartii imprastiete,
si-n negura eterna, o lampa mititica
Abia ingan-o raza, de-ai crede ca i-e frica...
Ci totusi nopti de-a randul, ea arde cu credinta,
si zarea ei hraneste o dulce suferinta
in ceasurile triste de grea singuratate,
Cand numai vantul plange pe uliti departate...

Atunci ea lumineaza pe-un tanar stand la masa
Cum scrie si citeste sau cateodata-si lasa
incet pe mana capul... si cine stie unde,
in care lumi si vremuri gandirea lui patrunde,
Cand cata-n zarea lampii ce-alaturea vegheaza
si-i incununa fruntea cu firava ei raza...
Dar cateodata lampa, satula de veghere,
isi palpaie-n festila lumina care piere
si umbre cresc si joaca pe ziduri si podele...
Tresare visatorul atunci privind la ele,
Oftand inchide cartea sau lasa manuscrisul,
Ca-n asternut sa-si toarca pe intuneric visul...

A doua zi se scoala, se-mbraca si se duce,
Dar parca nu prea stie cam incotro s-apuce,
si-nfrigurat se-ntoarce in fiecare seara
in odaita scunda din strada solitara...
... Voi ma-ntrebati acuma, fireste: cine-i oare
Acest copil salbatic, cu fruntea visatoare,
Adus de mine-n versuri cu arta-asa subtila,
Ca, zugravindu-l, insumi i-am suspinat de mila?...

"O, l-am ghicit!" va spune draguta domnisoara,
Oftand si ea la randu-i, caci nu-i intaia oara
Cand ii rasare-n minte duioasa cunostinta,
Cu parasita casa si viata-n suferinta,
Aceasta aratare din vechile poeme,
Ce nu cunoaste tara si nu cunoaste vreme,
Acest erou romantic visat si zi, si noapte
De brudnicele fete cu mintile necoapte...

"il stiu si eu! va zice bacanul cel simpatic.
E vreun "impusca-n luna", un tanar usuratic
Ce scrie carti cu versuri, ei si?... ce-mi pasa mie,
Ca eu doar nu sunt membru de la Academie,
Sa starui ca sa-i deie vreun premiu, la-mpacare,
si-apoi cati fac oferte si care mai de care!"

Nu, scumpa domnisoara, nu chir Sotir, baietul
De care este vorba nu face pe poetul,
si chiar de umple-adesea caiete-ntregi cu rime,
Va jur ca pana astazi nu le-a citit la nime.
E drept ca trece strada cu pasii cam nesiguri.

si ochii cateodata ii ard aprinsi de friguri,
si e cam tras la fata, si pare cam anemic,
si nici nu cred sa aiba vreun titlu academic
(Caci titlurile astazi la toti le-astupa gura),
E drept ca se ocupa chiar cu literatura,
Dar... n-are mandre plete si nu-i croit la moda,
si daca-n haina poarta vreun cantec sau vreo oda,
Nu-s inchinate totusi puternicilor zilei,
Cum a facut deunazi poetul Mercantili,
Nici nu discuta arta in colt de cafenele
si are-o sfanta frica de prosti si versuri rele.
El este, cum s-ar zice, un tanar oarecare,
Copil preacumsecade, cu multa aplecare
La-nvatatura: poate ar fi ajuns departe,
Dar pan-acum, sarmanul, nu-avu, pesemne, parte...

Crescut la umbra unei biserici vechi, la tara,
Ati inteles ca nu e macar nepot de vara
Al vreunui stalp al tarii, si, prin urmare, nu e
impins de spete scara maririlor s-o suie...
Parintii lui murira departe, in bordeiul
Deasupra carui, singur, mai sta de straja teiul
Ce i-a umbrit strabunii in zile mai senine...
La umbra-i primitoare era asa de bine!
Dar, din copilarie ramas orfan, baiatul
A fost silit din vreme sa-si paraseasca satul
si la oras el insusi pe sine sa se creasca,
Cum cresc mai toti orfanii in tara romaneasca.
Azi da-n familii lectii si scrie la gazeta,
Ducandu-si viata-n studiu si liniste discreta.

Mai greu e insa iarna: doar la-nceput de luna
O muzica de flacari in soba-i daca suna
si-arunca prin odaie un zambet cald ce-mbraca
intr-o lumina dulce fiinta lui saraca,
incat chiar si surtucu-i, iesit de ploi si soare,
isi ia atunci un aer voios, de sarbatoare...
incolo, totdeauna atotstapan e gerul.
Zadarnic soba veche mai strajuie ungherul,
si-adesea ii ingheata cerneala-n calimara...
Dar viata asta totusi nu i-ar parea amara,
De n-ar cunoaste lumea cum este prea de-aproape,
si-n ea n-ar fi nici oameni misei, nici versuri schioape...

Deci, cum venea spre casa, intr-un amurg de toamna,
il ia cu frig din spate... El, nestiind ce-nseamna,
Nu vrea sa bage-n seama ca nu-s chiar semne bune...
Dar noptile si lipsa incep sa se razbune:
O boala nemiloasa, incet, pe-ascuns, il sapa,
si iata-l, stins si palid, pasind tacut spre groapa.
E obicei acuma sa faci s-apara-o zana
Ce vine-nduiosata... iar diafana-i mana
Sa-i netezeasca fruntea cu dragoste de sora,
La viata rechemandu-l in cea din urma ora....

Ci zana nu s-arata in chilioara trista...
De unde sa s-arate, ma rog, cand nu exista?
Asa, o vreme dansul boleste din picioare
si nimenea pe lume nu l-a-ntrebat ce-l doare,
Pan' ce-ntr-o dimineata vecinii mi-l aflara
Mort in chilia scunda din strada solitara...

O, Doamne, cate visuri si-avanturi mari infrante
Pe veci sunt osandite cu el sa se-nmormante!
Se spulbera-n risipa taranii o comoara,
si nu-i intaiasi data, nici cea din urma oara.
Cati tineri ca si dansul nu cad asa, victime,
Ca nime nu-i cunoaste, si nu-i iubeste nime,
Ca florile plapande ce n-au decat o vina:
S-anunte primavara ca trebuie sa vina...

Dar eu n-acuz pe nimeni de-aceasta nedreptate!
Nu osandesc pe nimeni. stiu ca-n societate,
Ca si-n intreaga fire, este-o economie
De forte ce se leaga, ca unul dintr-o mie,
Cand nu-si gaseste locul, de aur fie-i versul,
De dragul lui o lume tot n-o sa-si schimbe mersul.

Nu osandesc pe nimeni, pe nimeni, o repet.
Ce-am vrut sa spun atuncea in versurile-aceste?
V-am spus adevarata si jalnica poveste
Cum se incheie-adesea o viata de poet!





O viata


Aceasta pagina a fost accesata de 113 ori.