• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Luntrasul

de Sandor Petofi    



I.

Soarele de multa vreme s-a ascuns in asfintit,
Obositi de munca zilei, toti luntrasii-au adormit.
Dorm luntrasii in coliba si e liniste adinca,
Numai Stefan Sila singur n-a inchis nici ochii inca.

- Stefan Sila, o-ntrebare vreau sa-ti pun, raspunde-mi drept:
Obosit esti tu, si totusi pentru ce ramii destept?
- La aceasta intrebare eu raspund numai atit:
Dragostea mi-alunga somnul si imi tine de urit...

Luminoasa era noaptea. Stefan Sila desfacea
De la tarm luntrea lui mica, dupa ce sarea in ea,
Apuca in mina visla si, plutind usor pe ape,
Cit clipesti, intra-n ostrovul care nu-i paru aproape.

Caci acolo, in mijlocul Dunarii, insula mica,
Vesela ca o gradina inflorita, se ridica,
insa floarea cea mai mindra in al insulei hotar
Este tinara copila a batrinului pescar.

in coliba lui saraca, tolanit pe suba-i mare,
Doarme tatal ei; mosneagul sforaie destul de tare;
Iara tinara copila a pescarului batrin,
Stind pe tarm, cu drag asteapta pe al inimii stapin.

Cind ajunse mindrul tinar, de-i sari iubita-n drum,
Bucuria intilnirii n-a fost proasta nicidecum.
Mai intii se sarutara... dar mai bine tac din gura:
Lumea e clevetitoare si pornita catre ura.

Cel mai strasnic vin nu face cit sarutul mindrei fete!
Un sarut al ei e-n stare, ca prin farmec, sa te-mbete,
Pare-mi-se si lui Sila mintea i se tulburase,
De-i venea sa spuie-ntr-una vorbe-asa de curioase:

- Lidi, Lidi, draga Lidi, tu-mi esti singurul tezaur!
Porumbita mea cea alba, pestisorul meu de aur,
Floarea mea de nestemate, steaua mea stralucitoare
Pina-n zori de zi alunga-mi grijile cu-o sarutare!

Blind albastra ta privire genele o adumbresc,
si precum, fara de veste, nourii se risipesc,
Deschizind frumoasa zare de albastru luminos,
Ca si steaua in albastru arde ochiul tau frumos!

De s-ar impleti-n cununa florile din lumea toata,
Dragostea sa mi-o cuprinda n-ar ajunge niciodata,
Caci e mai nemarginita decit lumea asta-ntreaga,
si a ta e toata, draga!

Da, e mai nemarginita decit lumea asta mare,
insa dragostea ta, draga, tot asa sa fie oare?
Nu cumva s-ajungi vreodata la al dragostei hotar,
Caci atunci... amar de mine si de amindoi amari

Doarme-un urias acolo, pus de dragoste drept paznic,
Este patima mea oarba uriasul cel naprasnic:
Cum ajungem noi acolo, se desteapta, si apoi
Ne sfisie p-amindoi!...

Multa vreme-si povestira cite-n luna si in soare...
Din tufis suna in preajma cintec de privighetoare,
Unii spun ca n-a fost cintec de privighetoare poate,
Ci era doar numai imnul inimilor fermecate.

in sfirsit, se despartira. isi luara bun ramas
Dupa ce se-mbratisara... Fata se intoarse-acas’,
Promitind c-o sa-l astepte noaptea viitoare iarasi.
Tinarul se-ntoarse vesel in coliba, la tovarasi.

in tinutu-ntreg domneste acum liniste deplina,
Luna palida, frumoasa, spre apusu-i se inclina,
Ruda carului din ceruri e-ndreptata spre apus,
Licareste-n miezul-noptii closca si cu puii, sus.

E tirziu de tot, si hanul barcagiilor e-nchis,
Zauitat de vint zavoiul doarme adincit in vis,
Nu s-aude doar un zgomot: cind si cind un molcom val,
sopotind, atinge barca ce se leagana la mal.

II.

Este tirg de saptamina; spre oras in sus porneste
Azi pescarul, si in barca duce la vinzare peste.
- Vrei sa vii cu mine, draga? o intreaba el pe fata.
Fata grabnic ii raspunde: - Daca vrei tu, draga tata...

Astfel la oras plecara tatal, fata, impreuna...
Hei, de n-ar fi fost chiar vineri! Ziua asta n-a fost buna.
Se ducea intiia oara la oras frumoasa fata,
D-aia nu-i placu lui Lidi ziua asta niciodata.

insa valmasagul, larma negraita din cetate
O facura ca sa uite si de grije, si de toate,
Chipesi domnisori venira, ca-ndeobste, prin piata,
si-ncepura sa glumeasca cu fetita cea isteata.

Zise-un domnisor cu fata palida si zimbitoare,
Stind alaturea de dinsa: - Unde te-ai nascut tu, floare?
- Nu-i departe, zise Lidi, locul unde m-am nascut
in ostrovul mic, devale, daca-ti este cunoscut.

Zise-atuncea domnisorul: - Minunat! Ce bine-mi pare,
Ca si eu sunt tot din partea locului. Dar o-ntrebare
Spune-mi mie, mindra fata, ai ibovnic? Daca ai,
Uita-l; daca n-ai, atuncea dar pe mine nu ma vrai?

- Daca am sau nu ibovnic, Lidi i-a raspuns degraba,
N-am sa dau eu socoteala, despre asta, cui ma-ntreaba.
insa daca vrea sa afle domnisorul si oricine:
Sint tiganci cari dau cu bobii si ghicesc din carti mai bine.

Deci se duse domnisorul. ii placuse mult fetica,
insa la raspunsu-i neted nu a mai raspuns nimica...
Totusi, inima de fata fara de prihana nu-i:
Lidi mai privi o data, pe furis, in urma lui.

Dupa vreme-ndelungata
Lidi sta pe tarm, odata;

Flori salbatice in preajma-i o faceau si mai frumoasa,
Mina ei mica si alba harnic impletea o plasa.

Soarele-notind in aur scapata catre apus
si vopsea tufisurile cu un colorit nespus:
Cind cu rosu, cind cu galben; si pe

Dunare-ntindea
Aurita lui perdea.

Lidi aparea-n lumina ca o zina din poveste...
Cind un zgomot se aude in tufis, fara de veste....
Cine este? Cine vine?... E un chipes vinator.
- Buna seara, puiculita; ce lucrezi cu-atita zor?

- Cine are ochi sa vada, vede! daca nu, ce-mi pasa?!
Pai nu vede domnisorul ca stau si-mpletesc la plasa?!
Astfel fu raspunsul fetii, fara-ncunjur si hain,
si pasi de ea aproape vinatorul cel strain.

Zise vinatorul mindru: - Ce mai bobocel de fata!
Trandafir fara de ghimpe s-a mai pomenit vreodata?
Vad eu ca esti tot cea veche, nu te-ai mai schimbat de-atunci;
Vorba, ochii tai, sireato, fac in suflet rani adinci.

Dar tu ma cunosti pe mine? Nu cumva ti-aduci aminte
Ca ne-am intilnit odata si-am vorbit, mai inainte?
La un tirg de saptamina ne-am vazut si am vorbit...
Adu-ti numai bine-aminte, ingerasul meu iubit...

si raspunse-atuncea Lidi: - Poate, nici eu nu zic ba,
Ca m-a intilnit vreodata domnisorul undeva.
Dar nici fata dumisale nu imi pare-asa podoaba
Ca s-o vezi o data numai si sa n-o mai uiti degraba!

Astfel, n-apuca sa-i puna vinatorul o-ntrebare,
Caci, la toata vorba, fata nu ii raminea datoare.
Totusi, vinatorul tinar nu simtea de fel minie
Catre fata asta mica, si haina, si hazlie.

Dar nici nu luase seama, tilcuind la vorbe-alese,
Ca incet, pe nesimtite, neagra noapte se-ntinsese.
- stii tu, draga, zise-atuncea vinatorul prefacut,
Ca de vreme ce e noapte, drumul nu mi-e cunoscut?

Singur si strain, vezi bine, e ingrozitor, copila...
insa tu esti fata buna, si o sa te induri de mila.
Vrei sa-mi fii tu calauza pina la zavoi afara,
Ori chiar pin’ la mine-n casa? nu-i asa departe doara...

Lidi se gindi o clipa si isi zise-apoi in sine:
"...Domnul asta, orice-as zice, a grait frumos cu mine;
Blind, cu inima deschisa si atit de cuviincios,
Cum sa fiu cu el mojica daca s-a purtat frumos?

Pentru lumea asta-ntreaga nu pot sa ma port mojica!..."
Zise Lidi hotarita, adica era sa zica.
si pe urma zise tare, cu un glas tremurator,
Atintind cu ochii limpezi pe frumosul vinator:

- Eu calauzesc pe domnul, sa pofteasca dar cu mine,
insa chiar pina acasa, nu, caci nici nu se cuvine;
Pin’ la marginea padurii pot sa te calauzesc...
Caci pe seama unei fete cite nu se iscodesc?

si plecara. Se intoarse singura la tarm copila...
Acolo, de multa vreme, o asteapta Stefan Sila.
- Te astept de multa vreme, unde-ai fost, draguta mea?
Lidi nu stiu degraba sa raspunda cum vroia.

III.

Nu-i placu lui Stefan Sila nicidecum raspunsul dat,
Lidi in aceasta seara se purta foarte ciudat,
Tresarea la orice vorba si parea ingindurata...
si o neagra banuiala il cuprinse-atunci indata.

Hei, si banuiala este un copil care se naste
Din nimic, fara de veste, la-nceput nu se cunoaste,
insa e flamind, e lacom, n-are satiu niciodata,
Si cind e hranit, se schimba in dihanie turbata.

Ce facu deci Stefan Sila? Chiar in seara urmatoare
S-a ascuns la pinda-n taina... Stind acolo-n asteptare,
Singur nu stia ce-nsamna teama asta, nerabdarea...
Astepta numai sa vada ce aduce intimplarea.

Nu trecu prea multa vreme, iaca vine vinatorul...
Ea se impotrivea la vorba, el o ia cu binisorul,
Lidi-l asculta sfioasa, toata rosie ca marul,
si simti odata Sila cum i se zburleste parul.

De-ar fi fost atita numai! Vorbe dulci, spuse in gluma,
Dar acuma vinatorul catre fata se indruma,
O cuprinde, o saruta... se inmladie copila...
Mii de iaduri razvratite fierb in sufletul lui Sila.

Sare-n sus si da navala catre domnul aiurit:
- Ucigas, hot, gide, diavol, ticalos, nelegiuit!
Astfel iti bati joc tu, cine, de o dragoste? Asteapta!
si smulgind din briu cutitul, catre dinsul il indreapta.

O, de-ar fi ajuns cutitul, drept la inima tintise!
Dar din pusca scut facindu-si, vinatorul se ferise...
Iute-apoi cu patul pustii, cit ai zice un cuvint,
il izbeste-n cap pe Sila si-l lungeste la pamint.

Cind si-a revenit in fire, se ridica binisor,
Cauta in dreapta,-n stinga... nu e nici un vinator,
Nu-i nici Lidi.. parca-ntrase in pamint... si sta mirat,
Nu-si aduce bine-aminte... i se pare c-a visat.

Dar ca n-a fost vis acesta se incredinta-n curind,
Cind simti pe fruntea-i rece singele cald picurind
in nebuna lui durere incepu atunci a plinge,
si spalara lacrimile fata lui scaldata in singe...

IV.

Zilnic vinatorul mindru prin ostrov isi face drum,
si pe Lidi fara grija o imbratiseaz-acum.
Nu mai are nici un dusman de acuma de temut:
Stefan Sila, ca prin farmec, disparuse din tinut.

in durerea lui cea mare, Stefan Sila pribegise;
Unde rataceste oare, alungat de negre vise?
Turburarea-i sufleteasca fu puternic uragan
si il azvirli departe pe luntrasul meu sarman...

Pribegi fara odihna, far’ sa cate-n urma lui,
Pin‘ce se trezi odata in adincul codrului.
Se opri atunci acolo, si in codru secular
Se trinti la radacina unui urias stejar.

Acolo a stat, dar numai trupul lui avu odihna,
Sufletul, ranit de moarte, nu putea sa aiba tihna,
Trupul lui era ca iazul, sufletu-i intr-insul peste -
Iazul sta, pestele-n apa neoprit se zvircoleste.

"Am sa fiu tilhar de codri, sa atin la oameni calea,
in spinzuratori, pe urma, poate o sa-mi mintui jalea.
Cind voi atirna acolo intr-o buna dimineata,
O sa-mi fie ceasul asta cel mai fericit din viata!“

si se pironi in largul drumului in asteptare,
Astepta sa-i cada-n palma vreun boier cu stare mare,
Un boier care sa poarte bani atiti in portofel
Cit curaj si vitejie-n inima avea si el.

Nici nu trebui s-astepte pina sa i se urasca,
Patru armasari in goana aduceau intr-o caleasca
Pe un boier. Mindra caleasca, si ce telegari voinicii
Surugiu, fecior pe capra, in vestminte cu panglici.

- Stati pe loc! cu mina-ntinsa Stefan Sila le racneste.
Sa mai faca o miscare cine moartea si-o doreste!
insa nu-i veni in minte dor de moarte nimanui,
si cu totii inghetara tresarind la vorba lui.

Se apropie de dinsii, ii lua la cercetare,
Strinse frumusel toti banii ce-i gasi prin buzunare;
Ca un hot care se simte, ca un vrednic, bun tilhar,
Nu le mai lasa in punga nici sa bea un vin macar.

- Hai, porniti! striga pe urma Stefan Sila mindru. Hei!
Stati pe loc! striga el iarasi si s-apropie de ei.
Vizitiul chiar plesnise biciul, gata de plecare...
- Nu-s nascut eu hot de codru, ca sa prad la drumul mare!

Ia-ti, boierule, toti banii! numara-i, ca nu te-nsel.
Tremurind stetea boierul si privea mirat la el.
Nu stia ce sa mai creada si nimic nu-ntelegea,
isi zicea: "Poate tilharul numai sa glumeasca vrea?"

Dara Sila-i dete banii, nu stia el sa glumeasca,
Fluierind apoi intoarse spatele catre caleasca
si porni ducind cu sine, fara ginduri, fara tinta,
Sufletu-i cuprins de ciuda, inima-i de jale frinta.

Cita vreme ratacit-a si-a batut cale pustie,
Unde-a fost, in care parte? Sila singur el nu stie,
Cind o data se trezeste, prin al intimplarii joc,
Chiar la Dunare acasa, si, mirat, se opreste-n loc.

Vede hanul si coliba si se uita-n preajma-i dus,
Toate parca-s neschimbate in lumina din apus,
Insula - de ceea parte - se rasfata in tacere...
si ofteaza Stefan Sila in adinca lui durere:

"Lidi, Lidi, draga Lidi, cum de-ai fost inselatoare?
Ci, sarmana fata, poate plingi acum si rau iti pare,
Poate ti-ai bocit iubitul, care nu poate uita,
Caci a suferit atita numai din pricina ta!

Daca ai calcat credinta ce-mi jurasi cu lacrami sfinte,
Uit eu cele intimplate de acuma inainte.
Fii tu numai cumsecade, si pe tine te cinsteste,
Caci usor poate sa ierte inima care iubeste."

Astfel zise el si sprinten puse mina pe lopata, -
Dupa ce sari in barca, - vrind sa plece-acu indata.
Spre ostrov, sa-si vada mindra si sa-i spuna bietei fete
Toate cite isi spusese singur el, pe indelete.

Dar abia visli o data, se intoarse inapoi:
- Hei, luntrasule, asculta, poti sa ne astepti pe noi?
Ca si noi dorim sa trecem peste apa chiar acum,
O sa ai o buna plata daca faci acelasi drum.

Cit p-aci sa cada Sila, apucat de ameteala,
Se uita la dinsii bine, ii paru ca se insala.
Dar desi erau departe amindoi si inserase,
El recunoscu pe Lidi si p-acela ce strigase.

Oterit, cu fata intoarsa, astepta deci Stefan Sila
Pin’ ce coborira-n luntre vinatorul si copila.
Hei, dar cind se pomenira cu luntrasul fata-n fata,
Galbeni amindoi ca ceara; inima - un sloi de gheata!

Stefan Sila sta la cirma si vislea cu barbatie.
Ei taceau, cuprinsi de spaima... Cine ar putea descrie
Chinul ce-i muncea acuma p-amindoi? Stateau ca muti,
Nu stiau cum sa inceapa vorba si priveau pierduti.

Molcom sta si Stefan Sila, dar vislea neincetat,
Insula crestea din ceata, apa plescaia-necat,
insa cind vazu ca barca nu mai e de tarm departe,
Repede-si veni in fire si-o cirmi in alta parte.

- Unde? intreba atuncea domnisorul speriat.
inapoi? - O, nu, raspunse Stefan Sila asezat.
Numai pina la mijlocul Dunarii; departe nu-i.
Am cu voi o socoteala: acolo am sa v-o spui!

si abia rosti acestea, incepu iar sa visleasca;
Luntrea luneca greoaie, valul incepea sa creasca.
Cind sosi aici, departe arunca lopata-n apa,
si-asezindu-se-ntr-o parte, zise rar, ca sa-l priceapa:

- stiti voi, dragii mei, un lucru?... Nu mi-e draga viata mie,
si e numai vina voastra ca mi-e inima pustie,
As pleca pe ceea lume ca sa nu mai viu ‘napoi...
Mi-e urit sa plec eu singur... o sa ma-nsotiti si voi!

Zice si pe loc rastoarna barca dintr-o smincitura.
Apa navali setoasa, citesitrei in riu cazura,
El cuprinse-atunci in brate pe iubita-nselatoare,
S-o mai stringa inc-o data linga piept, macar cind moare.

insa cind baga de seama ca incepe sa inoate
Domnisorul, ca inoata bine si-o sa scape poate,
il ajunse-not si-l prinse strins in brate, ca de fiara,
si luptara impreuna pina ce se cufundara.





Luntrasul


Aceasta pagina a fost accesata de 828 ori.