• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Oamenii ma uimesc

Oamenii mă uimesc şi-acum.
Aş vrea să cunosc ca ei
toate lucrurile pe numele lor şi-n drum
larg să-mi alătur paşii de paşii lor grei.
Fiecare zare să nu aibă-n spatele ei înc-o zare,
fiecare cuvânt să nu aib-un clopot mai mult,
de care numai eu, când se face noaptea, s-ascult.
O viaţă-aş vrea, o viaţă oarecare,
atât de strâmtă, -ncât să pot dormi
şi uita vocile nepământene;
cerul molatec, destrămat în gene,
Să nu mai poată visuri zămisli.

Uneori îmi spun: am să mor
atât de singuratecă-n mijlocul lor;
limba simplă a bucuriilor n-am învâţat;
am să mor ca o pasăre care prea mult a zburat,
dar n-a făcut cuib nicăieri.
În loc să trăiesc, am cântat melancolicul ieri;
şi semnele pe care le-am primit n-au fost de la oameni,
au fost de la flori. Tu cu cine te-asameni?
mă-ntrebau pururi privirile omeneşti.
Din pământ ca noi toţi porneşti,
dar este-n inima ta o pace şi o-ntunecime
din care cresc nişte vorbe ciudate. "Mulţime,
nu mă goni, ca voi sunt, ca voi sunt şi eu!"
Dar ei mă lăsau deoparte mereu,
şi cuvântul "poet" răsuna în râs,
pe buzele lor, care n-au sărutat, n-au surâs.





Oamenii ma uimesc


Aceasta pagina a fost accesata de 628 ori.