• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Orasul cu minuni

(Fragmente dintr-o lucrare neterminatã.
Subiect: întâmplãri si personaje dintr-un oras unde copiii erau fericiti, pentru cã un om trist îi iubea mai mult decât orice.)


... Când gospodinele treceau spre piatã, d-ra Vanda stãtea de acuma în fata tejghelei, ocupatã sã ajusteze o rochitã sau sã picteze un obraz trandafiriu. Ele îi dãdeau vesele bunã dimineata si fata rãspundea, iar dacã se simtea veselã din vreo pricinã oarecare amândoi obrajii sãi fãceau douã gropite când ea surâdea si fiecare se simtea atunci multumit privind-o.
Toatã lumea din orasul acela o iubea pe d-ra Vanda. Ea se purta cu micii sãi cumpãrãtori întocmai ca o zânã bunã, îi ridica de subtiori pânã la rafturile de sus ca ei sã-si aleagã pãpusa, fetitelor le îndrepta motul din pãr, bãietilor (care veneau sã cumpere paiate si maimutoi), le aranja mai bine reverul hãinutei "marinar" si pentru fiecare din clientii ei avea buzunarele rochiei pline cu bomboane, piscoturi si fructe zaharisite. Si-n orasul acela erau copii multi si se cumpãrau mereu pãpusi.
Însã nimenea nu bãnuia cã se petrece în micul atelier al d-rei Vanda un lucru grozav. Atât de mãiestrite ieseau pãpusile din mâna cea subtire si albã a fetei, cã sufletele copiilor mici, morti de curând, crezându-le trupuri vii, intrau în pãpusile de pâslã si portelan si rãmâneau întemnitate acolo. Adeseori seara, când d-ra Vanda lucra de zor lângã lampã, un murmur ciudat, un suspin usor înfiora aerul si ea ridica o clipã ochii si asculta speriatã, dar îndatã se linistea zicându-si cã i s-a nãzãrit si totusi, fãrã voia ei, d-ra Vanda se gândea cã prea sunt mari si rugãtori ochii cei neînsufletiti ai pãpusilor, prea o urmãresc aceste priviri dureroase ce parcã ar vrea sã plângã si nu pot. Însã de unde sã-i vinã-n minte d-rei Vanda cã zeci de suflete de copii stau închise-n trupusoarele de portelan si pâslã, cã sufletele acestea sunt vii si simtitoare si cã sufãr de-a nu se putea sluji de trupurile acelea moarte si plâng de durere cã s-au prins în aceste capcane frumoase.
Cine ar fi crezut cã luminosul, coloratul atelier de pãpusi e un iad, unde suflete fragede se pârjolesc?
Fãrã îndoialã cã nimeni, d-ra Vanda râdea fãcând gropite în obraji, ridica de subtiori clientii mãrunti care priveau pe rând ochii mari si stranii din rafturi excalmând: "Pe-aceasta, pe-aceasta - si soarele lumina coltul acela tihnit si pãrea cã râde la fiecare petec colorat întâlnit, pe fiecare obraz trandafiriu si mai ales în pãrul frumoasei vânzãtoare.
Un domn foarte zvelt si tânãr care locuia în casa de vizavi de o sãptãmânã, de când se mutase acolo, nu mai pãrãsea fereastra dinspre stradã; oricine trecea, îl putea vedea acolo, palid si atât de visãtor parcã n-ar fi trãit pe lumea aceasta. Într-o dimineatã, când d-ra Vanda se asezase abia dupã tejghea, el veni cu fata toatã surâzãtoare si ceru o pãpusã: "Pentru o nepoticã de-a mea", adãugã grãbit, desi d-ra Vanda, fãcând drãgãlasele sale gropite în amândoi obrajii, îl poftea sã-si aleagã una fãrã cea mai micã umbrã de îndoialã cã scopul sãu ar fi altul decât acela de-a cumpãra o pãpusã. Tânãrul trecu dupã tejghea, dar nu învrednici cu nici o privire minunatele pãpusi, pe care ea, binevoitoare, le arãta, cu toate acestea el spunea mereu: "Da!" si clãtina plin de voie bunã capul la fiecare vorbã a d-rei Vanda, privind-o atât de mult si fierbinte în ochi, încât fata se fãcuse mai trandafirie decât pãpusile ei si nu stia ce sã spunã.
Atunci, ciudatul cumpãrãtor tresãri ca trezit din somn si - peste mãsurã de grãbit - alese la întâmplare o pãpusã. Dar când d-ra Vanda îi întinse pachetul alb dreptunghiular, el, ca si cum nici nu l-ar fi vãzut, cuprinse în palme capul fetei si vorbi cu glas soptitor si parcã trist: "Te iubesc, d-ra Vanda, te iubesc".
Din ziua aceea vânzãtoarea de pãpusi fu si mai frumoasã, gropitele din obrajii sãi rãsãreau mereu si diminetile ea cânta cu o voce puternicã si clarã, care fãcea pe trecãtori sã întoarcã totdeauna capul si sã surâdã, fiindcã toti stiau în oras cã d-ra Vanda se logodise cu-n tânãr, strãin ce-i drept, însã pare-se foarte de treabã si bogat.
Mai erau vreo câteva zile pânã la nuntã, era seara târziu si, ca de obicei, logodnica cea fericitã lucra lângã lampã. Cu o pensulã subtire, ea desena arcul unei guri de pãpusã; deodatã se auzi un fosnet în spatele ei si niste zgomote usoare. Speriatã, d-ra Vanda se ridicã si privi împrejurul ei.
Din rafturi, din cutii, de pretutindeni, pãpusile înviate ca prin minune sãreau tinându-si cu gratie rochitele cu o mânã, sãreau cu râsete mici rãutãcioase, veneau lângã d-ra Vanda si se agãtau de fustele ei, vorbind toate deodatã, cerându-i parcã socotealã, si d-ra Vanda îsi acoperi cu amândouã mâinile ochii si, strigând, alergã pânã în stradã.
Ce credeti? Când au venit vecinii, pãpusile viclene erau la locul lor si nimeni n-a vrut sã creadã povestirea caraghioasã a fetei. D-ra Vanda fu dusã la spital si, Doamne, ea e atât de blândã, toti o iubesc acolo, cãci toatã ziua stã nemiscatã, tãcutã, ferindu-se sã clipeascã mãcar si numai când Alec a rugat-o, plângând, sã spunã ce-i cu dânsa, ea a surâs, fãcând pentru ultima oarã drãgãlasele ei gropite si a zis punându-si degetul pe buze: "Te înseli, eu nu sunt Vanda, eu sunt o pãpusã".

*
Cele ce vreau sã povestesc s-au petrecut de asemenea într-un mic oras, un oras cu strãzi prost pietruite si cu multi pomi, unde fiecare stie totul despre celãlalt, într-atât sunt de putini si de plictisiti oamenii acolo.
Un om din cale afarã de ciudat locuia în orasul acesta, omul acesta nu era prea înalt, cam gros si schiopãta de-a binelea de un picior, avea niste ochi foarte strãlucitori si un surâs din cele mai plãcute din câte mi-a fost dat sã vãd.
Pânã aici, nu-i asa, nimic ciudat. Dar omul nostru, cu toate cã arãta ca toti oamenii, pãrea cã tine cu tot dinadinsul sã se deosebeascã prin purtarea lui de ei. Asa, de-o pildã, el avea o casã mare de piatrã, cu nenumãrate feresti înguste si boltite pe care însã nu le deschidea niciodatã; în jurul casei era o imensã grãdinã unde nu cred sã fi lipsit vreun soi de plantã, cea mai mare parte a vietii sale omul cel ciudat si-o petrecea acolo, îngrijind cu o neistovitã dragoste fiece firisor de iarbã, si totusi nimeni nu vãzuse pe dinãuntru acest mic paradis, adicã vom vedea numaidecât cã aproape nimeni.
Când mergea pe stradã, el avea totdeauna o carte în mânã, din care citea mergând si se lovea mereu de oameni, de felinare si case, iar dacã îi vorbeai, dupã ce te privea o clipã batjocoritor, fãcea un "Hm", care pãrea cã vine din burta lui rotunjitã, si pleca schiopãtând mai departe, si totusi nu era rãu, nu, Doamne fereste! dimpotrivã, marea lui avere (cãci era foarte avut) si-o cheltuia pentru un singur lucru, ca sã facã bucurie copiilor. Nu-si poate cineva închipui ce dragi îi erau. Tinea sã fie prieten cu fiecare, la început se adresa copilului cam în felul acesta: "Toto, ia vino la mosul, sã fim prieteni". Si, ciudat, copiii n-aveau fricã de el, i se repezeau deodatã în brate, oricât ar fi fost de mici si speriosi. Din pricinã cã nu vorbea decât cu copiii si din pricinã cã fiecãruia, pânã a nu-i sti numele, îi spunea Toto, lumea îi zicea "Toto". În orasul acela trãiau, desigur, cei mai fericiti copii. Dacã vreun micut zdrentãros, cu nasul vânãt si murdar, stãtea vrãjit lângã vitrina magazinului cu jucãrii, Toto rãsãrea ca din pãmânt lângã el. Privea câteva clipe, dus pe gânduri, vitrina, se schimba de pe un picior pe celãlalt si dupã ce tusea de câteva ori, ca pentru a-si stãpâni o mare emotie, îl ruga pe copil sã-i facã plãcerea de a-si alege o jucãrie, dar una oricât de scumpã, pe care, iatã, va plãti-o el imediat. Putin timp dupã venirea lui în oras, Toto cunostea toti copiii si era cunoscut de toti; când el trecea prin grãdina publicã, toti omuletii îsi lãsau jocul si-l înconjurau, i se agãtau de haine, uneori pãtându-i-le si rupându-i-le din prea mare zel, si Toto lãsa imediat cartea si începea cine stie ce poveste caraghioasã, de sã te strâmbi de râs.
Poate cã-n celelalte orase vor fi existând copii care sã nu creadã în existenta zânelor si a lui Mos Crãciun, în orãselul nostru însã, datoritã lui Toto, asa ceva n-avea cum sã se întâmple.
În noaptea Crãciunului, un Mos Crãciun cu barbã, cu sac doldora si cu povesti blânde cum îi sade bine unui Mos Crãciun, colinda toate casele unde erau copii, si asta mai înainte ca ei sã adoarmã, asa cã fiece copil putea sã-l vadã si sã-l tragã de barbã convingându-se cã nu-i o arãtare. Oamenii rãi spun cã Toto plãtea pe cineva, îl deghiza în Mos Crãciun si-l trimitea sã împartã jucãriile cumpãrate de el mai dinainte; dar eu sunt sigurã cã era un Mos Crãciun adevãrat - atâta doar cã Toto îi dãdea lista tuturor copiilor, chiar si a celor mai sãraci, si convenise cu el sã nu mai vinã dupã miezul noptii.
Primãvara, prin mai, Toto dãdea în grãdinile lui o mare serbare, bineînteles numai pentru copii. Când o mamã voia sã-si ameninte copilul, spunea: "N-am sã te las sã te duci la serbarea lui Toto". Era tot ce putea sã fie mai trist pentru un copil din orasul acela - cãci serbarea era într-adevãr minunatã.
Închipuiti-vã: Toti copacii erau plini de becuri colorate, poate mai mult de o sutã se legãnau printre frunze ca niste fructe ciudate, nisipul era nespus de fin pe poteci, galben ca aurul. Mesute mici, pline cu toate bunãtãtile, erau rãspândite printre flori, la cea mai micã adiere de vânt copacii risipeau o pulbere argintie si tufisurile mai mici se frângeau de atâtea nimicuri delicioase câte agãtase Toto în crengile lor.
Când intrau pe poarta larg deschisã a grãdinii, copiii rãmâneau cu gura deschisã, si de atâta plãcere si bucurie nici nu puteau râde. Atunci, de pe alei veneau adevãrate zâne subtiri si sprintene, învãluite în întregime în vãluri strãvezii de toate culorile si prinzându-le mânutele lor durdulii sau luându-i de-a dreptul în brate, începeau sã-i poarte prin paradisul acela pregãtit pentru ei. Odatã grãdina plinã de voiosia copiilor, Toto apãrea si el într-un costum grozav de caraghios, cu papuci imensi cu vârfurile întoarse pânã la frunte, cu pantalonii strâmti tare si colorati tipãtor si cu o bonetã împodobitã cu clopotei pe cap, si câte nu scornea el ca sã-i facã sã râdã întruna.
Se zice cã sãrea asemeni unei mingi, cã mergea în patru labe în mijlocul lor, imitând un câine sau un urs; de altfel Toto stia sã imite orice.
Si-am uitat sã vã spun cã în tot timpul acesta o muzicã nepãmânteanã, duioasã si veselã totodatã, venea prin ferestrele care, contrar obiceiului casei, erau deschise. Un singur om nu-l putea suferi pe Toto, preotul. Preotul acesta era mereu ursuz si bãnuitor, el nu putea sã-i ierte lui Toto cã nu trecuse niciodatã pragul bisericii si cã nici nu se sinchisea sã-i dea bunã-ziua pe drum. "Domnilor, obisnuia sã spunã amicilor sãi mai apropiati preotul, acesta-i însusi necuratul. Dumnezeu mi-i martor c-am zãrit sub haina lui caraghioasã vârful unei cozi, priviti-i mai bine chipul, mersul si obiceiurile. Ce ascunde oare el în casa aceea unde nici razã de soare nu pãtrunde? Dragostea lui pentru copiii nostri e, de asemenea, un lucru care-mi dã de bãnuit."
Iar dacã cineva, amintindu-si zâmbetul plãcut al lui Toto, încerca sã protesteze, preotul îsi iesea cu totul din fire si continua cam în felul acesta: "Te întreb, de unde vine el, cum îl cheamã, ei da, cum îl cheamã, doar nu vei vrea sã zici cã Toto (si cu cât dispret pronunta preotul silabele acestea) e un nume? De unde are banii pe care-i zvârle asa si ce vrea, la urma urmei, cu sãriturile si mutrele lui caraghioase?" (Aici preotul rotea fiorosii sãi ochi si îndatã se apleca la urechea tovarãsului, cu un aer misterios.) "Sã-ti spun eu ce vrea - vrea sã prãpãdeascã sufletele copiilor nostri nevinovati" (Preotul n-avea, dealtfel, nici un copil).
Ascultãtorii simteau fiori neplãcuti si în sinea lor trebuiau sã recunoascã, totusi, cã prea mult mister pluteste în jurul acestui Toto si cã se poate cã nu-i lucru curat la mijloc.
Dar copiii nu era chip sã fie scosi de sub vraja darnicului vrãjitor. S-a întâmplat chiar cã o fetitã, pe care mama ei, evlavioasã, a oprit-o sã se ducã la serbarea anualã din grãdinile lui Toto, a încercat sã se sinucidã.
De atunci nici o mamã nu s-a mai împotrivit ca Toto sã-i fericeascã dupã inima lui copilul. Si apoi, orice ar fi spus preotul, Toto iubea prea mult copiii, ca sã nu-ti fie simpatic: dacã era vreunul bolnav în oras, el întovãrãsea pe doctor când venea în vizitã, îsi deserta buzunarele miraculoase la capãtâiul patului mic, oferea imediat bani pentru cele mai scumpe doctorii si în tot timpul acesta chipul sãu era atât de galben, ochii asa de rãtãciti cã îti fãcea rãu sã-l privesti. În schimb, era o adevãratã plãcere sã-l vezi pe Toto, când se nãstea în orãselul acela un nou copil. Nu. Bucuria lui nu se poate descrie. Cred cã cel mai mohorât dintre oameni ar fi râs, vãzându-l cum face pe rând ca oaia, ca gãina si ca rãtoiul, arbora în ziua aceea cele mai aprinse si mai ciudate haine si-si freca mâinile scurte si groase cu atâta multumire, de puteai sã juri cã i se naste lui, si nu cine stie cãrei familii nevoiase, o nouã odraslã.
Multi ani au mai trecut astfel în orasul cu cei mai fericiti copii, si Toto era mereu neshimbat, ajunsese sã intre în viata normalã a târgusorului si nimeni în afarã de preot nu-si mai bãtea capul cu misterul sãu; poate strãinii rari care picau din când în când pe acolo.
Si într-o zi o veste zguduitoare trece prin toate casele orasului: "A murit Toto". Si toti erau asa de mirati, parcã pânã în ziua aceea n-ar fi stiut cã Toto o sã moarã si el odatã, ca toatã lumea.
Ei, si stiti ce s-a gãsit în camera cea mai misterioasã din misterioasa casã a lui Toto?
Un sicriu de argint cu capacul de sticlã si în el, îmbãlsãmat, trupul unui copil de trei ani, copilul lui Toto care murise demult.

(Din volumul "Cântarea muntilor", B.P.T., 1988)

sursa: www.isanos.ro





Orasul cu minuni


Aceasta pagina a fost accesata de 1631 ori.